Psihoterapia e strâns legată de psihologie. Aceasta din urmă formează în multe privinţe gândirea psihoterapeutului, întrucât îi formează modul în care îşi reprezintă procesele sufleteşti ale omului sănătos. Aproape opt decenii, ştiinţa psihologică s-a străduit să existe fără Dumnezeu. Imi amintesc cursurile de psihologie pe care le-am audiat de-a lungul anilor de învăţătură şi oftez cu amărăciune. „A nu vedea pădurea de copaci" - asta e caracterizarea ce li s-ar potrivi. Altfel spus, în spatele termenilor sofisticaţi nu se mai vedea sufletul omenesc. Până când nu am făcut cunoştinţă cu scrierile Sfinţilor Părinţi, şi eu mă aflam ca într-o ceaţă. Inţelepţeşte-ne, Doamne!
Tehnicile psihoterapeutice reprezintă un produs al vederilor psihologiei asupra naturii omului. Actualmente, în psihologie (cea necreştină) domină trei şcoli ştiinţifice principale, şi anume: behaviorismul, psihanaliza şi psihologia umanistă.
La baza behaviorismului a fost pusă concepţia despre om ca animal ce se distinge printr-un comportament raţional, pe care o susţinea fondatorul acestei direcţii din psihologie, J. Watson. Se înţelege că behaviorismul este o formă de materialism consecvent. Metoda lui terapeutică e psihoterapia comportamentală.
Psihanaliza îl priveşte pe om ca pe un individ cu nivel înalt de organizare, la care predomină sexualitatea şi agresivitatea. Sigmund Freud, autorul doctrinei psihanalitice, era ateu militant, care a afirmat că „religia este o nebunie de masă". Procedura psihanalitică poate aminti de departe de o spovedanie, dar fără pocăinţă, fără Dumnezeu. Freud n-a lăsat câtuşi de puţin loc în personalitatea umană pentru duhovnicie.
Psihologia umanistă a proclamat drept idee principală a sa apelul la personalitatea umană. Pentru gruparea psihologilor umanişti, postulatele fundamentale sunt năzuinţa către autodesăvârşire, către autodezvoltarea personalităţii. In ultimă instanţă, tendinţele acestea i-au condus la ideea că omul este începutul şi sfârşitul existenţei, iar „eul" lui are o importanţă absolută.
In articolul „Psihoterapia - ispita falsificării", preotul Mihail Nedelski scria pe această temă cu o desăvârşită exactitate:
„Tragedia intelectuală a omenirii contemporane constă în faptul că ea începe să-l privească pe omul osândit, bolnav şi muritor ca pe un om normal şi să deducă pe baza comportamentului său sisteme filosofice, politice şi ştiinţifice care pretind adesea că sunt absolute şi exhaustive. Aici este o groaznică rătăcire şi, poate chiar mai mult, se poate vorbi despre o deviaţie de importanţă universală a gândirii. Ca şi cum cineva ar lua clin închisoare un criminal nebun, bolnav, condamnat, în lanţuri, l-ar studia în ideea că este un om normal şi, pe baza comportamentului său şi a legilor fiziologice care îl conduc, ar trage concluzii privitoare la originea omului şi la formele ideale de viaţă personală, familială şi socială.
Numai Biserica Ortodoxă îl priveşte pe om ca din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în unitatea existenţei sale, începând de la crearea lui de către Dumnezeu, prin cădere, moarte, înviere şi nemurire, fără a se limita doar la fiinţarea vremelnică, neesenţială, pe pământ în starea căzută de osândă şi de păcat".
Actualmente, în psihologie prinde puteri „al patrulea val“. Este vorba de aşa-numita psihologie transpersonală. Adepţii ei propun realizarea „purificării sufleteşti" cu ajutorul hiperventilaţiei (al ritmului crescut de respiraţie), al hipnozei, al muzicii special alese şi al anumitor preparate psihotrope. Nici nu vreau să mai comentez caracterul pierzător de suflet şi mârşav al acestei, să-i zicem cu indulgenţă, proceduri.
Din cele spuse mai sus poate fi trasă concluzia următoare: cum este teoria, aşa este şi practica - în speţă psihoterapia contemporană.
Unul dintre autorii Enciclopediei Britanice din anii 70 scria: „Sărmana, sărmana psihologie: la început a pierdut sufletul, apoi psihicul, apoi conştiinţa, iar acum are dubii în privinţa comportamentului".
Şcolile psihologice sus-numite s-au dezvoltat în ţările Europei Occidentale, însă acum migrează în mod activ în Rusia şi în tot spaţiul postsovietic, atrăgând minţile psihologilor şi psihoterapeuţilor de la noi, care au fost educaţi în duhul ateismului şi al materialismului. Psihologia creştină ortodoxă deocamdată de-abia renaşte. Ce cale vor alege ştiinţa psihologică şi psihoterapia noastră? Problema rămâne încă deschisă.
Dr. Dmitri Avdeev
Cand sufletul este bolnav, Editura Sophia
Cumpara cartea "Cand sufletul este bolnav"
-
Terapeutica duhovniceasca sau psihoterapie?
Publicat in : Religie -
Terapeutica duhovniceasca
Publicat in : Credinta -
Componente existentiale in procesul terapeutic
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.