Cei care aparţin celei de-a doua categorii sunt tipuri pasive şi prezintă defecte negative: indolenţă şi inerţie, plâng pentru a obţine ceva şi încearcă să-i pună pe alţii să lucreze în locul lor. Vor să fie distraţi de alţii şi se plictisesc uşor. Le este frică de orice, se ataşează de adulţi. Adesea sunt chiar mincinoşi (o formă de apărare pasivă) şi fură (altă formă de a-şi însuşi ceea ce aparţine altora) etc.
Uneori copilul poate prezenta anumite deficienţe fizice, care au origine psihică: de exemplu, refuzul mâncării sau lipsa poftei de mâncare. Sau, dimpotrivă, lăcomia excesivă. De asemenea, coşmarurile, frica de întuneric, somnul agitat, care provoacă slăbiciune fizică şi anemie. Anumite forme de anemie şi de deficienţe ale ficatului se datorează tocmai unor factori psihici. Acestea sunt forme nervoase. Aceste deficienţe de origine psihică sunt în general incurabile cu mijloacele oferite de medicina curentă.
Aceste caracteristici fac parte din problemele morale ale comportamentului şi, în general, din defectele de caracter. Mulţi dintre aceşti copii (mai ales din tipul puternic) nu sunt consideraţi de familia lor drept o binecuvântare. Părinţii încearcă să se elibereze de ei şi îi încredinţează bucuroşi guvernantelor sau internatelor, unde aceştia devin orfani cu părinţi în viaţă. Sunt bolnavi, deşi au un trup sănătos, şi vor avea în mod inevitabil un comportament rău. Părinţii ar vrea să ştie ce să facă cu ei: unii cer sfaturi, alţii încearcă să rezolve problema singuri, fără ajutor. Uneori se decid să fie severi, convinşi că în felul acesta copiii se vor corecta. Recurg la fel de fel de mijloace: bătăi, ţipete, trimiterea la culcare fără masa de seară etc.; dar copiii se înrăiesc şi mai tare, prezentând echivalentul pasiv al aceluiaşi defect. Şi atunci se încearcă tactica persuasiunii, se face apel la raţiune şi la afecţiunea lor: „De ce o faci să sufere pe mama?” După care părinţii încetează să se mai preocupe.
Copiii de tip pasiv în general nu atrag atenţia părinţilor şi nu constituie o problemă. Mama crede că fiul lui este un copil bun şi ascultător, nu face nimic rău; crede că stă alături de ea din afecţiune. O iubeşte aşa de mult, că nu vrea să se ducă la culcare fără ea. Dar după aceea îşi dă seama că acesta merge şi vorbeşte cu greutate.
- E sănătos, dar este atât de sensibil şi se teme de orice! Nu vrea nici măcar să mănânce. Este un copil foarte spiritual. Ca să-l fac să mănânce trebuie să-i spun întotdeauna o poveste. Trebuie să fie un sfânt sau un poet!
In cele din urmă se gândeşte că poate este bolnav şi cheamă un doctor. Bolile psihice reprezintă mai mult sau mai puţin norocul pediatrilor.
Toate aceste probleme se pot rezolva dacă ştim cum s-a dezvoltat ciclul de activitate constructivă al copilului. Ştim că toate defectele de caracter se datorează unui tratament greşit aplicat copilului în prima perioadă. Dacă au fost neglijaţi în această primă perioadă, copiii au mintea goală, pentru că nu li s-a dat posibilitatea să şi-o construiască. Această minte înfometată (de care psihologii se interesează acum foarte mult) este cauza principală a multor rele. O altă cauză este lipsa de activitate spontană directă a impulsurilor creative. Puţini dintre aceşti copii au găsit condiţiile necesare unei dezvoltări depline, adesea au stat izolaţi, aproape adormiţi. Adulţii au făcut totul în locul lor, iar ei nu au putut să-şi realizeze în mod liber ciclurile lor de activitate. In felul acesta au devenit pasivi şi inerţi. Nu li s-a dat posibilitatea să observe obiectele care li se luau din mână. Nu puteau să le atingă şi, dorind să le aibă, atunci când reuşeau să apuce o floare sau o insectă, nu ştiau ce să facă cu ea şi o rupeau în bucăţele.
Şi cauza fricii se regăseşte tot în prima perioadă.
Unul dintre motivele pentru care şcolile noastre s-au răspândit atât de mult, a fost dispariţia vizibilă a acestor defecte la copii imediat ce au fost puşi în situaţia de a-şi trăi propriile experienţe într-un mediu adaptat, şi exerciţiul liber le-a hrănit mintea. Inconjuraţi de interes pentru activitatea lor, îşi repetau exerciţiile şi treceau de la o perioadă de concentrare la alta. Când copilul ajungea la acest stadiu şi se putea concentra şi lucra la ceva ce îl interesa cu adevărat, defectele dispăreau. Dezordonatul devenea ordonat, pasivul devenea activ, copilul care îi deranja pe ceilalţi devenea un ajutor în clasă. Acest rezultat ne-a făcut să înţelegem că defectele lor erau dobândite, nu înnăscute. Copiii nu se deosebeau unul de altul prin faptul că unul spunea minciuni şi altul era neascultător. Dar toate deficienţele proveneau din aceeaşi cauză: lipsa de hrană pentru viaţa psihică.
Ce sfat putem da mamelor? Să le procure copiilor lor ocupaţii interesante, să nu-i ajute dacă nu este necesar şi să nu-i întrerupă când au început o lucrare inteligentă. Blândeţea, severitatea, medicamentele nu ajută. Copiii suferă de foame mentală. Dacă cuiva îi este foame şi vrea să mănânce, nu spunem că este prost, nici nu-l plesnim, nici nu facem apel la sentiment. Nu ar servi la nimic, el trebuie să mănânce. Şi în acest caz, nici blândeţea, nici duritatea nu vor rezolva problema. Omul este o creatură intelectuală, are nevoie de hrană mentală aproape mai mult decât de pâine. Spre deosebire de animale, copilul trebuie să-şi construiască singur comportamentul. Dacă vom îndruma copilul pe o cale care îi permite să-şi construiască comportamentul în viaţă, totul va merge bine: vor dispărea spaimele, vor dispărea coşmarurile, digestia va reveni la normal şi va dispărea şi lăcomia. Copilul va deveni normal, pentru că psihicul lui va fi normal.
Aceasta nu este o problemă de educaţie morală, ci de dezvoltare a caracterului. Lipsa de caracter, defectele de caracter dispar fără a fi nevoie de predici sau de exemple din partea adultului. Nu vor fi necesare nici ameninţări, nici rugăminţi, ci numai condiţii normale de viaţă.
Fragment din cartea "Mintea absorbanta", Editura Vremea
Cumpara cartea "Mintea absorbanta"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.