Icoanele: Teologie în culori114

1. Eugene N. Trubeţkoi

Această carte conţine trei eseuri despre icoana rusească scrise de către binecunoscutul filosof rus şi talentat scriitor, prinţul Evghenii Nicolaevici Trubeţkoi (1853- 1920), care au fost realizate înainte de Revoluţia rusă din 1917 şi publicate ca articole individuale în timpul celui Dintâi Război Mondial. Ele au fost traduse din limba rusă de Getrude Vakar, cu o introducere de prof. George M.A. Haufmann (Universitatea Harvard), care a scris şi un Apendice informativ. Titlurile acestor eseuri sunt: „O privire a lumii în pictură", „Două lumi în pictarea icoanelor vechi ruseşti" şi „Rusia şi icoanele ei".

Trubeţkoi vorbeşte în aceste eseuri ca un om de o profundă credinţă religioasă, ca unul implicat în religia creştin-ortodoxă, ca un admirator al icoanelor vechi ruseşti şi ca un gânditor cate caută să explice natura şi sensul sfintelor icoane autentice din punct de vedere filosofic şi religios.

El respinge icoanele naturaliste, sau aşa cum le numeşte el „realiste". Pictura realistă după modelul apusean, spune el, a invadat bisericile ruseşti în sec. al XVII-lea, dimpreună cu alte reforme113. In astfel de icoane, Hristos şi sfinţii sunt înfăţişaţi cu „chipuri dolofane", „guri roşii", „braţe groase", „coapse grase" şi celelalte asemenea116. El remarcă faptul că „icoanele nu trebuie pictate după modelul oamenilor vii, deoarece „o icoană nu este un portret, ci un prototip al viitorului om-din-biserică"117. Aspectul chipurilor înfăţişate trebuie să fie nelumesc, ascetic, trăsăturile lor trebuie să fie rafinate, înduhovnicite.

Icoanele vechi ruseşti pot părea - unui observator superficial - „seci şi lipsite de viaţă", dar „viaţa duhovnicească străluceşte intr-însele cu o incomparabilă forţă"118. Şi iarăşi, chipurile sfinţilor dau impresia de imobilitate. Insă, această imobilitate „este un atribut al acelor imagini în care nu numai trupul, ci întreaga natură umană este tăcută, în care nu îşi mai trăieşte propria sa viaţă, ci o viaţă suprafirească", ea este „mobilitatea odihnei divine în care sfinţii sunt cufundaţi"119.

Cel ce se lasă „înşelat de plăcerile trupului" va fi izbit de chipurile severe, ascetice, deoarece „spre a fi atent la chemarea lor, omul trebuie să renunţe la o mare parte din viaţa sa, partea care este dominantă în lume"120. Astfel de icoane „spun că noi trebuie să lăsăm deoparte toate grijile lumeşti, grosolane, deoarece «grijile lumeşti», pe care Biserica ne îndeamnă să «le lăsăm deoparte», slujesc trupului nesăţios care domină" 121.

Prea adesea, remarcă Trubeţkoi, „icoana rămâne un obiect de încântare estetică superficială care nu îngăduie pătrunderea în sensul ei duhovnicesc"122. Totuşi, frumuseţea ei este în mod esenţial duhovnicească. Icoana este simbolică în natura ei - ea are un sens dincolo de lume. Ea exprimă frumuseţea modelului lui Dumnezeu, frumuseţea pe care Dostoievski o avea în minte atunci când spunea: „Frumuseţea va mântui lumea''123. „Pictorii noştri de icoane", adaugă Trubeţkoi „văzuseră frumuseţea care mântuieşte lumea şi au imortalizat-o în culori"124.

In eseul său „Rusia şi icoanele ei", autorul notează latura importantă jucată de către iconarii greci, între sec. al Xl-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în împodobirea cu icoane a bisericilor ruseşti şi în dezvoltarea iconografiei ruseşti. El dă drept exemple pe Isaia Grecul şi pe Teofan Grecul. Acesta din urmă, spune el „a fost cel mai de seamă meşter şi dascăl iconar al Novgorodului". Andrei Rubliov (1370-1430), „ctitorul picturii ruseşti independente, a fost ucenicul lui"125.

Totuşi, Trubeţkoi vede o schimbare majoră în iconografia rusă în sec. XV-XVI - ea devine rusificată. Totul în icoanele ruseşti devine rusesc: „arhitectura bisericească, chiar şi detaliile minore ale vieţii cotidiene"126. Trăsăturile ruseşti apar adesea chiar „pe chipurile prorocilor, apostolilor şi chiar a sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostom. Artiştii din Novgorod îndrăznesc chiar să picteze un Hristos rusesc"127. După Trubeţkoi „pictura de icoane rusească atinge desăvârşirea ei artistică în sec. al XV-lea, scuturând de pe ea tutela străină (adică cea bizantină) şi devenind cu adevărat originală şi rusească"128.

Trubeţkoi chiar afirmă că, devenind rusificate, icoanele din Rusia au devenit chiar superioare celor bizantine. Astfel, el vede în icoanele ruseşti din această perioadă „o căldură a simţămintelor" străină celor executate de către grecii bizantini129. De asemenea, el remarcă faptul că „pictura de icoane rusească, în contrast cu cea grecească, nu a ucis viaţa chipului omenesc, ci i-a conferit un sens şi o spiritualitate superioare"130. Cei ce cunosc bine iconografia bizantină, ca şi pe cea rusească - lucru care nu a fost cu putinţă pe vremea lui Trubeţkoi - nu acceptă meritele icoanelor ruseşti din perioada rusească de care vorbeşte Trubeţkoi, dar nu vor împărtăşi teza lui după care aceste icoane sunt superioare icoanelor ruseşti dintr-o perioadă anterioară sau celor bizantine dinafara Rusiei, judecate din punctul de vedere al „căldurii" şi expresiei duhovniceşti. Aceştia ar spune că în caracterizarea icoanelor bizantine sau greceşti drept reci şi lipsite de viaţă, Trubeţkoi se face ecoul unei majore interpretări greşite larg răspândite pe atunci în Europa apuseană131, cu a căror filosofic Trubeţkoi era în cunoştinţă de cauză132. In plus, ar trebui amintit că Trubeţkoi notează faptul că vechile icoane ruseşti din perioada distinct rusească a iconografiei, pe care el o stima în chip deosebit, părea, de asemenea, „observatorilor superficiali", precum şi celor „înşelaţi de plăcerile trupului" drept imobilă, lipsită de viaţă şi chiar neplăcută.

Trubeţkoi face numeroase observaţii pătrunzătoare cu privire la legătura strânsă, pe de o parte între fervoarea religioasă şi concepţia înalt lumească a unei epoci şi înflorirea unei arte de o mare spiritualitate, şi mai ales a arhitecturii şi picturii icoanelor, iar pe de altă parte, între declinul spiritual şi prevalenţa concepţiei lumeşti a „biologismului" într-o epocă şi declinul artei sale.

Cartea sa, care este scrisă într-un stil limpede şi concis, este importantă pentru toţi cei interesaţi de iconografie, şi mai ales, de icoanele ruseşti. Ea propune câteva idei-cheie pentru înţelegerea corectă a naturii şi sensului icoanelor ortodoxe tradiţionale, autentice - idei dezvoltate de către doi eminenţi scriitori ruşi, Leonid Uspenski (1902-1987) şi Vladimir Lossky (1903- 1958). Aceste idei, se poate spune, le-au avut în mod independent şi au fost expuse de către contemporanii lor greci, Fotie Kontoglou (1895-1965)133 *, celebru pictor de icoane, şi Panaiotis A. Michelis (1903-1969)1,4 , eminent estetician.

Sensul icoanelor135
2. Leonid Uspenski şi Vladimir Lossky

Această primă lucrare a apărut în versiunea germană, tipărită în Elveţia (Berna, 1952). Actuala versiune a fost alcătuită „din textul original rusesc, uşor schimbat al lui Uspenski, şi textul în limba franceză a lui Lossky7"136. Uspenski este iconograf şi scriitor, în vreme ce Lossky este binecunoscut pentru scrierile sale cu privire la teologia mistică a Ortodoxiei răsăritene.

Volumul se deschide cu un Cuvânt înainte de Titus Burckhardt. Apoi urmează un capitol de Lossky cu privire la „Tradiţie şi tradiţii" şi două capitole de Uspensky: „Sensul şi limbajul icoanelor" şi „Tehnica iconografiei". Restul textului constă din scurte secţiuni, unele scrise de Lossky, iar altele de Uspensky, sub titlul generic „Explicarea principalelor tipuri de icoane". Cea dintâi secţiune se ocupă cu iconostasul, a doua cu „Uşile împărăteşti". Următoarele 57 de secţiuni se ocupă cu icoanele înfăţişându-L pe Hristos, pe Maica Domnului şi alte persoane sfinte, precum şi cu întâmplări din istoria sfântă. De-a lungul textului şi strâns legate de el sunt prezentate fotografii de icoane (aproape toate ruseşti) şi modele pentru icoane.

Cele mai de seamă părţi ale acestei lucrări sunt marele capitol închinat sensului şi limbajului icoanelor şi secţiunile care explică tipurile principale de icoane. Capitolul referitor la sensul şi limbajul icoanelor oferă o explicaţie solidă a naturii generice şi funcţiei sfintei icoane, în vreme ce secţiunile care se ocupă cu icoanele individuale oferă o mai bună cunoaştere a limbajului icoanelor. Iconografia, spune Uspensky, este un mijloc pe care Biserica îl foloseşte spre a-şi transmite învăţăturile, de a transmite revelaţia lumii cereşti, de a arăta cu degetul spre împărăţia cerurilor. „Icoana este aşezată la nivelul Sfintei Scripturi şi al Crucii, ca una dintre formele revelaţiei şi cunoaşterii lui Dumnezeu"137.

Sensul icoanei „constă, de fapt, în ceea ce transmite ea sau, mai degrabă, dă mărturie vizuală acestor două realităţi, realitatea lui Dumnezeu şi a lumii, a harului şi a naturii. Ca şi Sfintele Scripturi, icoanele transmit un fapt istoric, un eveniment din istoria sfântă sau un personaj istoric, înfăţişat sub forma sa fizică reală şi, iarăşi ca în Sfintele Scripturi^ea indică revelaţia care, este în afara trupului, cuprinsă într-o realitate istorică dată. Astfel, prin icoană, ca şi prin Sfintele Scripturi, noi nu numai că învăţăm despre Dumnezeu dar, de asemenea, II cunoaştem pe Dumnezeu "138

Iconografia reuşeşte să înfăţişeze sfinţenia, prin revelarea lumii divine, nu doar prin tema folosită, ci şi prin modul de exprimare. Ea a stabilit un limbaj simbolic, despre care vorbesc autorii. Uspensky subliniază faptul că pictarea adevăratelor icoane necesită viziune şi experienţă duhovnicească şi o vie legătură cu Tradiţia. Atunci când lipseşte această experienţă şi s-a rupt legătura cu Tradiţia, realismul simbolic devine un limbaj de neînţeles pentru iconograf, este abandonat, iar arta se laicizează. Un astfel de fenomen, spune el, a apărut în Rusia sec. al XVII-lea, atunci când a avut loc o laicizare a conştiinţei religioase. Iconografia a început să fie influenţată „de principiile artei religioase apusene, care sunt străine Ortodoxiei" 139, întrucât ele sunt expresia „personalităţii" artistului, a „eului" său, mai degrabă decât expresia adevărului obiectiv al dumnezeieştii revelaţii. Consecinţa acestui fapt sunt icoanele pe jumătate sau chiar pe de-a întregul lumeşti.

In ceea ce priveşte iconarul şi creaţia icoanelor, Uspensky face şi aceste importante remarci. Pentru a executa icoane adevărate, un iconar trebuie să trăiască în Tradiţie, trebuie să fie mădular al trupului Bisericii Ortodoxe, participând mereu la viaţa ei sacramentală. „Pentru un adevărat iconar, creaţia este un mijloc de asceză şi rugăciune, cu alte cuvinte, în mod esenţial, o cale monahală"140.

Prin urmare, „eliberarea de toate patimile şi plăcerile lumeşti şi trupeşti" este realizată, iar voinţa umană se supune voii lui Dumnezeu141. Deci, adevăratul iconar „lucrează nu pentru sine, nici pentru propria sa slavă, ci spre slava lui Dumnezeu. De aceea, icoana nu este niciodată semnată"142.

Ultima afirmaţie necesită explicaţii. Ceea ce vrem să spunem nu este faptul că adevăratul iconar nu-şi pune vreodată numele pe o icoană, ci că niciodată nu-şi pune numele său prin el însuşi, sau prin intermediul expresiilor „lucrat de", sau „executat de". El fie că nu-şi pune deloc numele, dar, dacă o face, el face acest lucru după ce scrie întotdeauna propoziţia „Prin grija" sau „Cu mâna lui". Motivul acestui lucru este faptul că el simte că un element divin intră în executarea icoanei sale, faptul că harul divin îi luminează mintea şi îi călăuzeşte mâna143.

Tratarea iconografiei în „sensul icoanelor", luată ca atare, constituie o valoroasă contribuţie în tratarea acestui subiect şi trebuie luată în consideraţie atât de către ortodocşii care voiesc să-şi adâncească înţelegerea cu privire la acest aspect al religiei lor, cât şi de alţii care sunt interesaţi de iconografie.

Constantin Cavarnos

Iconografia ortodoxă, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Iconografia ortodoxa"

Note:
114 Icoanele: Teologie în culori, New York: St. Vladimir's Press, 1973, 100 pagini.
115Ibidem, p. 20.
116lbidem, pp. 20-22.
117Ibidem, p. 21.
118Ibidem, p. 22.
119lbidem, pp. 24-25.
120Ibidem, p. 27.
121 Ibidetn, p. 28.
uz Ibidem, p. 42.
123 Ibidem, p. 37.
124 Ibidem.
125 Ibidem, p. 74.
126 Ibidem, p. 75.
127 Ibidem.
128 Ibidem, p. 79.
129 Ibidem, p. 24.
130 Ibidem, p. 24, cf p. 58.
131 Vezi cartea mea Arta şi gândirea bizantină, pp. 59-60.
132 Vezi, Icoanele: Teologie in culori, pp. 7, 27.
133 Vezi cartea mea Arta sfântă bizantină, în care prezint scrieri alese ale lui Kontoglou despre arta bizantină.
134 Vezi cartea mea Arta şi gândirea bizantină, cap. 5, (..are este închinată unei analize a cărţii lui Michelis, Analiză estetică a artei bizantine.
135 Tradusă de G.E.H. Palmer şi E. Kadlubovsky, Boston, Librăria de artă Boston, 1955, 222 pag.; 12 imagini în text; o diagramă, 59 reproduceri, inclusiv 12 în culori.
136 Sensul icoanelor, p. 8.
137 Ibidem, p. 32.
138Ibidem, p. 37.
139 Ibidem, p. 49.
140 Ibidem, p. 43.
141 Ibidem, p. 43-44.
142lbidem,p. 43.
143 Vezi şi cartea mea Arta sfântă bizantină, p. 69.


 

• Icoanele aghiografice
  Publicat in : Pictura
• Icoanele nu sunt ilustratii
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Icoanele in cultul ortodox
  Publicat in : Dogma
• Icoanele facatoare de minuni ale Sfantului Gheorghe
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: