Spovedanie si psihanaliza

Spovedanie si psihanaliza Mareste imaginea.

Există mari deosebiri între Spovedanie şi descoperirea gândurilor, pe de o parte, şi psihanaliză şi alte forme de psihoterapie, pe de alta. Aceste deosebiri privesc deopotrivă conţinutul şi forma lor.

Cât priveşte conţinutul, să observăm mai întâi de toate că în Spovedanie avem de a face cu mărturisirea de păcate şi greşeli, recunoscute înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, aşteptând de la El iertarea lor. Păcatele sau greşelile se referă la încălcări ale poruncilor dumnezeieşti, care sunt norma vieţii creştineşti. Sentimentul de vinovăţie al celui ce-şi mărturiseşte păcatele sale cu căinţă are un rol important şi binefăcător şi încetează odată cu dezlegarea păcatelor.

Pentru psihanaliza freudiană şi pentru majoritatea psihoterapiilor, păcatul şi greşeala n-au un temei obiectiv. Ele nu există decât prin mijlocirea sentimentului, pur subiectiv, al culpabilităţii, considerat în general drept patologic şi având, aşadar, un rol negativ. Psihanaliza şi psi- hoterapiile nu urmăresc nicidecum recunoaşterea păcatelor ca atare şi nici nu lasă loc pentru ştergerea lor prin iertarea mijlocită de căinţă; ele urmăresc doar reducerea sentimentului de culpabilitate, oricare ar fi natura lui - fie, adică, de este îndreptăţit sau nu -, cel mai adesea prin negarea realităţii greşelii sau a păcatului.

O deosebire majoră priveşte situarea în timp a sursei bolilor.

Teoria freudiană plasează sursa bolilor psihice în majoritatea cazurilor în copilărie (între naştere şi vârsta de opt ani). Psihanaliza freudiană se concentrează aşadar pe rememorarea evenimentelor trecute şi acordă o mică importanţă întâmplărilor recente din viaţa omului.

Dimpotrivă, păcatele mărturisite la Spovedanie privesc faptele săvârşite după ultima Spovedanie, iar gândurile care se descoperă părintelui duhovnicesc sunt gânduri actuale - chiar dacă se înfăţişează şi gânduri mai vechi sau întâmplări trecute. Invăţătura creştină consideră intr-adevăr că omul trebuie tratat pornind de la starea sa actuală. Şi poate fi tratat, pentru că trecutul, chiar dacă îl influenţează pe om, nu-l determină; creştinul primeşte la Botez o nouă viaţă, eliberată, cu ajutorul harului, de orice determinism al acestei lumi, inclusiv de cel al trecutului său.

O altă deosebire este că psihanaliza - şi lucrul acesta este adevărat pentru toate şcolile psihanalitice - implică o rememorare amănunţită a trecutului. Această rememorare are forma brută a unei istorii în care se cuprind toate cele trăite, fără nici o triere a evenimentelor.

Cât priveşte Spovedania şi descoperirea cugetelor, Părinţii îndeobşte învaţă că pomenirea amănunţită a celor trecute e deopotrivă necuvenită şi primejdioasă când e vorba de păcate sau fapte rele sau de întâmplări dureroase. O primejdie o reprezintă reîmprospătarea păcatelor sau redeschiderea rănilor vechi. In această privinţă,
Marcu Ascetul scrie: „Păcatele de odinioară, pomenite după chipul lor, vatămă mult pe om. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipăresc din nou în el vechea întinăciune”. Şi adaugă: „Când mintea, prin lepădarea de sine, se ţine strâns numai de gândul nădejdii, vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai înainte ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să-l rănească iar. Căci făcând vrăjmaşul aceasta, chiar de va fi omul luminat şi urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi negreşit în convorbirea pătimaşă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi mărturisire, ci început de păcătuire».

In această privinţă, este o deosebire fundamentală între concepţia creştină şi cea freudiană; ultima urmăreşte ca bolnavul, prin conştientizarea de sine, să se cunoască aşa cum este, până şi în latura neştiută mai înainte a fiinţei sale, şi să-şi asume, aşa cum este, întreaga sa fiinţă.

