Un imn tăcut al frumosului

In casa de oaspeţi a acestei sfinte mănăstiri eram găz­duiţi un teolog, un avocat şi cu mine. Preavenerabilul egumen dăduse poruncă tânărului monah Hrisostom să ne însoţească într-o plimbare.

Am ieşit din mănăstire şi am mers pe o alee de chiparoşi seculari, desfătându-ne de priveliştea rară a preafrumoa­selor locuri...

Tânăr, monahul Hrisostom, tânăr, teologul şi tânăr, avocatul. Eu singur distonam puţin în tovărăşia tinerilor, dând zâmbetelor lor primăvăratice un accent de melan­colie tomnatică. Şi totuşi în acest triunghi se observa o distanţă interioară, o îndepărtare sufletească.

Monahul Hrisostom era un om strălucit. Modest în pur­tări, foarte evlavios din fire, foarte profund în cunoaştere si foarte logic în răspunsuri. Destul de inteligent, teologul părea însă puţin influenţat de studiile sale teologice şi simţea un fel de milă şi condescendenţă pentru noi, mo­nahii. Juristul dădea şi el impresia unui om pe care-l pre­ocupă numai lumea aparenţelor şi amintea de acel om al legii din Evanghelie care zicea: „Ce-mi mai lipseşte încă?" [Mt 19, 20]. Din Ortodoxie ştia puţine lucruri şi nici pe acestea corect. Era un vechi prieten şi coleg de şcoală al teologului şi căzuseră de acord să facă o vizită la Sfântul Munte să vadă bogatele biblioteci ale sfintelor mănăstiri, să studieze monahismul, să petreacă câteva zile într-o mănăstire-cetate.

Mergând pe un drum în spirală, sub un şir de arcuri succesive formate din acolade sălbatice împletite de ra­murile copacilor de pe cele două părţi, am schimbat câteva impresii rapide până am ajuns la o grădină.

In Sfântul Munte, discuţiile sunt desigur determinate de loc, iar temele nu trebuie să iasă din cadrele mediului du­hovnicesc. Atunci când se mută din lumea lor interioară, interesul athonitilor se îndreaptă de obicei spre chestiuni teologice, duhovniceşti şi bisericeşti, chiar dacă pentru majoritatea monahilor nu există probleme şi nedumeriri, fiindcă ştiu să creadă drept, să se lupte în Domnul şi să pacă în înţelepciune...

Străinii păreau absorbiţi de frumuseţile naturale din jur care se desfăşurau înaintea ochilor noştri uimiţi şi bucu roşi, mai cu seamă în acel anotimp primăvăratic, în care florile, copacii, iarba şi „crinii câmpului" îşi păstrează toata ziua prospeţimea, iar atmosfera este clară, diafană şi înmiresmată...

Trebuie să mărturisesc că n-am regretat faptul că i-am urmat pe aceşti prieteni, buni de altfel, întrucât după-amiaza aceea se impunea cu o fascinaţie irezistibilă spiritului nostru. Ne chema la reflecţie şi ne oferea un rar prilej să admirăm culori, forme, linii, sunete, miresme, cântece şi să le retopim în sufletele noastre. Cineva putea crede că toate se rugau. Era un imn tăcut al frumosului din natură înălţat „Cuvântului a toate lucrător", lui Dumnezeu...

In după-amiaza aceea, toate frumuseţile naturii se luptau cu zel să se înfăţişeze în plenitudinea măreţiei lor, să-şi arate puterea şi să înalţe pe cei care le priveau spre con­templarea Meşterului Care „a zis şi s-au făcut, a poruncit şi s-au zidit" [Ps 32, 9].

Cu alternanţele lor insesizabile, cu mulţimea nuanţelor, cu penumbrele, contrastele şi ordinea deosebit de artistică pe care o căpătau şi întreagă nobleţea vaporoasă a azuru­lui cerului, culorile transportau imaginaţia privitorului în lumi imateriale, plămădite îngereşte. Păduri înalte cu aspect unduitor se pierdeau în adânc. Păduri de un verde-închis, cu arbori drepţi, încununau mănăstirea bizan­tină cu silueta ei înaltă. Păduri înconjurau şi umbreau podoaba plină de armonie a feluritor flori din acest loc de rai şi marea „aceasta mare şi largă", în toată măreţia ei albastră, se întindea înaintea picioarelor noastre şi se stingea departe... spre cetăţile oamenilor aflate sub stă­pânirea răului, unde furtuna inimilor iscată din aşteptări sărace şi plictisite bântuie neobosită. Unde refuzul lui Dumnezeu ţese neîntrerupt drame sufleteşti şi naşte fără odihnă dorinţele tiranice etern nesatisfăcute ale unor desfătări efemere...

