O întrebare grea. In ea se aude vocea unui anumit reproş, nedumerirea unui adult: „Ei bine, noi adulţii suntem păcătoşi, de aceea suntem bolnavi, dar de ce suferă copiii?!" Aceste cuvinte sunt de origine străveche. Ivan Karamazov socotea lacrima unui copil un prilej „de a-I întoarce un bilet lui Dumnezeu." Pentru că a fost prea uimit de faptul că copiii suferă, iar Dumnezeu stă şi se uită la acest lucru. Cum aşa?

Aceasta este o întrebare teoretică şi practică. Această întrebare este, de fapt, pe cât de complicată, pe atât de simplă, întrucât dintr-un păcătos nu se va naşte ceva sfânt. Copiii se nasc din părinţi muritori, din părinţi învinşi de păcat. Prin urmare, copiii sunt muritori; sună înfricoşător acest cuvânt, dar sunt muritori. Bolile, asemenea unor vestitori ai morţii, apar şi ele şi, aşa cum vedem, apar adesea mai devreme decât ni s-ar părea nouă că ar trebui.

Astăzi, se întâmplă ca deseori copiii să sufere de cancer. Cu ceva timp în urmă nimeni nu credea că acest lucru este cu putinţă; se credea că această boală se poate manifesta doar la o vârstă mai înaintată. Pare nedrept ca aceşti copii, atât de mici, să îndure boli atât de grave. Evident, aceasta se datorează faptului că omenirea îmbătrâneşte în general. îmbătrâneşte, acumulând o energie atât de păcătoasă, asemenea unui potenţial de îmbolnăvire, şi nu poate să nu o transmită urmaşilor săi.

Desigur, aceştia sunt copiii noştri. Dar noi cine suntem? Inţelegem că suntem bolnavi, păcătoşi şi sortiţi să ne despărţim de această lume mai devreme sau mai târziu. Atitudinea creştină faţă de lume, care cere bărbăţie şi o minte luminată, se conduce după următorul principiu: există moarte, dar va fi şi înviere. Insoţitorul păcatului, urmele păcatului, ca să spunem aşa, impozitul este - moartea. Iar vestitorii morţii sunt bolile. Cei ce se nasc din muritori sunt ei înşişi deja nişte muritori. întreaga reţetă pentru salvarea copiilor constă în lucruri foarte simple: trebuie să păcătuim mai puţin. Este de trebuinţă să păcătuim mai puţin şi să ne îndreptăm mai mult eforturile spre căutarea adevărului lui Dumnezeu, aşa cum se spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor adăuga vouă." /Matei 6, 33/ In felul acesta se vor adăuga şi bucuria, şi sănătatea, şi puterea şi multe, multe altele. Dar, întrucât căutăm totul, afară de împărăţia lui Dumnezeu, realitatea îngrozitoare ne aminteşte de existenţa ei prin faptul că bunăstarea noastră ne alunecă din palme şi asupra omului se adună asemenea unor nori negri tot felul de necazuri. Inclusiv şi bolile.

Oamenii devin din ce în ce mai slabi. Civilizaţia tehnică, civilizaţia în stil occidental este admirabilă, deoarece este rodul unei minţi uimitoare. Ea a fost creată pentru a cuceri firea omului şi pentru a-i asigura acestuia confort. Aceste obiective au fost atinse: natura a fost cucerită, iar confortul obţinut. Totuşi, confortul obţinut şi natura cucerită s-au răzbunat pe om prin faptul că acesta a devenit slab, bolnăvicios, isteric, nervos, predispus la patologii - în general - inutil. Omul de astăzi nu va mai repeta nimic din ceea ce făcea omenirea de altădată, deoarece puterile sale fizice şi duhovniceşti au fost tăiate de la rădăcină. Lucrul acesta nu poate să nu se răsfrângă asupra copiilor.

In plus, trebuie să înţelegem că copiii din lumea modernă sunt, deseori, idoli. Nu ştiu dacă mă va înţelege cititorul, dacă va aprecia la justa valoare ceea ce am spus. înţelegeţi: există un Dumnezeu viu şi adevărat - Lui trebuie să-I slujim şi Lui trebuie să I ne închinăm. Dacă omul nu I se închină lui Dumnezeu, oricum se închină cuiva: unui cântăreţ, unui actor, progresului, civilizaţiei, ştiinţei, tehnologiei şi aşa mai departe. Dacă însă omul nu tinde să construiască astfel de abstracţii, atunci se închină la ceva sau la cineva anume, la cineva apropiat şi drag - la copii. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care vor să slujească şi să se închine cuiva, se închină rodului pântecelui lor, transformând copiii în zei domestici. Dumnezeu însă sfărâmă idolii! Copiii noştri sunt zdrobiţi, la fel ca idolii, de bolile şi slăbiciunile timpurii, de nimicnicia lor, de lipsa lor de valoare: dependenţa timpurie de droguri, desfrâu şi altele asemenea. Acestea sunt toate roadele faptului că li se atribuie copiilor o funcţie care nu este potrivită lor: ei sunt zei de casă, ei sunt slujiţi. Ei nu sunt „jupuiţi de piele," nu sunt învăţaţi să-i slujească pe cei care le-au dat viaţă, ci, dimpotrivă, ei sunt slujiţi. In acest fel, ei se transformă în mici demoni încă atunci când nu ştiu bine să vorbească. Vărsând lacrimi şi abia bâlbâind, lucru potrivit vârstei, ei învaţă deja să se perceapă pe sine ca zei şi stăpâni. Credeţi-mă, cei ce-şi iubesc copiii în mod exagerat îi transformă în idoli. Iar idolii sunt vrednici de a fi nimiciţi. Tocmai aceşti idoli vor fi risipiţi de durerea mistuitoare a celor care i-au transformat în statui şi idoli.