Din punct de vedere creştin, aceasta înseamnă însă a-ţi asuma omul cel vechi, pentru că inconştientul, aşa cum îl concepe psihanaliza (care ignoră ceea ce noi am numit „inconştientul teofil”), este în esenţă constituit din aspectele negative ale personalităţii psihice. Terapeutica duhovnicească, dimpotrivă, are drept scop moartea vechiului om, pentru ca să vieze omul cel nou, şi nimicirea „inconştientului deifug”, pentru ca „inconştientul teofil” să iasă la lumină şi să fie asumat în chip conştient de persoana umană. Spovedania şi arătarea gândurilor - prin care de asemenea omul îşi vede partea rea din el - n-au drept rost acceptarea de sine, cu tot cu rău - ca şi când acesta ar face parte din adevăratul eu ci respingerea a tot ce e în noi străin de legea creştină şi totodată străin de adevărul duhovnicesc al fiinţei noastre. Iar pocăinţa are aici un rol fundamental, pentru că astfel cel bolnav se leapădă de tot ce-i rău în viaţa sa, trecută şi prezentă, şi în făptura sa cea de acum, adică, altfel spus, se leapădă de eul său „căzut”.

In psihanaliză rolul terapeutului este în esenţă acela de a asculta şi de a accepta transferul operat de bolnav asupra persoanei sale, într-un anume fel, putem spune că bolnavul se vindecă de unul singur prin simpla conştientizare a elementelor refulate şi prin eliberarea, prin mijlocirea transferului, de afectele legate de aceste elemente. Freud afirmă limpede că „trăsătura caracteristică a metodei (psihanalitice), care o deosebeşte de orice alt procedeu, e dată de faptul că eficacitatea sa terapeutică nu se bazează pe o regulă stabilită de medic”.

E adevărat că în Spovedanie recunoaşterea propriilor greşeli, a patimilor şi tendinţelor rele îl duce pe bolnav la căinţă, care are ea însăşi un rol tămăduitor. Dar scopul Spovedaniei este primirea iertării pentru păcatele trecute, şi iertarea este elementul esenţial al terapeuticii.

Cât priveşte descoperirea gândurilor, scopul ei este mai cu seamă cunoaşterea desăvârşită a sufletului, pentru ca părintele duhovnicesc să-i poată da celui ce boleste cele mai bune sfaturi. Dă şi duhovnicul sfaturi Ia Spovedanie, dar arătarea gândurilor permite o mai bună povăţuire, legată de fiecare moment al vieţii. Şi într-un caz şi în altul, prin aceste sfaturi, bolnavul ia parte la propria-i vindecare, dar numai urmându-le cu sfinţenie şi neieşind din cuvântul duhovnicului. Părintele duhovnicesc se deosebeşte cu totul de psihanalistul de tip freudian, care nu numai că se fereşte să dea sfaturi, dar exclude orice formă de îndrumare. Iar în raport cu psihoterapeuţii care admit consilierea, el este mult mai autoritar. Sfaturile sale sunt mult mai exigente şi negreşit mai rodnice, pe măsura ascultării pe care i-o arată fiii săi duhovniceşti, virtute de căpetenie, cerută de la bun început.

Spre deosebire de psihanaliza freudiană care are drept regulă de bază „abţinerea de la formularea oricărei critici la adresa inconştientului şi a produselor sale”, părintele duhovnicesc nu se fereşte să arate ce-i rău în sufletul fiului său, dar nu pentrli a-l osândi, ci pentru a-l ajuta să-şi vadă limpede boala.

Iarăşi, spre deosebire de psihanalist, care nu încearcă să zidească şi să dea idealuri de viaţă, părintele duhovnicesc îi înfăţişează fiului său dreptarul creştin, potrivit Predaniei Bisericii şi tradiţiei ascetice, mai ales când e vorba de patimi - ca să cunoască relele care-l îmbolnăvesc dar şi de virtuţi, ca norme ale dreptei vieţuiri. El îl şi învaţă meşteşugul războirii răului şi al sporirii în bine. Iar însănătoşirea depinde în mare măsură de urmarea cu credincioşie a sfaturilor sale.

Prin însăşi menirea sa, duhovnicul are îndreptăţirea de a-şi face auzit cuvântul, mângâind, încurajând, îmbărbătând, arătând primejdiile, în vreme ce psihotera- peutul este de obicei rezervat sau chiar se abţine cu totul de la orice intervenţie verbală.

In general, legătura cu părintele duhovnicesc este mai susţinută decât cea cu psihoterapeutul, care se limitează la şedinţele de psihanaliză. Intâlnirile părintelui duhovnicesc cu fiii săi sunt mai dese, iar rugăciunea îi ţine într-o legătură necontenită.

Legătura cu părintele duhovnicesc este de asemenea şi mult mai profundă. Psihanaliza cere din partea psihotera- peutului o atitudine de neutralitate - în cel mai bun caz binevoitoare -, fiind interzisă orice participare afectivă.

Părinţia duhovnicească nu cunoaşte o astfel de neutralitate binevoitoare. Ale lui sunt iubirea şi împreuna-pătimire cu cel ce suferă, în care nu e urmă de ispită, pentru că e chip al iubirii în duh a aproapelui.

Iubirea împreunată cu răbdarea, blândeţea şi smerenia de adevărat părinte sunt de mare folos în tămăduire, pentru că înlesneşte legătura de suflet cu omul bolnav.
Răbdarea e de cel mai mare preţ. Pentru că şi boala psihică, şi cea spirituală se vindecă greu, lecuirea cere multă vreme, sporul e mic, aceleaşi şi aceleaşi tulburări
şi oprelişti se ivesc mereu. Iar relaţia constantă cu bolnavii psihic nu-i deloc uşoară: sunt ori închişi în ei, ori agitaţi, ori agresivi.

Blândeţea, chip al iubirii, în care nu există nici o pornire împotriva celuilalt, e necesară şi ea pentru o bună si durabilă relaţie cu bolnavul. Pentru că în multe boli aflăm tendinţa spre agresivitate - care cel mai adesea e o formă de apărare - şi deopotrivă frica de a nu fi agresat, e important ca doctorul sufletelor să aibă tăria de a nu răspunde la agresivitatea bolnavului cu propria-i agresivitate şi în acelaşi timp să-i dea un sentiment de siguranţă prin blândeţea sa.

Smerenia e însă de cel mai mare folos pentru tămăduire. Mândria este una dintre principalele boli spirituale şi o componentă a multor boli psihice, sub forma a ceea ce psihoterapiile numesc „narcisism” sau „hipertrofia eu- lui”. Mândria celui-care îngrijeşte un astfel de bolnav nu poate decât să aprindă în bolnav o şi mai mare mândrie; dimpotrivă, smerenia sa o va stinge. Ea adânceşte legăturile, deschide inimile şi-l face pe bolnav încrezător în sine. Multe tulburări psihice sunt produse de sentimentul, îndreptăţit ori nu, de a fi dispreţuit sau dominat, redus la tăcere şi zdrobit de ceilalţi, mai ales de cei apropiaţi (de pildă, felul de a fi dominator al părinţilor e considerat una dintre cauzele autismului şi schizofreniei). Smerenia însoţită de iubire alină astfel de răni; bolnavul se simte din nou preţuit şi mai stăpân pe sine. Părintele duhovnicesc şi atunci când se arată poruncitor nu îngrădeşte personalitatea şi nu încalcă libertatea fiilor săi, lucrând în aşa fel încât ei să ajungă tot mai stăpâni pe sine, iar el să-i conducă cât mai puţin. Ţelul înalt al unui adevărat părinte duhovnicesc este să fie împlinitor al cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul, care spune: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (In 3, 30).

Până la urmă însă iubirea este crucială, pentru că leagă inimile, şi le leagă trainic. E în sine leac şi tămăduire. Lipsa iubirii iscă multe dintre bolile psihice, şi în mai toate aceste suferinţe bolnavul suspină după ea. Iubirea care nu ştie de răsplată, pornită din inimă şi neschimbătoare a duhovnicului, încet-încet, alină durerea sufletului ce nu se simte iubit şi risipeşte sentimentul de nevrednicie care naşte înjosirea de sine (întâlnită în toate depresiile).

Lucrarea de tămăduire cere deopotrivă de la duhovnic plinătatea virtuţilor, pilde şi dreptare pentru cel bolnav. Părinţii spun că, pentru a-şi împlini menirea, cel ce îngrijeşte sufletele bolnave trebuie să fie el însuşi deplin sănătos duhovniceşte, adică nepătimitor, ca să nu fie călăuză oarbă celor orbi (cf. Mt. 15, 14; Lc. 6, 39) şi să înteţească boala în loc s-o vindece.

