E cu neputinţă ca omul să nu aibă ispite. Dacă vicleanul a îndrăznit să-l ispitească în deşert pe însuşi Domnul Hristos, cu atât mai mult o va face cu robii Săi. Aceasta însă se face cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci precum este încercat în foc aurul şi se curăţă şi străluceşte, aşa şi omul credincios, care este încercat în focul ispitelor, va străluci la sfârşit ca şi soarele, aducând în faţa lui Dumnezeu lucrările sale bune, pe când vrăjmaşul care împrăştie ispite va fi aruncat în focul veşnic.

O mare încercare de ispită i s-a întâmplat şi sfântului nostru părinte Isaachie95.

Sfântul Isaachie, al cărui prenume lumesc era loropţanin, se ocupa cu comerţul şi dobândise multe bogăţii. Odată însă, cu cugetul lui cel bun, s-a gândit că „deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte; nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea". Atunci şi-a împărţit toată averea săracilor şi a venit în peştera Sfântului Antonie, arzând de dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Hristos.

Sfântul Antonie, după ce i-a încercat iubirea pentru Dumnezeu şi râvna pentru viaţa monahală, I-a tuns monah. De atunci, Sfântul Isaachie, arzând de iubire dumnezeiască, a început o viaţă ascetică dură. Cu binecuvântarea Sfântului Antonie, s-a întins în fundul peşterii, în chilia cea mai întunecată înghesuită. Era umedă, sufocantă şi atât de strâmta, încât semăna mai repede cu un cavou îngrozitor decât cu o chilie monahală.

Vrând, de asemenea, să-şi umilească şi să-şi nevoiască trupul, şi-a lepădat cămaşa de lână pe care o purtau toţi fraţii. A cerut să i se cumpere o capră. cand i-au adus-o, a jupuit-o şi s-a îmbrăcat cu blana aşa cum era, proaspătă şi necurăţită, şi a lăsat-o să se usuce pe el!

Imbrăcat în acest „veşmânt", s-a închis în gaura lui adâncă şi întunecată, şi-a zidit intrarea şi s-a predat în mâinile lui Dumnezeu. Se ruga fără încetare la Domnul, cu lacrimi, fără să ştie când era noapte şi când era zi. Saltea nu avea şi niciodată nu se întinsese să doarmă. Dormea foarte puţin, aşezat pe un butuc. Mânca doar puţină prescură pe zi şi bea un pic de apă pe care i-o aducea chiar Sfântul Antonie, singurul care vorbea câteva cuvinte cu el. Hrana i-o dădea printr-o gaură mică, prin care abia încăpea o mână.

Sfântul Isaachie a petrecut şapte ani în această asceză grea. Insă, vai, inima lui nu s-a curăţit pe deplin de slava deşartă. Câteva urme ale acestei patimi diavoleşti îi murdăreau conştiinţa. Şi astfel a dat mare nenorocire peste el.

Intr-o noapte, când sfântul îşi făcea metaniile obişnuite şi rostea psalmii Miezonopticii, a simţii oboseală mare şi a văzut cum puterile îl părăsesc. A stins lumânarea şi s-a aşezat.

Şi iată! Dintr-o dată, întunericul chiliei s-a risipit. S-a aprins „lumină mare"! Ce lumină era aceea? Puternică şi orbitoare ca lumina soarelui! Sfântul a fost nevoit să-şi închidă ochii, nefiind în stare să privească liber.

In acelaşi moment au apărut doi tineri frumoşi cu fete luminoase.

- Isaachie, au zis sfântului, suntem îngeri şi am venit să te anunţăm că, iată, vine la tine Hristos împreună cu îngerii din ceruri.

Sărmane omule al lui Dumnezeu! De unde să stim că în faţa ta stau diavoli care au venit să te amăgească! Ai uitat că Satana se poate preschimba în înger de lumină şi slujbaşii lui în slujbaşi ai dreptăţii! (II Corinteni 11,14,15)?

Sfântul şi-a ridicat cu greu ochii şi ce să vadă!

Mulţime de diavoli pe care el i-a luat drept îngeri, cu feţe luminoase şi între ei, cineva care strălucea mai mult decât ceilalţi, răspândind raze de lumină.

- Isaachie! i-au poruncit diavolii. Iată-L pe Hristos! Cazi la pământ şi închină-I-te!

Neputând să observe vicleşugul diavolesc, sfântul a uitat să cheme ajutorul Domnului sau să-şi facă semnul Crucii, care-i împrăştie pe diavoli. A căzut deci la pământ nefericitul şi i s-a închinat Diavolului ca lui Hristos!

In acelaşi moment, diavolii au izbucnit în strigăte înfricoşătoare de izbândă, ţipând triumfători:

- Eşti al nostru, Isaachie! Al nostru!

Apoi l-au smuls pe sfânt, l-au pus să stea la pământ şi s-au adunat în jurul lui. Chilia s-a umplut dintr-o dată de diavoli.

Atunci, Hristosul mincinos a poruncit:

- Luaţi instrumentele! Aduceţi tobele! Cântati de petrecere! Şi Isaachie o să ne joace!

Indată au apărut nenumăraţi diavoli cu instrumente muzicale şi au început să cânte o muzică asurzitoare şi înfricoşătoare, cu adevărat diavolească. In acelaşi timp, diavolii l-au ridicat pe sfânt şi l-au obligat să danseze în ritmul nebun al muzicii.

Dansul acela a tinut multe ore. Tot atâtea ore a linut şi batjocorirea sfântului de către diavoli. După ce l-au chinuit aşa de rău, l-au lăsat pe jumătate mort şi au dispărut.

Se făcuse deja dimineaţă. Sfântul Antonie a venit la ferestruica micii chilii, aducând ca întotdeauna puţină prescură şi apă.

- Binecuvântează, părinte Isaachie, a zis cu voce înceată.

Nu a primit răspuns.

- Părinte Isaachie, binecuvântează! a spus iar, dar de data asta mai tare. Tăcere.

Sfântul Antonie a mai repetat de două-trei ori aceleaşi vorbe. Din chilie însă nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Atunci s-a gândit că Isaachie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. A anuntat să vină Sfântul Teodosie şi fraţii de la mănăstire.

Intr-adevăr, peste puţin timp au venit părinţii, au deschis intrarea peşterii şi l-au tras afară pe sfânt, crezând că e mort. însă, când l-au scos de tot afară, au constatat că mai trăia încă. De-abia mai respira. Trupul lui era înţepenit, neputând să facă nici cea mai mică mişcare. Gura îi era întredeschisă. Avea ochii holbaţi şi privirea rătăcită. Au înţeles îndată că nu putea comunica cu oamenii, că nu putea vorbi şi pricepe nimic.

Sfântul Antonie şi-a dat repede seama că monahul cel închis în peşteră a fost atacat de diavoli. Din clipa aceea l-a luat în chilia lui şi l-a îngrijit cu mult efort. Şi când a fost nevoit să plece din Kiev, prigonit de conducătorul Iziaslav, îngrijirea celui înşelat de diavoli a fost preluată de Sfântul Teodosie şi de ceilalţi părinţi. L-au luat la mănăstirea peşterii şi zi şi noapte se chinuiau să-l aline şi să-l facă să-şi revină.

Nefericitul Isaachie era, într-adevăr, într-o stare gravă. Distrus psihic şi trupeşte, surd şi mut, nu numai că nu se putea ridica, dar nu se putea nici întoarce. A stat încontinuu întins şi nemişcat, până ce a făcut răni şi s-a umplut de viermi, cu toate că Sfântul Teodosie îl curăţa în fiecare zi, neobosit şi cu iubire, cu toate că fraţii îl spălau mereu. Nici să
mănânce nu putea. Cu mare greutate reuşeau să-i împingă pe gât puţină hrană lichidă, pe care o înghiţea cu mult efort.

Situaţia asta s-a menţinut doi ani. Sfântul Teodosie se ruga în fiecare zi deasupra lui şi II implora cu lacrimi pe Preamilostivul Dumnezeu să-I fie milă de robul Său şi să-l scape de posedarea demonilor. Până când într-o zi, intrând în al treilea an al suferinţei lui, Isaachie a vorbit! A cerut în şoaptă să îl ridice în picioare.

L-au ridicat. Insă, nu putea să stea în picioare.

A căzut şi mergea de-a buşilea, ca un copil mic. Incet-încet a arătat semne de ameliorare. Dar la biserică nu mergea. L-au dus cu forţa de câteva ori. Şi cu timpul, a început să meargă singur. La fel şi la masă.

Stătea separat de fraţi şi nu comunica cu nimeni. Ii puneau pâine înainte, dar nu o atingea. I-o puneau în mâini şi îl obligau să o mănânce ba rugându-se de el, ba mustrându-l. Odată însă, Sfântul Teodosie, vrând să-l scape de influenţa diavolească, a zis răstit:

- Lăsaţi-i pâinea în faţă, nu în mâini. Să mănânce singur!

O săptămână întreagă, Sfântul Isaachie nu a mâncat nimic. După aceea însă, văzându-i pe ceilalţi că mănâncă, a luat şi el pâine şi a mâncat. Acesta a fost începutul evadării lui din legăturile diavoleşti.

După adormirea Sfântului Teodosie, la începutul stăreţiei Sfântului Ştefan, fericitul Isaachie şi-a revenit pe deplin, eliberat de lanţurile vicleanului.

Atunci, cu acordul stareţului Ştefan, sfântul s-a dedat din nou ascezei dure, însă acum nu în chilia întunecată, însingurat şi neapărat, ci în mănăstire, străjuit de prezenţa stareţului şi a fraţilor.

Trăgând învăţătură din păţania lui, i s-a adresat celui viclean spunându-i:

- Of, Diavole, tu care m-ai amăgit când eram singur în peşteră! De aici încolo nu mă voi mai nevoi singur şi închis. Mă voi lupta cu tine aici în mănăstirea mea şi te voi învinge cu harul Domnului şi rugăciunile fraţilor!

Fragment din cartea "Pateric despre visuri şi vedenii", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Pateric despre visuri şi vedenii"

Note:

95 Cuviosul Isaachie Zăvorâtul (+ 1090) este pomenit de Biserică la 14 februarie. 
96 Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000, pp. 157-164.

• Cum ne inseala diavolul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Despre patimile dezordonate
  Publicat in : Credinta
• Cele opt duhuri ale rautatii
  Publicat in : Credinta
• Posesia demonica
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: