Când îmi termin privegherea", spunea Părintele Paisie, „mi se termină şi bateria şi cad grămadă la pământ". Cădea pe patul său ascetic cu totul istovit, însă somnul său nu dura mai mult de două-trei ore. La ivirea zorilor, începea iarăşi să sune clopoţelul şi de aceea trebuia să se trezească din timp, ca să-şi facă „programul". „Dimineaţa, la ora şapte, trebuie să am toate rugăciunile făcute", spunea, „chiar şi Vecernia. Altfel nu sunt sigur că voi mai apuca, dacă voi mai avea prilejul până noaptea, pentru că după aceea pot să fiu ocupat douăsprezece-treisprezece ore cu lumea".
In fiecare dimineaţă, citea câte un capitol din Sfânta Evanghelie. Dacă avea timp, citea şi un capitol din epistole, din Faptele Apostolilor, precum şi din Apocalipsă, ca să-şi aducă aminte de Judecată. Insă ceea ce nu voia să lase cu niciun chip era citirea Psaltirii. Simţea că această rugăciune aduce cel mai mare folos lumii, împărţise Psaltirea în trei părţi şi în fiecare zi citea câte o parte stând în picioare. La începutul fiecărui Psalm, citea rugăciunea rânduită de Sfântul Arsenie. Făcea rugăciune din inimă pentru acest caz, adăugând şi alte situaţii asemănătoare, potrivit nevoilor de astăzi ale oamenilor. Mai adăuga şi cererea: „Şi pentru cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte", iar la sfârşitul Psalmului spunea: „Doamne, odihneşte pe adormiţii robii tăi" şi apoi trecea la Psalmul următor. In acest fel făcea rugăciune din inimă pentru multe situaţii concrete, dar şi pentru lumea întreagă.
Vara, ca să aibă mai multă linişte, mergea să citească Psaltirea în pădure, unde îşi făcuse o colibă foarte mică din ferigi. Insă nu izbutea totdeauna să-i evite pe vizitatori.
într-o dimineaţă, pe la ora şapte şi jumătate, când tocmai pornea spre pădure, l-a oprit un cunoscut şi l-a rugat să facă rugăciune pentru familia sa. Nu a apucat să-şi continue drumul că a mai apărut un tânăr, care l-a întrebat:
- Unde este chilia Părintelui Paisie?
- Ce treabă ai cu Paisie? a răspuns Cuviosul. Paisie în sus, Paisie în jos, cam mult îl preţuiţi.
Şi adresându-se cunoscutului său, a spus: „Vezi, Kosta? Am pornit spre pădure ca să mă rog. Imi spui să mă rog pentru familia ta, însă când o să aflu timp să mă rog? Acum or să mai vină vreo cinci şi după ei alţii". Şi, într-adevăr, peste câteva minute au venit alţi cinci oameni, care voiau să vorbească cu el.
De multe ori şi pe drum întâlnea oameni care veneau spre Panaguda.
- Stiti cumva, Părintele Paisie este la chilie? îl întrebau.
- Este posibil să întârzie puţin, pentru că vorbeşte cu cineva, răspundea. Pot să vă ajut eu cu ceva?
Şi stătea puţin cu ei, îi ajuta cu câteva cuvinte de Dumnezeu insuflate, iar apoi se pierdea în pădure, ca să ajute de acolo toată lumea.
Uneori, în vreme ce se afla în pădure, primea vestire despre cineva care avea probleme grave şi ieşea la potecă pentru a se întâlni cu el. Din pădure se întorcea uneori pe la ora zece, ca să-i primească pe cei ce veneau de la mănăstirile apropiate, iar alteori la ora unu, când ajungea la Karyes autobuzul de la Dafni.
Odată, întorcându-se din pădure, a găsit o mulţime de oameni i care-l aştepta. Atunci unul dintre ei i-a spus tulburat:
- Gheronda, aţi întârziat cam mult, atâţia oameni vă aşteaptă.
- In munte, unde am fost, a răspuns, am văzut şi am ascultat mult mai mulţi oameni decât sunteţi voi aici.
Astfel, Cuviosul petrecea fiecare zi slujind oamenilor cu multă răbdare. Intr-o scrisoare de-a sa, scria: „Vine multă lume, sunt obosit, chinuit. Vin tot mai mulţi oameni cu problemele lor. Rugaţi-vă ca puterile j mele trupeşti să nu se micşoreze. Port de grijă puţin si de mine însumi, pentru că, pot-nu pot, trebuie totdeauna să pot". De multe ori nu-i rămânea timp nici măcar să mănânce. Lua un cartof să-l cureţe, dar venea lume şi-l lăsa deoparte. Sau punea la fiert puţin orez, venea iarăşi lume, îl uita pe foc şi îşi amintea de el abia când se ardea şi începea să miroasă. Trecea astfel ziua şi nu punea nimic în gură.
Insă cel mai greu era atunci când el voia să se dăruiască rugăciunii pentru nesfârşitele probleme ale lumii, dar însăşi lumea nu-l lăsa. „Din clipa când sc luminează de ziuă", spunea, „încep să vină şi să strige. Chiar dacă nu deschid, numai pentru faptul că mă strigă, îmi strică liniştea". Unii sunau clopoţelul atât de insistent, încât îl sileau să deschidă. „Măi copii, aveam linie deschisă şi m-aţi întrerupt", le-a spus unora care l-au întrerupt de la citirea Psaltirii. Chiar şi în Vinerea Mare, când se închidea în chilia sa şi nu primea pe nimeni, nu-l lăsau să se liniştească. Era silit să iasă şi să spună: „Luaţi binecuvântare şi să plecaţi, pentru că astăzi Hristos este sus pe Cruce".
Unii, mai nerăbdători, săreau şi gardul. O dată sau de două ori, i-au spart şi zăvorul. Pe alţii i-a găsit încercând să se urce pe balcon. Cu cei care intrau astfel, de obicei se purta cu asprime. Le dădea canon să nu-l mai viziteze doi sau trei ani. Uneori însă, asprimea sa se înmuia, mai ales când vedea că omul care sărise gardul avea o problemă gravă sau avea dispoziţie bună şi „nelinişte bună". Intr-o zi, cineva s-a târât pe sub gardul de sârmă şi a intrat în curte. Părintele Paisie voia să-l alunge.
- Ieşi afară! i-a spus. Cum ai intrat aşa, ca un hoţ?
- Ai dreptate, Gheronda, a răspuns el, am intrat ca un hoţ, însă ca să fur binecuvântările Sfinţiei Tale!
Atunci s-a înduplecat şi i-a spus: „Hai, binecuvântatule, vino să stăm de vorbă!".
Ceea ce îl neliniştea cel mai mult era ca nu cumva vreunul dintre cei care săreau gardul să-l vadă în timp ce se ruga. Spunea: „Dacă sunt într-o stare de rugăciune şi cineva deschide uşa şi intra înăuntru, prefer să mă lovească cu securea în cap, decât să mă vadă în acel moment. Nu aţi avut încă asemenea trăiri, ca să înţelegeţi cât te costă să te vadă într-o asemenea stare. Este ca şi cum ai zbura şi cineva ţi-ar smulge aripile".Odată, probabil potrivit iconomiei lui Dumnezeu, l-a văzut cineva într-o stare de rugăciune mai presus de fire. Cel care l-a văzut era un preot care aştepta împreună cu ceilalţi lângă gardul de sârmă. Găsind un loc pe unde putea să treacă, a intrat în curte. Apropiindu-se de chilie, a auzit înăuntru pe cineva vorbind şi s-a gândit că Părintele Paisie stătea de vorbă cu alţi vizitatori. A bătut de două-trei ori în uşă şi, neprimind răspuns, s-a uitat pe fereastră, însă, ce să vadă? Un călugăr foarte înalt se ruga în picioare, învăluit într-un stâlp de lumină de culoare albastră, care îl acoperea cu totul!
Peste puţin timp, Părintele Paisie a deschis uşa şi preotul i-a spus:
- Cu Părintele Paisie aş vrea.
- Bine, a răspuns Cuviosul şi, după ce a intrat puţin înăuntru, s-a întors.
- Cu Părintele Paisie aş vrea, cu nimeni altul, a repetat preotul.
Era sigur că acest monah nu era Cuviosul, pentru că, cu două zile înainte, îl întâlnise pe potecă şi, când îl întrebase dacă Părintele Paisie este acasă, acela îi răspunsese: „Nu, nu este la chilie". Aşadar, după ce Cuviosul a intrat iarăşi pentru puţin timp înăuntru, s-a întors din nou şi i-a spus:
- Stai jos. Mai sunt şi alţii împreună cu tine sau eşti singur?
