Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de oameni duhovnicești, care Îl au în suflet pe Hristos lucrător, de oameni spirituali, ascultători și buni „iconomi” ai talanților primiți de la Dumnezeu, precum și de oameni care lucrează cinstit și bine.
Vârsta oricărui om nu se măsoară în ani, ci în clipele în care am trăit curat sufletește și cu folos duhovnicesc.
De aceea îndrăznesc să spun că sunt persoane care, deși biologic au o vârstă, totuși nu au „trăit” decât câteva minute, ore sau zile.
Pentru că o viață consumată în păcate este de fapt „moarte”, iar asumarea păcatelor și pocăința sinceră e cea mai bună lucrare prin care răscumpărăm timpul pierdut...
Murim tot mai mult sufletește, deși avem mințile pline de informații, dar și de griji „injectate” în doze mici, cu intenția de a ne prosti pe termen lung.
Este una dintre strategiile vrăjmașului mântuirii noastre, probată de-a lungul timpului, aceea de a ne întoarce atenția de la Dumnezeu spre lume.
În acest sens, cel mai eficient mijloc, pentru realizarea acestui scop, este mass-media, care „inoculează”, cu obstinație, nedreptăți de tot felul: „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12).
Tot respectul pentru cei care au trudit o viață întreagă pentru o pensie obținută în mod cinstit. Se tot vorbește despre vârsta pensionării, mai ales despre sumele mari încasate de diferite personaje, despre „tăieri”, „majorări”, ca și când ieșirea la pensie ar fi o „izbăvire” de toate și implicit „punctul terminus” al vieții noastre.
Adică am ajuns, prin manipulare, să ne dorim să îmbătrânim cât mai repede, ca să ieșim la pensie?
Ăsta este ultimul nostru „ideal”, de oameni „realizați” în viață: să murim „mulțumiți de sine” cu pensia pe masă?
Adam a fost „concediat” înainte de a începe să „lucreze”, adică a fost dat afară din Rai, nu doar pentru că a călcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din Pomul cunoașterii binelui și a răului, ci pentru că s-a ascuns ca un laș, în loc să-și asume păcatul săvârșit și să se pocăiască.
Ba mai mult, el a dat vina pe Eva, iar Eva pe șarpe, meteahnă pe care am moștenit-o și noi, aceea de a-i învinui pe alții pentru propriile păcate, eșecuri, incompetențe...
Mergem la Biserică din iubire pentru Dumnezeu, nu dintr-o necesitate ori din obligație, ci ca să ne întâlnim și să ne unim cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.
Postim, nu pentru că postul ne mântuiește, ci pentru că postul ajută la limpezirea minții și la domolirea pornirilor trupului, și astfel ne putem ruga mai bine, scopul fiind tot unirea cu Dumnezeu prin rugăciune.
Realist vorbind, vin vremuri care depășesec imaginația și „intuiția” noastră. Și nu știu în ce măsură vom fi în stare să le facem față, „cultivați” mai mult on-line și trăind credința într-un mod facil și comod.
Ca ostași ai lui Hristos, nu știu cum vom putea da piept cu ispitele ce vor veni, dacă nu suntem bine „pregătiți” și „căliți” în războiul duhovnicesc.
Și pentru a ne face măcar o vagă idee, despre ceea ce înseamnă această luptă „pe viață și pe moarte”, dincolo de metafore și de alte figuri de stil, iată ce spune Părintele Ilie Cleopa:
Cele mai putenice „arme” cu care biruim toate cursele și ispitele diavolului sunt rugăciunea și smerenia.
Învățăm să ne rugăm numai rugându-ne, iar smerenia se dobândește prin rugăciune și prin multe încercări, fiind un dar al lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți ne îndeamnă să spunem rugăciunea lui Iisus, mai ales în vreme de ispită, pentru că numele Domnului este ca o „sabie” ce scoate patimile din inimile noastre și taie „cursele” vrăjmașului.