Ceva ca o tămâie alcătuită din rugăciuni de sfinţi părea să se fi revărsat în atmosferă. Ca şi cum asceţii Athosului nu si-ar fi terminat încă duhovnicescul lor „Doamne, strigat-am" şi imnele lor tăcute. Ca şi cum fraţii din „peşteri" si-ar fi trimis Părintelui lor comun sfintele lor nostalgii, ca şi cum albii porumbei ai gândurilor lor sfinte, pline de iubire, ar fi prins aripi înălţându-se spre cerul albastru...

Nu ştiam cele ce se săvârşeau în chip tainic în pustie. Dar o linişte adâncă şi inexprimabilă domnea în ceasul acela peste natura privilegiată a Athosului. Iar în apropie­rea unei vechi mănăstiri bizantine timpul lua proporţiile veşniciei şi dobândea o semnificaţie solemnă şi simbolică născută din liniştea sfântă aşternută şi accentuată cu o nuanţă de tristeţe de înalţii chiparoşi care încadrau ima­ginea, de viziunile şi de sentimentele mele melancolice...

Isihie şi monahism

Monahul Hrisostom a întrerupt tăcerea:

- Presupun, părinte, mi-a zis el, că natura înconjură­toare are un mare ecou în sufletul dumneavoastră. De o oră, de când şedem tăcuţi, doream să-mi spun o idee, dar am respectat absorbirea şi gândurile dumneavoastră.

- Mulţumesc, am răspuns. Tăcerea este extraordinar de fertilă pentru spirit; dintr-un anumit punct de vedere e sfântă. In măsura în care îşi întoarce cineva antenele sufletului spre zona divinului, el ascultă armonia negrăită a infinitului pe care n-o mai schimbă nici chiar cu reto­rica cea mai agilă. Dar tăcerea o avem pururea în Sfântul Munte. Prezenţa străinilor impune însă o adaptare. Prin urmare, v-am asculta cu multă plăcere, frate.

- Nu-i vorbă să spun ceva serios, poate ar fi mai bine să continui verbal ceea ce dumneavoastră, părinte, aţi în­ceput în tăcere, a zis monahul Hrisostom. Pe de altă parte, aş dori să risipim tăcerea, ca să nu-şi facă cumva domnii impresia că suntem fără glas. Teologul a protestat calm.

- Nu, părinte Hrisostom. Ne vom face impresii din cele mai bune de pe urma tăcerii şi întâlnirii cu dumneavoas­tră, deşi noi, obişnuiţi cu vacarmul şi discursurile, ne delectăm mai degrabă în discuţii, „neavând pentru nimic altceva timp liber decât ca să vorbim şi să ascultăm ceva nou" [FA 17, 21]... Şi am râs cu toţii.

- Intr-adevăr, adăugă monahul Hrisostom. Monahis­mul stă întemeiat pe un mediu fără vacarm şi pe cea mai mare tăcere cu putinţă. Sfinţii Părinţi, mai ales dascălii asceţi, exaltă tăcerea ca una care-i călăuzeşte pe cei dor­nici spre desăvârşire şi din puţina mea experienţă perso­nală chiar şi eu vă pot certifica exactitatea acestui lucru.

- Imi veţi permite să nu fiu de acord cu punctul dum­neavoastră de vedere, a răspuns teologul. Ca religie prin excelenţă socială şi a iubirii de aproapele, creştinismul nu poate să-i ierte pe cei ce trec sub tăcere binele. Afară de asta, adevărul se descoperă prin schimbul de idei şi asta cred că se numeşte progres.

- Nu renunţ la ideea mea - care, de altfel, este a Pă­rinţilor -, a zis monahul Hrisostom, chiar dacă, cu unele condiţii, sunt de acord cu obiecţia dumneavoastră. Cu alte cuvinte, accept şi eu ca pe un rău negativ trecerea sub tăcere a binelui şi recunosc că uneori oamenii progresează prin discuţii. Explicând însă spiritul monahal, declar că monahismul e o instituţie cu scop în sine, una care izvo­răşte din creştinism, dar este condusă de reguli specifice, caracterizate prin obiectivitatea lor şi care, fără să elimine ceva din întreaga învăţătură a Evangheliei, o aplică într-un mod cu totul distinct, lucru care conduce, de regulă, la ruptura justificată cu societatea şi cu legăturile care decurg din ea.

- Dar cum împăcaţi absurdul trecerii sub tăcere a binelui, a răspuns teologul, cu ruperea legăturilor sociale? Ceea ce este, presupun, o contradicţie. Iar, pe de altă par­te, în ce mod poate pune cineva în aplicare învăţătura Noului Testament pe un plan nesocial, fără să contravină poruncii iubirii care este şi recapitulare a Legii? Monahul Hrisostom a replicat:

- Cu toate că pentru dovedirea adevărului celor spuse de mine ar fi suficient să aduc aici mărturia dascălilor mo­nahismului, a căror autoritate e desigur incontestabilă, totuşi, dat fiind că probabil comunicarea lor seacă n-o să vă satisfacă raţional, mă voi strădui, din raţiuni tactice, să vă fac limpede întemeierea idealului monahal printr-o succintă expunere a liniilor lui principale şi sper să cădem de acord. Dar, întrucât în cursul discuţiei tema monahis­mului a apărut nu ca instituţie, dacă existenţa lui se justi­fică în Biserică, sau nu, ci aţi pus la îndoială numai retra­gerea lui din lume şi condiţiile specifice în cadrul cărora se dezvoltă, vă voi pune întrebarea: recunoaşteţi că mo­nahismul reprezintă o instituţie constituită de Dumnezeu şi că despre el se face menţiune în multe locuri din sfânta Scriptură? Că nu este un fenomen trecător, ci că, atâta timp cât va exista Biserica, va exista şi el, ca unul ce pur­cede din ea ca o ordine şi un ordin mai înalte de viaţă morală?

- Desigur, a răspuns teologul, recunosc că în Biserică există ordinea sau ordinul celor ce trăiesc în feciorie şi că, în deplină cunoştinţă de cauză, nici un credincios nu poate gândi altfel. Şi acest ordin va exista şi pe mai departe, întrucât e singurul în stare să exprime la infinit dragostea mai fierbinte faţă de Domnul şi să se dedice din tot sufle­tul slujirii Lui. Vă repet, a accentuat teologul, am rezerve numai în ceea ce priveşte forma în care această instituţie se înfăţişează astăzi, cu alte cuvinte faţă de rămânerea pe viaţă, mai ales ca eremitism [pustnicie], în afara lumii, şi nu pot să caracterizez ca având provenienţă creştină o instituţie egocentrică. Se pare deci că în decursul veacuri­lor această instituţie a suferit o deviere de la calea ei ini­ţială şi sănătoasă şi din folositor societăţii a ajuns steril, lucru pe care abia dacă mai e nevoie să-l confirme orice observator.

- Aţi aprofundat în studiile dumneavoastră tema mona­hismului Bisericii apostolice? a întrebat monahul Hrisostom.

- In studii speciale nu, a răspuns teologul, dar cunosc destule despre geneza şi evoluţia lui până în veacul al Vll-lea, suficient ca să-mi formez o idee generală şi să trag o concluzie.

- Opoziţia dintre cei care se ocupă cu tema misiunii mo­nahismului, a observat monahul Hrisostom, provine fie dintr-o insuficientă cunoaştere a istoriei lui, fie din răstălmăcirea manifestărilor lui, fie din ignorarea motivaţiilor spirituale mai adânci ale naşterii lui. Aţi spus că monahis­mul a suferit o deviere de la calea sa iniţială. Dar pentru a dovedi asta, se impune să ne întoarcem în timpurile în care a apărut, ca să stabilim cu exactitate cursul său iniţial şi elementele caracteristice ale unei instituţii nou-închegate. Ce părere aveţi despre sfântul Antonie, care a fost părintele monahismului răsăritean?

Teoclit Dionisiatul

Dialoguri la Athos - între cer şi pământ, Editura Deisis

Cumpara cartea "Dialoguri la Athos - între cer şi pământ"

 

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: