Cea mai mare nevoie a omului s-a dovedit a fi aceasta: de a iubi şi a fi iubit. De altfel, iubirea înseamnă o mare suferinţă pentru cel pe care îl iubeşti. Sufletul îndrăgostit e blând, smerit şi plin de răbdare. Acolo unde este iubire domneşte pacea şi înţelegerea. Dacă dragoste nu este nimic nu e, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Iată de ce momentele vieţii în care trăieşti cu adevărat sunt acelea în care faci lucrurile în spiritul iubirii. Numai acel om care este capabil de iubire este doritor de fapte bune, de fapte eroice până la sacrificiu suprem. De fapt, a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia este singura şi adevărata valoare omenească. Cea mai mare binecuvântare pentru un om, în această viaţă este aceea ca o altă persoană să-l poarte în gând, în suflet, în rugăciune toată viaţa şi dincolo, în veşnicie.
De-a lungul timpului, s-a constatat că Dumnezeu nu vine în ajutorul tuturor oamenilor, cu toate că, în principiu, divinitatea ajută pe toată lumea, numai că unii simt, percep ajutorul, alţii nu. Trebuie să existe un secret pentru a primi ajutorul de la Dumnezeu. Creştinul ortodox ar trebui să facă ceva, să deschidă o uşă prin care divinitatea să poată intra şi să lucreze. Dar, pentru aceasta este necesară o cheie. Ce poate fi această cheie? Nimic mai mult decât o simplă rugăciune care trebuie spusă din suflet, fără prea multă vorbărie. În acest sens, Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc avea dreptate prin observaţia duhovnicească: „Tipic, tipic şi la inimă nimic!”. Iată de ce este important să ne rugăm lui Dumnezeu, nu de două sau trei ori pe an, ci permanent. Rugăciunea se poate face, în primul rând, în Biserică, într-un cadru organizat şi oficial, în al doilea rând, se poate face acasă, într-un cadru intim, apoi, rugăciunea se poate face în orice loc ne-am afla: în maşină, la serviciu, la cumpărături etc. Dar, cum poate fi posibil acest lucru, când oamenii sunt foarte ocupaţi şi destul de stresaţi cu serviciile lor şi cu problemele vieţii de zi cu zi. Simplu, ne spune Părintele Arsenie Papacioc: „Făcându-ne datoria, înainte de toate, fiecare acolo unde suntem, dar nu oricum, ci cu credinţă, cu responsabilitate, cu încredere, cu bucurie, pentru ca jertfa noastră să fie un dar pentru Dumnezeu”. Părintele Arsenie Papacioc este un model în acest sens, adică şi-a făcut datoria cu credinţă, dăruire, devotament, răbdare, cu patos misionar şi chiar cu oarecare înflăcărare mistică.
Aşadar, fie că eşti mamă a şapte copii, fie că eşti medic, profesor sau militar, fie că eşti inginer, tehnician sau simplu meseriaşi, fiecare la locul său de muncă, trebuie să depună tot efortul pentru ca produsul sau piesa obţinută să fie de cea mai bună calitate, nu pe placul oamenilor, ci ca pentru Dumnezeu. Dacă strungarul se străduieşte să facă produse de înaltă calitate pentru patronul său, cu atât mai mult, ar trebui să se străduiască preotul, de pildă, care lucrează direct cu Dumnezeu. Bineînţeles că fiecare creştin, mai poate face în plus, după posibilităţi şi preferinţe, un canon de rugăciune, un psalm, un acatist sau cel puţin un „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Amin!”.
În altă ordine de idei, este foarte important ca fiecare creştin să se cunoască pe sine. Cunoaşterea de sine înseamnă, de fapt, aflarea neputinţei proprii şi aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune şi smerenie; de asemenea, înseamnă cunoaşterea firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea. Odată ce omul a conştientizat starea în care se află, stare căzută şi depărtată de voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început bun pe calea crucii şi a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acelaşi timp, va cere cu insistenţă ajutor, pentru că îşi dă seama de slăbiciunea forţelor proprii.
Omul care are smerenie şi pocăinţă, care îşi plânge păcatele în fiecare zi, care moare şi înviază zilnic, care ştie să se bucure de lucrurile cele mici şi fără importanţă, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, care are o măsură în toate lucrurile, unul ca acesta se cunoaşte pe sine şi a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină. Practic, în sens duhovnicesc, aceasta înseamnă să te cunoşti pe tine însuţi. Pasul următor este ocupaţia zilnică, adică datoria, înainte de toate.
Doamne, ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.