Când suntem „învăluiți” de ispite și de patimi să ne smerim din inimă, adică să ne socotim cei mai păcătoși, zicând că pentru păcatele și mândria noastră suntem ispitiți.
Smerenia, rugăciunea cu lacrimi și postul ard cel mai tare vrăjmașii noștri nevăzuți. Apoi, răbdarea ispitelor cu bărbăție, spovedania deasă, citirea cărților sfinte, ocolirea pricinilor de păcătuire, tăcerea și, nu în ultimul rând, Sfânta Împărtășanie.
Toate acestea rămân însă fără valoare, dacă nu ne străduim să le punem în lucrare. Chiar dacă aș fi citit toate cărțile scrise despre rugăciune și aș fi ascultat tot ce s-a spus în legătură cu rugăciunea, dacă nu mă rog, nu am cum să dobândesc „arta” de a mă ruga cu mintea în inimă.
Și oricât de mult m-aș ruga, fără povățuirea și binecuvântarea părintelui duhovnicesc, și fără ajutorul lui Dumnezeu, voi bate pasul pe loc.
Și din moment ce „cultura duhului” rămâne „stearpă” fără practică duhovnicească, ce vom zice despre cultură și artă, ca și creații ale spiritului uman, în contextul vremurilor la care toți suntem părtași, într-un fel sau altul, vrând-nevrând?
Cultura nu este un „panaceu” care să ne vindece de toate bolile personale și sociale, dar poate fi un „punct de sprijin” care să ne îmbogățească interior, să ne facă mai umani, să ne deschidă sufletele spre frumusețea creației lui Dumnezeu, pe care nu o mai vedem...
Toate acestea, cu condiția ca „oamenii de cultură” să fie cu adevărat oameni, lucru valabil și pentru „oamenii de știință”, și mai ales pentru „politicieni”.
Andrei Pleșu spunea: Cultura nu ne ajută în „situații limită”, nici nu e o „cârjă” în situații decisive. Au fost destule împrejurări ale vieții în care „intelectualii” s-au comportat lamentabil comparativ cu „oamenii simpli”.
Cultura unui om nu-l face automat educat și cu bun simț. Ca dovadă, numărul mare de „lepre cultivate” și de „lichele pline de lecturi”.
Cultura nu poate fi un „scop de viață permanent”. A căuta doar cultură, înseamnă a duce o „viață de consumator”, sperând că vom afla „bucuria perpetuă”, care nu există în această „vale a plângerii”.
Cultura poate să ne „protejeze”, într-o oarecare măsură, de realitatea tot mai angoasantă și de un „exces al certitudinilor”, deoarece face loc în viața noastră „miracolului, misterului, improbabilului”.
Cultura singură, practicată ca un „hobby bezmetic”, ca un „drog”, nu duce nicăieri. Este bună, dar e nevoie de încă ceva...
Asta înseamnă că a fi „om de cultură” nu constituie o „garanție” că ești un „om întreg”. Mai e nevoie de un „plus”, de Cineva care să te împlinească lăuntric.
Cultura poate fi „mijlocirea optimă” pentru a conștientiza sensul vieții noastre, în măsura în care nu ne-am legat de ea ca „unică opțiune”, și am realizat că Dumnezeu ne mântuiește, nu Platon, Socrate, Kant, Mozart ori Bach...
Nimeni nu poate să treacă prin dramele vieții doar „cu citate”, și cu atât mai puțin nu poate să ajungă la limanul mântuirii doar fredonând arii celebre și declamând pasaje întregi din opere literare, filosofice ori teologice.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Si nu ne duce pe noi in ispita
Publicat in : Credinta -
Rugaciune la vreme de ispita
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Despre ispita de a nu fi sfant
Publicat in : Editoriale -
Ispita celui ce i se pare ca sta
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ispita insoteste fiecare fapta buna
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.