- Sunt cu un grup de profesori.
I-a spus să-i cheme şi a stat de vorbă cu ei, fără ca nimic să trădeze starea cerească în care se aflase cu puţin timp înainte. La plecare însă, în timp ce îi conducea, i-a spus preotului:
- Astăzi am vrut să fac rugăciune şi tu mi-ai stricat-o! Trei ani să nu mai vii pe aici.
- Gheronda, a spus el, cu gând bun am făcut aceasta.
- Nimic, a spus Cuviosul. Peste trei ani să mai vii.
In bisericuţa sa, se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în fiecare Duminică şi la marile praznice. Dacă se întâmpla să cadă sâmbăta unul din aceste praznice, Cuviosul făcea şi o farfurioară cu colivă pentru cei adormiţi. Odată, în vreme ce preotul pomenea numele celor adormiţi, Cuviosul i-a văzut pe toţi aceştia trecând pe dinaintea sa ca într-un film şi a înţeles care dintre ei erau într-o stare bună şi care aveau nevoie de rugăciune.
La privegheri, mergea de obicei la chiliile unor părinţi cunoscuţi de-ai săi. Cu toate că în timpul zilei nu se odihnea deloc, stătea drept în strana sa, fără să se vadă în înfăţişarea lui vreo urmă de oboseală. Din contră, pe faţa sa se citea vioiciune duhovnicească, pe care o transmitea şi celorlalţi. Aproape totdeauna îl puneau să cânte ceva. Cânta „Mărturisiţi-vă Domnului" ca pe o doxologie dumnezeiască, iar chinonicele cu o delicateţe duhovnicească.
De obicei, după priveghere, nu apuca să se odihnească deloc, pentru că începea o nouă zi de slujire. Intr-o zi, pe la ora unu şi jumătate, nişte vizitatori l-au găsit în curte dându-şi cu apă pe faţă. „Bine aţi venit, voinicilor", le-a spus, arătând odihnit şi cu bună dispoziţie. „Noaptea trecută am fost la priveghere. De dimineaţă, după priveghere, au venit închinători şi până acum cinci-zece minute am tot avut lume fără întrerupere. Acum, la prânz, împreună cu voi va veni şi noua generaţie. Am venit la cişmea să-mi dau cu puţină apă pe faţă şi am spus: «Hristoase al meu, aşa cum alungi praful de pe faţa mea, tot astfel alungă-mi şi oboseala, ca să-i pot ajuta pe oamenii care vor veni»".
Rezistenţa sa părea uneori fără limită. Putea să nu fi dormit patruzeci şi opt de ore şi nimeni să nu-şi dea seama. Harul lui Dumnezeu îl întărea, îl lumina şi îl povăţuia în greaua sa slujire.
De mic copil, Cuviosul gustase bucuria jertfei şi odihna pe care o dă tăierea voii, iar acum din nou, bătrân şi bolnav fiind, gusta în fiecare zi această bucurie şi odihnă. „îmi taie voia", spunea, „nu un om sau doi, ci toţi. Unul bate ici, altul dincolo. Le zic: «Aşteptaţi un sfert de oră», iar ei îmi răspund: «Părinte, opreşte-te puţin din rugăciune, Dumnezeu nu Se va supăra». Până acolo ajung! Dar nici Dumnezeu nu este nedrept; ştie ce aş vrea să fac şi vede ce se întâmplă. Insă văd că nu mă nedreptăţeşte; îmi dă atâtea lucruri, mult mai multe decât cele pe care le vreau".
Aşadar, cu toate că „cheltuia fără măsură", Cuviosul rămânea mereu bogat. Deşi cădea jos istovit, avea înlăuntrul său putere dumnezeiască. Cu toate că se amăra, bând „paharul amar al fiecăruia", după cum spunea, Dumnezeu îi lua toată amărăciunea şi îi umplea inima cu dulceaţa dumnezeieştii mângâieri. Insăşi Maica Domnului, Sfinţii şi îngerii îl întăreau, uneori chiar prin prezenţa lor simţită.
Fragment din volumul "Sfantul Paisie Aghioritul", Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul"
.jpg)
-
Parintele Paisie Aghioritul
Publicat in : Parinti -
Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.