Copiii trebuie trataţi cu o atitudine potrivită. Nu sunt zei! Sunt un dar. Şi pentru acest dar, Dumnezeu vă va cere socoteala cum l-aţi educat. Sunt copiii noştri, aşa că ceea ce este ascuns în noi se manifestă în ei. Până la urmă, omul trăieşte foarte puţin: treizeci, patruzeci, cincizeci, şaizeci de ani - acestea fac cât o clipă! Şi multe lucruri care sunt ascunse în noi, care nu s-au manifestat, îşi vor afirma prezenţa în ei. Şi aceasta nu se referă doar la talente, abilităţi, aptitudini, dar şi la boli, neputinţe, înclinaţii păcătoase. Deseori, în persoana lor, ne vedem pe noi înşine în faza de dezvoltare.

Prin urmare, în loc să-L învinovăţim pe Dumnezeu că nu ne iubeşte, ar fi bine să chibzuim asupra modului în care trăim. Sunt câteva reţete simple pentru un mod sănătos de viaţă şi pentru posibila evitare a bolilor: mănâncă cu măsură, bea puţin - şi vei fi sănătos; munceşte şi vei fi bogat. Trebuie să muncim mai mult, să. ne preocupăm mai puţin de propria persoană, aşa cum face găina cu oul; să ne satisfacem plăcerile şi să ne răsfăţăm mai puţin; să alergăm mai puţin după plăceri; să nu fugim de greutăţi, ci să le ieşim în întâmpinare; să conştientizăm că moartea ne stă în faţă - o realitate inevitabilă.

Moartea este o realitate inevitabilă, deloc înspăimântătoare, întrucât Hristos a intrat în ea înaintea noastră şi a învins-o prin înviere - El a înviat. Adică Hristos este şi în moarte. Inainte ca Hristos să vină pe lume, El nu era în moarte. Odată cu venirea lui Hristos pe lume, El este şi în moarte. în moarte nu ne vom despărţi de Hristos şi vom învia împreună cu El şi în El. O astfel de viziune aspră, trainică şi înţeleaptă asupra vieţii ne oferă Evanghelia. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că lumea este bolnavă. Nu numai că este bolnavă, ea putrezeşte.

Dacă am avea o viziune duhovnicească asupra lumii din jurul nostru, am fi surprinşi să vedem că este mai înspăimântătoare decât acei zombi şi demoni din iad, care apar în filmele de groază occidentale. Ele arată adesea cum se plimbă prin oraş oameni care nu înţeleg nimic, ale căror părţi ale corpului pur şi simplu se desprind şi cad, ei putrezind de vii. De fapt, oamenii în felul acesta şi putrezesc. Şi nu este nimic surprinzător în acest lucru. Astfel, nu trebuie să ne mirăm că suntem bolnavi. Nu ne putem ascunde de aceste boli. Ele, dimpotrivă, se vor înmulţi din pricina atitudinii noastre faţă de viaţa de zi cu zi.

Este necesar să ne schimbăm atitudinea faţă de viaţă, de copii, de sine, de veşnicie, de timp, de muncă, de mâncare, de sănătate, de boală. Trebuie să ne străduim şi să învăţăm să-L vedem pe Domnul în toate. Şi să nu-L învinuim pe Ziditorul nostru pentru absolut nimic. El nu are nicio vină! Noi trebuie să-I mulţumim. Cum spune înţeleptul Solomon: „In zi de fericire fii bucuros, iar în zi de nenorocire gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, aşa ca omul să nu descopere nimic din cele viitoare." /Ecclesiastul 7,17/

Astăzi trebuie să încercăm să ne protejăm pe noi înşine şi pe copiii noştri de boli prin asprimea statornică a vieţii, prin înfrânarea cu măsură, prin mulţumirea cu puţinul, printr-o anumită autodisciplină şi atitudine potrivită faţă de tot ceea ce ne înconjoară: faţă de noi înşine, faţă de cei mai în vârstă, faţă de cei mai mici. Străduiţi-vă mai degrabă să vă hrăniţi cu o gândire dreaptă, pentru că tocmai omul înarmat cu gânduri nu se risipeşte în ispite. Iar omul gol se prăbuşeşte definitiv în ispite, fiind cuprins de sentimente confuze, neştiind ce i se întâmplă, înarmaţi cu gândurile potrivite, trebuie să ne îndepărtăm de păcat. Atunci, încetişor, toate se vor aranja la locul lor.

Iar copiii, de bună seamă, sunt bolnavi din pricina noastră. Dacă noi înşine nu înţelegem nimic, vom plânge şi ne vom îndrepta atunci când cei pe care îi iubim cel mai mult se vor îmbolnăvi. Acesta este un fel de bici educativ, care ne face să îngenunchem în faţa Ziditorului. Mai bine ar fi, desigur, s-o facem fără el. Evitaţi aceste extreme prin adresarea din timp şi închinarea vieţii voastre lui Dumnezeu.

PĂRINTELE ANDREI TKACEV

Fragment din cartea "IUBIM, SFĂTUIM, EDUCĂM", Editura Predania

Cumpara cartea "IUBIM, SFĂTUIM, EDUCĂM"

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: