Răutatea e o „boală” a sufletului pe care mulți oameni o au, ascunsă după un zâmbet, după o ușoară reverență ori o strângere de mână, după „politețuri”, după un „Doamne ajută” spus „printre dinți”...
Răutatea se vădește însă, cu toată otrava ei, atunci când ne dăm arama pe față și ne pornim să-i judecăm pe alții, să-i bârfim, să-i criticăm, să-i osândim...., când facem glume și râdem pe seama altora, când jignim pe aproapele nostru, când ne facem rău fizic unii altora..., când cârtim și ne arătăm nemulțumitori față de Dumnezeu...
Părintele Teofil Părăian considera răutatea o „neputință omenească”, întrucât există în lumea asta și oameni răi, „care nu vor să fie răi”, oameni „nemultumiți” de răutatea lor.
La această stare făcea referire Sf. Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 19-21).
Din această „categorie” nu fac parte cei care săvârșesc fapte rele premeditat, în mod sfidător, acei oameni pentru care răutatea a devenit un mijloc de a obține ceea ce vor și chiar un mod pervertit de a fi și de a trăi.
O bună soluție, pentru a începe vindecarea noastră de răutate, este ca „răul să-l scriem pe apă” (Părintele Teofil Părăian), în niciun caz în inimi. Pentru că, pe omul rău la suflet, răutatea îl va ucide și îl va nimici în cele din urmă.
Să nu uităm că a face rău trupului și sufletului, înseamnă a face rău omului însuşi. Toți suntem făcuţi după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 26), de aceea „orice rău pricinuit unui om, sufleteşte ori trupeşte, lui Hristos Dumnezeu I se face” (Jean-Claude Larchet, „Acesta este trupul meu...”, Editura Sophia, București, 2006).
Sf. Apostol Pavel ne spune că răul se vindecă prin iubire, deoarece iubirea înseamnă bunătate, iar cel care va simți atingerea ei se va strădui să-și schimbe viaţa în bine.
„Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12, 20).
Expresia „a grămădi cărbuni de foc pe capul lui” nu se referă la o pedeapsă aplicată exemplar semenului nostru, așa cum obișnuim să credem. Asta ar însemna să îi facem bine vrăjmașului din dorința de a-i provoca suferință, ceea ce nu are logică, iar atunci motivul faptei noastre ar fi răzbunarea.
La iudei, această sintagmă era înțeleasă ca una dintre cele mai mari fapte bune. În mod concret, pe vremea lui Moise, când poporul evreu rătăcea prin pustiul Sinai, fiecare familie trebuia să aibă grijă de cărbunii folosiți pentru foc, ca să nu se stingă, această îndatorire revenindu-i femeii. Noaptea fiind foarte frig, stingerea cărbunilor ar fi însemnat o mare problemă.
Dacă, din diferite motive, acest lucru se întâmpla, atunci femeia în cauză era obligată să meargă cu un vas special pe cap și să ceară de la alte familii cărbuni aprinși. Iudeii care dăruiau din cărbunii lor salvau acea familie de la pieire, de aici și importanța acestei fapte.
De obicei, noi sperăm şi aşteptăm ca oamenii să devină mai buni dacă sunt pedepsiţi. Aceasta este o mare eroare a civilizaţiei noastre.
Doar dragostea poate vindeca sufletul cu adevărat, și doar ea poate îndrepta viața unui om, nu prin constrângeri ori prin măsuri punitive, ci prin înțelegere, răbdare, dăruire de sine și multă rugăciune.
În zilele noastre, răutatea omenească a ajuns „dincolo de orice limite”, pe fondul îndepărtării oamenilor de Dumnezeu și a neascultării.
Trăim în era postmodernă, în care nu mai există frică de nimic, în care „restricţiile tradiţionale”, adică frica de Dumnezeu, dragostea de aproapele și ruşinea față de părinţi, au fost desființate, iar răutatea din interiorul nostru „irumpe” tot mai agresiv și mai violent în afara noastră.
Din aceste cauze se încearcă găsirea unor „metode psihologice”, care să tempereze pornirile instinctuale ale omului. Astfel s-a ajuns până acolo încât, prin anumite „metode”, doi oameni care se urăsc, să fie „dresați” să convieţuiască într-o aparentă linişte, mergând pe ideea că „un conflict le-ar atrage pierderi amândurora” (Maica Siluana Vlad).
Noi nu mai suntem fireşti, naturali, și nici relațiile dintre noi nu mai sunt normale. Se poate numi comunicare între persoane, un așa-zis „dialog” care se rezumă doar la a ne lăuda, a ne impune punctele de vedere, a judeca și a vorbi de rău pe cei de lângă noi, la a ne „descărca” mereu nemulțumirile și problemele personale, la a ne da cu părerea despre realități care ne depășesc înțelegerea....?
Toate acestea sunt dovada „golului” lăuntric, strigătul unor suflete fără Dumnezeu și fără iubire, care caută disperate și obosite odihna în lucruri derizorii, în păcate și în patimi, acolo unde „pacea de sus” nu există.
În lumea aceasta sunt multe lucruri frumoase, bune și minunate. Este frumos şi bine să fii înţelept, să fii cu înţelegere și cu îngăduinţă faţă de oameni..., dar, dintre toate cele bune, cred că lucrul cel mai important este „ca cineva să fie bun”, adică să poţi da mărturie că acel cineva are o inimă bună (Părintele Teofil Părăian).
Bunătatea inimii este dovada împlinirii unui om, pentru că familii, locuințe, mașini, facultăți, cariere strălucite..., pot avea și cei răi la suflet. Pentru cei curați cu inima, toate acestea sunt niște simple trebuințe, în timp ce pentru cei întinați la suflet, lucrurile agonisite și reușitele exterioare sunt un permanent motiv de laudă și de mărire de sine.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.