Tâlharul care păcătuise toată viaţa, ajungând pe cruce lângă Mântuitorul în ultimele trei ceasuri din viaţa lui, s-a pocăit şi a intrat primul în Rai. De aceea, după părerea mea, afirmaţiile potrivit cărora narcomania, alcoolismul, anumite tulburări nevrotice şi experienţa negativă din copilărie sunt incurabile nu corespund realităţii. Eu cred că psihoterapeuţii care afirmă aşa ceva au anumite scopuri mercantile, vor să îl lege de ei pe pacient. Să luăm, de pildă, psihanaliza. Stăteam odată de vorbă cu nişte psihanalişti francezi şi i-am întrebat: „Ce procent de vindecări aveţi?" Reacţia interlocutorilor a fost una de surprindere, însoţită de zâmbete ironice: „Care vindecări, despre ce vorbiţi?!"

Clientul merge câte trei, cinci, şapte ani la şedinţele de psihanaliză - iar acestea costă bani buni, ţin cam o oră, de două-trei ori pe săptămână. Aceasta se transformă într-un stil de viaţă. Desigur, există problema startului, căci, după cum se spune, „aşchia nu sare departe de trunchi": dacă copilul are părinţi evlavioşi, va avea, în general, posibilităţi mai mari, adică va avea anumite avantaje cu care să pornească în viaţă. Şi totuşi, întotdeauna, atâta timp cât omul este în viaţă, atâta timp cât mai respiră, Domnul îi dă şansa de a se schimba, de a se transfigura, de a renaşte.

In mod tradiţional se consideră că cea mai mare parte a patologiei psihotice se pretează la vindecare numai într-o măsură foarte redusă şi că acest prognostic este valabil mai ales în ce priveşte psihozele grave, maladiile degenerativ-distrofice ale scoarţei cerebrale, formele înnăscute de debilitate mintală ş.a.m.d. - însă mila lui Dumnezeu, acolo unde găseşte la oameni credinţă, ne arată minuni, şi legile firii dau înapoi.

Voi da un singur exemplu, descris într-o cărticică intitulată Când sunt bolnavi copiii, al cărei autor este medicul şi preotul Alexie Graciov. „In urmă cu doi ani şi jumătate a venit la mine să se spovedească o fetiţă de doisprezece ani dintr-un orfelinat. Nu era în stare să lege două vorbe, se învârtea ca un titirez; privirea ei anormală, grimasele continue, întreaga ei înfăţişare dădeau mărturie că era «handicapată» - şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească duminică de duminică.

După un an a început să simtă nevoia de a-şi descoperi gândurile (cine se roagă şi se spovedeşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o viaţă duhovnicească plină de o trezvie pe care nu o bănuiesc nici măcar oameni ce se consideră profund credincioşi şi îmbisericiţi. A început să se roage cu Rugăciunea lui Iisus («Doamne, Iisuse Firistoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!»), să se lupte cu momelile gândurilor, să ierte, să rabde totul. In câteva luni a învăţat să citească şi să scrie; au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe chip i s-a întipărit pecetea duhovnicească. în tot ce spunea şi făcea se vedeau simţirea şi discernământul..." Exemplele de acest fel nu sunt izolate, ci numeroase.

prof.dr. Dmitri Avdeev

Nervozitatea la copii si adolescenti, Editura Sophia

Cumpara cartea "Nervozitatea la copii si adolescenti"

 

• Medicamente duhovnicesti pentru nervozitate
  Publicat in : Religie
• Natura duhovniceasca a problemelor nervoase
  Publicat in : Religie
• Sindromul de anxietate
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• De ce alegem intotdeauna banii in detrimentul timpului liber
  Publicat in : Religie
• Cauzele anxietatii
  Publicat in : Credinta