Din viata sfintei Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov

Din viata sfintei Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov Mareste imaginea.

Nevoinţele pentru omorârea trupului

In primii zece ani petrecuţi la mănăstire, dacă nu chiar mai mult, Pelaghia a cărat pietre. Lua un batic, o cârpă ori un prosop pe care îl umplea cu pietre şi îl căra dintr-un loc în altul; îşi umpluse chilia de pietre, încât nu te mai puteai mişca prin ea. O certam pentru asta şi toţi încercau să o dezveţe de acest obicei, însă în zadar. Căra mereu pietre. Uneori se lovea de îi dădea sângele şi ţi se făcea milă să o priveşti. Lucru ciudat; ce-ar fi putut să facă cu aceste pietre? In apropiere de noi, după un incendiu în mănăstire, au rămas - şi acum se mai văd - nişte gropi uriaşe din clădirile care luaseră foc; erau şi cărămizi arse care nu fuseseră luate de acolo. In timpul verii apa băltea în aceste gropi. Pelaghia se ducea acolo. Şi ce să vezi? Când se întorcea acasă de la slujbă venea murdară peste tot şi udă. O certam, o muştruluiam, dar ea tăcea. Ia să vedem, mă gândeam, trebuie să descopăr unde se bălăceşte ea. Odată am vrut să merg la Utrenie. Ea n-a făcut nici măcar un pas, ca şi cum nu avea de gând să meargă nicăieri. Am ieşit şi am plecat, chipurile, la biserică, însă m-am ascuns într-un ungher, să văd ce-o să facă. N-am stat prea mult acolo, şi ce să văd: alerga cât o ţineau tălpile spre acele gropi. A adunat câteva cărămizi şi stătea pe marginea unei gropi; lua o cărămidă şi o arunca în apă. Apa sărea şi o uda din cap până în picioare. Ea nu făcea un pas. Stătea ca şi cum ar fi fost ţintuită, foarte preocupată de ceea ce face. După ce a aruncat toate cărămizile, a intrat şi ea în apă până la mijloc, scoţându-le afară. Când a terminat, a ieşit şi a stat iarăşi pe marginea gropii, luând-o de la început. Şi-aşa a făcut tot timpul cât a durat slujba la biserică. Cu adevărat, mi-am spus, e proastă de-a dreptul!

- Ce înseamnă asta? am mustrat-o. N-ai pic de ruşine! Te-ai apucat să cari pietre şi să umpli chilia cu ele, iar acum arunci cu cărămizile şi te uzi din cap până în picioare. Uită-te la tine, nu simţi că eşti udă? Nu bagi de seamă?

- Eu, batiuşka, sunt la muncă. Ce să faci altceva dacă nu munceşti?!

- O, asta-i muncă la tine? Nu faci nimic! Asta-i muncă?!

Stătea şi mă privea mirată.

- Cum nu muncesc? Nu fac nimic? Şi pietrele? Nu, batiuşka, nu vezi că muncesc şi eu?

Ei! Cum să te înţelegi cu ea? A făcut aşa tot timpul slujbelor. Ani de-a rândul.

Când a îmbătrânit, îmi aduc aminte cum odată am mers la Vecernia Bunei Vestiri şi am auzit-o spunând într-o doară:

- Doamne, nu mai pot! a oftat cu ochii şiroind de lacrimi uriaşe, care-i curgeau pe obraji.

Şi dintr-odată mi s-a făcut milă de porumbiţa mea.

- Ei, destul, nu te mai duce! i-am spus. O să merg eu. Nu te obligă nimeni. Stai şi te odihneşte.

- Ei, batiuşka, nu ştii nimic. Trebuie să mă duc la pietre. Trebuie să muncesc.

Şi a plecat sărmana să care din nou pietre, căci gropile rămăseseră tot neacoperite, iar cărămizile tot acolo, fiind alte lucruri de făcut în mănăstire. Şi poate că aceasta ar fi continuat pentru multă vreme, cu toată vârsta ei înaintată şi cu neputinţa ei, dacă nu mi s-ar fi făcut milă de ea şi nu aş fi rugat-o să nu mai scormonească în acele cărămizi. Până la urmă s-a oprit.

Am să vă mai spun un lucru ciudat! Ea intra în apă chiar şi după ce cărămizile au fost luate de acolo, udându-se din cap până în picioare; numai când a îmbătrânit a încetat munca sa; şi atât de mult a început să se teamă de apă, încât, dacă se întâmpla s-o stropeşti, începea să tremure toată. Iar eu mă gândeam cu mintea mea proastă că Pelaghia se săturase de atâta apă, după atâţia ani. Dumnezeu ştie! I-a trecut prin minte să-şi continuie treaba, însă cu un toiag. Apuca de toiag şi cu atâta putere lovea în cărămizi, încât le sfărâma, ori se bătea pe sine până la sânge. Şi ce nu mai făcea ca să se chinuiască! Dar nu i se întâmpla nimic, aşa cum li se întâmplă celorlalţi oameni. Odată i-a căzut în mână o scândură cu un cui la capăt.

- Ah, ce păcat! Să nu se înţepe cineva, i-am spus şi am vrut să o îndepărtez.

Insă Pelaghia Ivanovna deja sărise desculţă, cu toată puterea, peste cui.

- Ce-i asta, ce faci?! Oh, chiar eşti nebună!

Am alergat la chilie cât am putut de repede ca să iau ceva şi să o bandajez. M-am apropiat să văd despre ce era vorba. Uitându-mă, nu mi-a venit să cred. Doar puţin pământ. in rest, nu se vedea nici urmă de rană. Şi asta se întâmpla adeseori.


Darul înainte-vederii

Zile de-a rândul, multă vreme, a ocolit mănăstirea. Ieşea din chilie şi cutreiera pe câmpuri şi prin sat; aproape că nu stătea nici odată acasă, poate doar noaptea. Şi atunci pentru puţină vreme. Uneori, o lua pe Polia şi alerga împreună cu ea pe unde voiau, după cum aveau chef. Noi, ştiind că în aiura de ea nimeni nu ne vizitează, nu ne temeam să lăsăm uşa descuiată în timpul nopţii. Toată ziua alerga. Daca i se făcea foame şi eu nu eram acasă, mergea la vrednica de pomenire Matrona Fedotievna ; o iubea toarte mult.

- Katenka, Katenka! - aşa o numea ea. Da-mi o bucată de pâine, căci mi-e toarne, iar tata nu-i acasă;

Şi-i dădea să mănânce. Fedotievna ducea, de asemenea o viaţă minunată.

Peleghia a căpătat un nou obicei: să meargă la cârciumă. Oamenii râdeau de ea şi o judecau, numind-o beţivă. Insă ea nu băga în seamă astfel de vorbe şi continua să meargă acolo. Intr-o noapte, am văzut-o pe Pelaghia Ivanovna venind cu un cojocel şi cu o mână de turtă dulce.

- Mănâncă, mănâncă, batiuşka! mi-a spus.

Eu m-am speriat, fiindu-mi frică să ma apropii. M-am întrebat de unde a luat toate astea noaptea. Dar cine poate să ştie ce fac nebunii? Dar ea, plină de veselie, fericită, mi-a spus zâmbind:

- Mănâncă, mănâncă!

Ce se întâmplase? Mergând ia cârciumă, a salvat două suflete. Mi-a spus aceasta chiar proprietarul cârciumii, care şi-a cerut iertare de la ea. Se gândise să-şi ucidă soţia; şi iată că intr-o noapte s-a hotărât să facă acest lucru; a dus-o pe nevasta în pivniţă şi tocmai când ridica mâna sa o lovească, Pelaghia l-a prins de mână, strigându-i:

- Ce vrei să faci? Vino-ţi in fire!

Astfel i-a salvat pe amândoi. După aceasta, a încetat să mai meargă la cârciuma satului. Când au aflat oamenii despre această întâmplare, cunoscând înainte-vederea Pelaghiei, au încetat să o mai judece şi au început s-o respecte.

După moartea Ulianei Grigorievna, multă vreme am trăit într-o sărăcie înfricoşătoare. Nu aveam nici ceai să fierbem şi nici săpun nu era, încât se întâmpla să frecăm îmbrăcămintea doar cu apă, până se curăţa.

Familia Pelaghiei s-a bucurat că a scăpat de ea şi se temea să o mai viziteze, ca nu cumva fata să se întoarcă acasă. Vreme de şapte ani nu a venit nimeni dintre ai ei la noi şi nici nu am auzit despre ei ceva, până când, în cele din urmă, Parasco-via Ivanovna, mama sa, a venit s-o vadă pe fiica ei împreună cu Avdotia, una din fiice, însă nu a rămas la noi, ci la Nastasia Andreevna Prasolovia, care locuia în apropiere; de acolo o vedeau pe Pelaghia Ivanovna. Nu am ştiut nimic despre aceasta, până ce Pelaghia Ivanovna, atât de supărată, mi-a spus în glumă:

- Au venit din Arzarnas, batiuşka, dar se tem să ne viziteze, ca nu cumva să mă din cu ele. Iată ce voi face însă: când vor pune sa înhame caii, voi merge cu tine. Mă voi urca în trăsura lor şi voi sta acolo; iar ele vor crede că vreau să merg şi eu acasă.

Şi a zâmbit cu amar, gata să izbucnească în lacrimi, dar nu a plâns.

- Dacă-i aşa, să mergem! i-am spus.

Zis şi făcut. Când au înhămat caii, am sosit şi noi. Privind-o, mi s-a părut că se bucură. Pelaghia a vorbit răutăcios, deşi era în toate minţile. Deodată, a fugit drept la trăsură şi a dat bice la cai până ce au ieşit pe poarta mănăstirii. Şi ce să vezi? Amândouă, mama şi sora ei, au rămas ca trăsnite, s-au supărat foc şi au început să strige din toate puterile. Pelaghia a oprit trăsura şi a coborât.

- Dumnezeu să fie cu voi! Nu vă temeţi, până la mormânt n-o să mai vin la voi!

Surorii sale vitrege, Avdotia, care n-o iubea foarte mult şi totdeauna o certa, i-a spus:

- Deşi nu mă iubeşti şi te superi mereu pe mine, Dunia, Dumnezeu să fie mereu cu tine; adu-ţi aminte că, după ce te vei mărita, întâiul tău prunc va muri.

Şi, certând-o Avdotia pentru aceste cuvinte, i-a spus mamei sale:

- Ai auzit ce s-a gândit să-mi spună nebuna?

Şi n-a crezut-o. Insă, după ce s-a măritat, cu adevărat, primul ei copil, o fetiţă, a murit, aşa că a trebuit să o creadă. 

Fericita Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov; Editura Sophia

Cumpara cartea "Fericita Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov"


 

Pe aceeaşi temă

05 Octombrie 2017

Vizualizari: 108

Voteaza:

Din viata sfintei Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE