Cuvântul „sfânt” (în lb. greacă „aghios”) înseamnă „nepământesc”, care nu e de pe pământ, din lumea noastră...
De aceea, sfinţenia ar trebui să ne inspire o „frică sfântă”, pentru că Dumnezeu este „Cel cu totul altul”, „Absolutul”, care ne depăşeşte total.
Evanghelia după Ioan ne arată sfinţenia lui Dumnezeu şi ne-o apropie în același timp. Încă din Prolog, Sf. Ev. Ioan ne spune: „...am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (1, 14).
Slava lui Dumnezeu „S-a sălăşluit între noi” (1, 14), S-a coborât întru noi, pentru a ne face „fii ai lui Dumnezeu” (1, 12) (André Scrima, „Comentariu integral la Evanghelia după Ioan”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008).
Din acest motiv ar trebui să nu ne mai temem de nimic, iar singura noastră grijă să fie lupta duhovnicească, pentru ca nimeni și nimic să nu ne despartă de Dumnezeu.
Pentru că, în momentul în care ne-am rupt de Dumnezeu, atunci ne depărtăm și ne înstrăinăm, tot mai mult, de noi înșine, de aproapele nostru și de sensul adevărat al vieții.
Sfinții au ales să se lepede de toți „idolii” care ne despart de iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, jertfind, pentru credința întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tot ceea ce nouă ni se pare a fi esențial și de mare valoare: banii, averile, faima, puterea, traiul confortabil, frumusețea, chiar și sănătatea trupului..., toate trecătoare, pe care oricine poate să le piardă în această clipă.
Sfânt este omul despre care numai harul Sfântului Duh dă mărturie, de aceea sfințenia adevărată nu se reduce doar la a fi cinstit, la a face fapte bune, la a fi călăuzit în viață de principii...
Oricine poate ajunge un om onest, cu bun simț, educat..., dacă voiește în mod sincer. Un astfel de ideal presupune un efort personal susținut, perseverență, renunțări..., efort care angajează însă doar forțele proprii. Dar, în acest caz, unde este prezența și lucrarea harului lui Dumnezeu?
Unele dintre aceste „virtuți” le are şi diavolul, pentru că și el postește, priveghează... Întâlnim astfel de exemple în viața unor Sfinți Părinți, unde ni se spune că diavolul își arată indignarea, deoarece este neputincios față de „puterea” sfinților, putere care e de la Duhul Sfânt și care își are început și temelie în adânca smerenie a inimii.
Întrucât îl „cunoaștem” pe Dumnezeu, mai mult cu mintea noastră, credem că la sfinţenie se poate ajunge numai prin „contribuţie” personală, prin „acumularea” unor fapte exterioare, care ne vor face automat vrednici de Dumnezeu și de împărăția Lui.
Noi ne imaginăm dobândirea virtuților asemenea unui „urcuș” pe treptele unei scări. De fapt este vorba de o „coborâre”, deoarece vârful „scării virtuților” coincide cu treapta cea mai de jos, a smereniei. Aceasta înseamnă că a „spori” întru Hristos, este totuna cu a ne smeri neîncetat.
Aceasta este unica „lecție” pe care Dumnezeu, ca Bun Învățător, ne-o predă în fiece clipă a vieții noastre. Dar, pentru că suntem îndărătnici din fire și plini de sine, această învățătură o primim în suflet doar prin multele încercări care vin peste noi.
De ce? Pentru că numai smerenia deschide inima noastră, ca să pășească apoi înlăuntrul ei, cu multă delicatețe, însuși Dumnezeu. Nu ostenelile ori faptele exterioare ne fac ceea ce numim azi „creștini practicanți” ori „trăitori”, ci Hristosul din sufletul nostru.
Eforturile noastre sunt bune, cât timp prin ele conștientizăm cât de slabi și de neputincioși suntem, înțelegând astfel, din tot zbuciumul nostru, că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic bun, cu atât mai puțin să ne mântuim prin forțele proprii.
Sf. Apostol Pavel spune: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 16).
Tot ceea ce ține de Dumnezeu și de lucrarea Lui mântuitoare depășește logica noastră și se înscrie pe traiectoria unor mari paradoxuri, care sunt cu mult peste înțelegerea oricărui sfânt ori geniu...
Știm sigur că nimic nu poate să dureze decât dacă are la temelie smerenia. Cât despre iubire, care e firea lui Dumnezeu, este dificil a vorbi.
Ultima treaptă a scării împlinirii noastre duhovnicești este cea a vameșului din Sf. Evanghelie, care „nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer” (Luca 18, 13), şi care nu înceta să-și mărturisească nevrednicia, oferindu-ne, prin „strigătul” îndurerat al inimii sale, una dintre cele mai vechi mărturii ale Rugăciunii lui Iisus: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13).
Acest adevăr, mai înainte de a-l crede noi, l-a aratăt însuși Mântuitorul Iisus, prin viața Lui, care a fost înălțat, pentru că S-a smerit: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor...,S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 7-9).
Iată de ce, „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14) (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina vindecării”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009).
Avem un Dumnezeu Iubire, Atotputernic, care și-a asumat „riscul” de a ne crea, deși cunoaștea că vom cădea în păcatul neascultării și Îl vom trăda. Un Mântuitor, care ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului și a morții, care a deschis, pentru noi, Împărăția lui Dumnezeu, care a îndumnezeit firea noastră căzută, asumând-o și înălțând-o de-a dreapta Tatălui.
Dacă de-a lungul timpului nu ar fi fost și oameni care au dobândit harul sfințeniei, Dumnezeu ar fi „ratat” actul creației și s-ar fi dovedit un Dumnezeu „neputincios” în fața răului și a păcatului.
Tocmai de aceea mai cred în om, pentru chipul lui Dumnezeu din noi și pentru că Dumnezeu este Cel ce lucrează sfințenia în inimile și în viața noastră, care ne-a încredințat că niciun om nu e definitiv pierdut. Există în viața fiecăruia dintre noi un timp al întoarcerii la Adevăr, un timp al smereniei și al pocăinței.
Sensul creației nu este perpetuarea răului pe pământ. În clipa în care nu se vor mai naște „potențiali” sfinți, care să urmeze lui Hristos, viața își va pierde rostul.
Dumnezeu ne îngăduie, nu pentru „meritele” noastre, ci pentru sfinții care au fost, care sunt și care se vor naște..., pentru ca și noi să ne întoarcem la Dumnezeu și să fim vii.
Am putea spune, fără să greșim în cuvânt, că cel mai mare păcat este acela de a-L alunga pe Dumnezeu din viața noastră, iar cea mai mare durere este aceea de a nu sfinți. Nu genii, regi, împărați ori președinți..., ci sfinți, asemenea lui Dumnezeu.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Indumnezeirea
Publicat in : Dogma -
Sfintirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Teologia cosmosului si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Recenzie: Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula - Indumnezeirea maidanului - pastoratia Bisericii in spatele blocurilor
Publicat in : Religie -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.