Psihanalistului nu i se cer astfel de virtuti si o asemenea desăvârşire lăuntrică; Freud spunea că aceştia au numai datoria de a se fi supus ei înşişi psihanalizei, pentru a-şi cunoaşte propriile complexe, a-şi birui proprii- le rezistente în fata inconştientului si a controla contratransferul - ca răspuns la sentimentele de afecţiune sau agresivitate ale celui psihanalizat. Lui nu i se cere să fie cu totul sănătos. „Este un lucru de necontestat că analiştii n-au atins în persoana lor gradul de normalitate psihică la care vor să-i ducă pe pacienţii lor.”

Părintele duhovnicesc e puternic prezent ca persoană în relaţia cu fiii săi, dar niciodată silnic, pentru că-i iubitor si smerit si cinstitor al libertăţii lor. Si el, cel sme- rit, care nu se dă pe sine vreodată drept pildă, în fapt li se face aievea pildă prin purtare şi grai.

Psihanalistul nu-si asumă rolul de model, ci, dimpotrivă, caută să-şi efaseze persoana, devenind un soi de ecran gol pe care pacienţii se pot proiecta, efectuând „transferul”, esenţial în terapeutica psihanalitică. „Pentru cel psihanalizat, scrie Freud, medicul trebuie să rămână impenetrabil asemenea unei oglinzi, să nu facă altceva decât să reflecte ceea ce i se înfăţişează”.

O ultimă şi mare deosebire este aceea că psihanaliza şi toate celelalte psihoterapii se situează exclusiv în cadrele firii, în vreme ce terapeutica duhovnicească pătrunde în cele mai presus de fire, mijlocind lucrarea harului dumnezeiesc. „Supranaturalul” din ea o face mai cuprinzătoare şi mai rodnică.

Din Spovedanie, păcătosul trage un îndoit folos. Primeşte, întâi de toate, încredinţarea că Dumnezeu Se va milostivi de el şi-i va ierta greşalele. Apoi, ştergerea cu adevărat a păcatelor, prin lucrarea harului chemat în rugăciunea de dezlegare. Spovedania despovărează şi de păcat, şi de vinovăţia pricinuită de el, şi de silnicia trecutului. După cum arată cuvintele Tainei, omul e pe dată tămăduit şi primenit şi poate începe o viaţă nouă.

Harismele, daruri ale Sfântului Duh de care au parte cei desăvârşiţi, au mare putere de a tămădui atât bolile spirituale, cât şi pe cele psihice izvorâte din ele.
Tămăduitor le este şi cuvântul, care nu-i cuvânt de rând, ci insuflat de Duhul. Şi, după cum citim în Pateric, mulţi oameni alergau la sfinţii pustnici cerând: „Părinte, spune-mi cuvânt de mântuire!”, şi o vorbă a lor, având putere din puterea Duhului, rodea mai mult decât cea mai iscusită ritorisire. Aşa se întâmplă şi în ziua de azi. Vieţile marilor bărbaţi duhovniceşti ai vremii noastre ni-i arată schimbând sufletul si vieţuirea multora cu vorbele lor.

Cu duhul dreptei socotinţe şi al cunoaşterii inimii (puterea de a citi în inimi şi de a pătrunde tainele sufletului), părintele duhovnicesc ştie mai bine decât orice psihiatru care e pricina şi mersul bolii, care îi sunt leacurile, aflând în adâncul neştiut al sufletului şi răul ascuns, şi puterea omului de a scăpa de el şi de a-şi descătuşa adevărata fire, atintită către Dumnezeu.

Mare e folosul rugăciunii sale - mai cu seamă de-i este mare sfinţenia -, unită cu cea a bolnavului. Ea cheamă harul dumnezeiesc, ca prin puterea lui cea mai presus de fire să se lucreze tămăduirea, şi adeseori aduce câştigul sănătăţii sau al unei mari alinări.

Jean-Claude Larchet

Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii; Editura Sophia

Cumpara cartea "Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii"

 

Pe aceeaşi temă

12 Iunie 2018

Vizualizari: 4694

Voteaza:

Spovedanie si psihanaliza 5.00 / 5 din 5 voturi.

Cuvinte cheie:

spovedanie psihanaliza

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE