Discursul Sf. Apostol Pavel a rămas la fel de actual, întrucât vizează și lumea de astăzi, care s-a schimbat doar la suprafață, dar care, în dedesubturile ei, a rămas tot păgână, ateistă și indiferentă la mesajul Sf. Scripturi. O lume care are un alt „panteon” consacrat unor divinități moderne și alți idoli la care se închină, adică propriile ei patimi și falsele modele, mereu „reanimate” prin mijloace de manipulare și asortate la „culorile” vremurilor.
Discursul Apostolului neamurilor, rostit în Areopagul atenian, demonstrează capacitatea lui de a adapta mesajul evanghelic, potrivit credinţei şi culturii celor cărora se adresează. Cu acest prilej a avut loc prima „dispută” purtată la nivelul ideilor şi conştiinţei între lumea creştină, care începea să se formeze, şi lumea păgână.
Dacă până atunci, Apostolul Pavel s-a adresat unui auditoriu ce nu putea argumenta foarte bine ideile păgâne, de această dată el se afla în faţa unor filosofi stoici şi epicurei. Deoarece ştia că era într-o situaţie deosebită, fiind înconjurat de cinstitori ai idolilor, Sf. Pavel încearcă de la început să le câştige simpatia şi bunăvoinţa, lăudându-i în ceea ce putea găsi bun la ei: „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: << Dumnezeului necunoscut >>. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte 17, 22-23).
În felul acesta, el reuşeşte să câştige atenţia atenienilor printr-un mod deosebit de curtoazie, vorbind, în mod inteligent, despre Dumnezeul cel adevărat, ştiind totodată că atenienii cinstesc o mulţime de zei, chiar şi pe cei necunoscuţi.
Legat de acest aspect, Sf. Ioan Gură de Aur spune, în Omilia XXXVIII la Faptele Apostolilor (în Migne, R. G. L X, 268, 272), că atenienii, din teamă să nu fie încă un zeu pe care să nu-l cunoască, au ridicat altarul „Dumnezeului necunoscut”, pentru a nu pierde bunăvoinţa acestui Dumnezeu. Acest lucru arată neîncetata lor căutare spirituală. Atenienii admiteau deci existenţa unui alt dumnezeu, pe care însă nu-l cunoşteau.
Apostolul Pavel a încercat să le vină în ajutor, vorbindu-le despre Dumnezeul cel adevărat, de aceea nu putea fi acuzat că vesteşte un „dumnezeu străin”. Acesta este Cel care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Domnul cerului şi al pământului, Care nu locuieşte în temple făcute de oameni (Fapte 17, 24). Pentru filosofi, care admiteau o „forţă” ce a creat lumea, această caracterizare nu era întru totul străină. Totuşi, ei nu percepeau acest Creator ca şi un Dumnezeu absolut, ci ca o „forţă” ce coexistă cu alţi dumnezei, şi care doar ordonează lumea.
În faţa acestui auditoriu pretenţios, Sf. Pavel a expus învăţătura sa într-un mod concis, folosind o terminologie adecvată, apropiată de limbajul filosofic. El Îl numeşte pe Dumnezeu, „Domnul cerului şi al pământului” (Fapte 17, 24), întrucât cunoştea că filosofii erau familiarizaţi cu termenul de „cosmos”.
De asemenea, Apostolul Pavel le spune că Dumnezeu, Cel care a creat lumea, a dat tuturor viaţă şi suflare, şi a făcut tot neamul omenesc din acelaşi sânge (Fapte 17, 25-26). Creatorul lumii nu este mărginit, de aceea nu locuieşte în temple şi nu poate fi reprezentat de statui făcute de oameni.
Filosofii epicurei şi stoici spun că Dumnezeu este „impasibil”. Într-o oarecare măsură au dreptate, deoarece El este „necunoscut” şi „intangibil” în esenţa Lui, fiind „suficient Sieşi”. În teologia ortodoxă, acest atribut se numeşte „aseitate” (Pr. George Remete, „Dogmatica Ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 138).
Se poate observa că în Areopag, Sf. Pavel nu a luat cuvântul pentru a se apăra, ci a fost mânat de dorinţa de a expune învăţătura creştină. În continuarea discursului, el aminteşte faptul că Dumnezeu a creat omul ca să locuiască tot pământul şi să stăpânească lumea aceasta. În acest sens, Apostolul Pavel foloseşte o formulă plastică, care arată obârşia comună a oamenilor: „Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului (...)” (Fapte 17, 26). El exprimă acest lucru, fără a mai face referire în mod concret la Vechiul Testament, dar în conformitate cu referatul biblic al lui Moise.
În felul acesta, Sf. Pavel subliniază „unitatea întregului neam omenesc”, precum şi „fraternitatea” atenienilor cu toţi oamenii, ca unii ce sunt deopotrivă fraţi, creaţi de acelaşi Dumnezeu. Astfel, existenţa unui singur Dumnezeu duce la demolarea cultului idolatru.
De asemenea, Apostolul Pavel le-a arătat că Dumnezeu a rânduit ca oamenii să locuiască tot pământul, „aşezând vremile cele mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17, 26-27).
Dar, odată cu trecerea timpului, omul l-a pierdut pe Dumnezeu, iar acum Îl caută pentru a-L „pipăi” şi a-L găsi. Şi cu toate că omenirea a rătăcit calea adevărului, ajungând chiar să nege existenţa Lui Dumnezeu, Sf. Pavel le spune atenienilor că Dumnezeu nu este departe de fiecare dintre noi. Împletind părerile şi ideile adevărate, cu cele prin care oamenii au decăzut şi s-au îndepărtat de Dumnezeu în decursul istoriei, el încearcă să deschidă mintea atenienilor prin similitudini, afirmând că în Dumnezeu „trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28).
Pentru aceasta, Apostolul Pavel citează pe unul dintre scriitorii şi filosofii cunoscuţi lor, şi anume pe Aaratus din Cilicia (sec. III î. Hr.) şi pe stoicul Cleantes (sec. III î. Hr.), tocmai pentru a argumenta ideea potrivit căreia, în Dumnezeu îşi are originea comună întreg neamul omenesc (Fapte 17, 26). Se poate observa că, pentru a face punţi de legătură, el citează din literatura greacă, folosind astfel autoritatea scriitorilor şi filosofilor greci recunoscută de locuitorii atenieni.
Pentru a crea o apropiere şi mai mare între el şi auditoriu, şi pentru a sublinia că vorbele sale sunt demne de crezare, Pavel foloseşte exprimarea la persoana întâia plural, încercând să le descopere adevăratul Dumnezeu. Prin această strategie, de adaptare a discursului faţă de ascultători, Sf. Pavel, care era străin de acele locuri, reuşeşte să le câştige interesul şi chiar să-i cucerească.
Dumnezeu a vrut să nu putem trăi fără El, ceea ce arată dependenţa totală a omului faţă de Dumnezeu. Viaţa înseamnă a trăi; mişcarea înseamnă că suntem, astfel că a fi, este o lucrare a sufletului aflat într-o stare dinamică. Cele trei stări ale omului, exprimate de Pavel – a trăi; a ne mişca şi a fi – evidenţiază tocmai dependenţa noastră de Dumnezeu. Deşi omul este din neamul lui Dumnezeu, totuşi pe Dumnezeu nu-L putem asemăna cu aurul, argintul sau cu pietrele cioplite de om (Fapte 17, 29), întrucât Dumnezeu este necuprins. Chipurile cioplite nu fac decât să denatureze adevărul, contrazicând nu doar cuvântul Apostolului Pavel, dar şi vorbele poeţilor greci.
Prin discursul său, el arată că detestă ceea ce este fals, căutând să scoată la iveală adevărul. Deoarece cunoştea că erau de faţă şi cei căzuţi în eroare, el le aminteşte şi de mila şi de blândeţea lui Dumnezeu: „Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17, 30).
Întrucât Mântuitorul Iisus era ţinta propovăduirii sale, Sf. Pavel afirmă că Hristos a fost ales de Dumnezeu şi trimis pe pământ pentru izbăvirea neamului omenesc din păcat şi din moarte.
Întreaga predică rostită în Areopag arată tactul misionar şi abilitatea oratorică a Apostolului Pavel. Propovăduind la Atena, printre oratorii şi filosofii vremii, el a recurs într-o anumită măsură la limbajul lor, fără a folosi însă o argumentaţie filosofică.
Sf. Pavel a încercat mai degrabă să-i convertească pe atenieni, reuşind să-i impresioneze prin trimiterile la propriile sale nelinişti. El le propovăduieşte un Dumnezeu „prezent” pretutindeni în lume, cunoscând că de secole ei se plângeau de depărtarea la care se aflau zeii din Olimp.
Apostolul Pavel nu s-a mai întors niciodată la Atena. Între timp, „mirajul atenian” s-a destrămat, ca şi proiectul unei predici de tip filosofic, deoarece el era prooroc, nu filosof (Marie-Francoise Baslez, „Sfântul Pavel”, Edit. Compania, Bucureşti, 2001, pp. 133-134).
Instaurarea unei societăţi ce tinde să devină creştină decurge tocmai din dinamica creştinismului, fiind o „îmbisericire” a vieţii. Iisus Hristos este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, ce vine în lume” (In. 1, 9).
Aceasta înseamnă nu doar latura cantitativă a existenței umane, ci şi faptul că omul întreg, întreaga lui viaţă, în toate aspectele sale, familial, social, profesional şi politic, întreaga activitate în cetate, relaţia sa cu cosmosul, toate acestea trebuiesc definite pornind de la relaţia lui cu Iisus Hristos, deoarece omul este responsabil de destinul întregii creaţii (Boris Bobrinskoy, „Taina Bisericii”, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 134).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Sfantul Apostol Pavel
Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole -
Sfantul Apostol Pavel, cel mai mare teolog al Bisericii
Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.