Bunica Daşa avea două capre. Amândouă se asemănau mult: erau albe şi aveau şi nişte nume foarte asemănătoare: Kosâlka şi Fasolka. De fapt, se deosebeau prin ceva. Kosâlka avea coarne, iar Fasolka nu avea; Kosâlka avea barbă; Fasolka nu avea. Kosâlka avea sub urechi nişte cercei frumoşi, în timp ce Fasolka avea un gât lung, ca o lebădă.
Bunica îi spuse lui Alioşa că cele două capre se deosebeau şi prin caracter. Băiatul nu prea credea că şi caprele pot avea caracter, dar bunica îl asigură că se va convinge singur de acest lucru.
Intâmplarea care l-a convins că, într-adevăr, Kosâlka şi Fasolka au caracter, a venit foarte curând. A doua zi după plecarea tatălui său, marţi dimineaţă, după micul dejun, bunica îl rugă pe Alioşa să ducă cele două capre la păscut. Trebuia să le pască dincolo de grădinile oamenilor, la marginea unui crâng de mesteceni.
Alioşa îşi luă puşca şi gloanţele rămase după isprava de ieri. Mai avea şapte gloanţe. Le puse în cutie, puse puşca pe umăr şi ieşi din casă. Bunica îl aştepta deja în curte, ţinându-le pe Kosâlka şi Fasolka de funii.
Kosâlka stătea liniştită dar Fasolka căuta să ajungă mai aproape de Kosâlka şi să o împungă. Fasolka nu avea coarne mari, dar, după cum se vede, nu ştia acest lucru căci, într-adevăr, împungea. Kosâlka nu dădea atenţie atacurilor Fasolkăi, ci păştea liniştită iarba.
Văzându-l pe Alioşa, Fasolka încetă să mai împungă cu coarnele şi de îndată alergă spre el. Alioşa ştia, deja, că aşteaptă daruri de le el şi de aceea pusese mai devreme în buzunar mai mulţi pesmeţi. Umplându-şi pumnul cu pesmeţi, îi întinse Fasolkăi. Ea îşi întinse gâtul să apuce pesmeţii din pumnul lui Alioşa cu buzele ei moi şi calde.
Kosâlka îşi întoarse de îndată capul spre Alioşa fiind interesată de ospăţ. Dar bunica îi spuse:
- Alioşa păstrează pesmeţii, căci astăzi vei mai avea nevoie de ei. Mai bine haide să le ducem să pască iarbă.
Şi plecară. Caprele trebuiau duse într-o anumită ordine: mai întâi Kosâlka şi în urma ei Fasolka. Deşi era o mare bătăuşă, Fasolka nu vroia să meargă nicăieri fără prietena sa: începu să se împiedice, să strige, încercă să-şi scoată capul din laţul funiei. De aceea bunica mergea înainte cu Kosâlka care alerga ascultătoare alături de ea. Iar Alioşa o ducea pe Fasolka, evident. Fasolka îl trăgea pe Alioşa după bunica şi după Kosâlka.
Traversară astfel ulicioara, poiana şi ajunseră în câmp, dincolo de grădina bunicii. Aici îşi păştea ea caprele, bătând în pământ doi ţăruşi şi priponindu-le. Trebuie să ştii să le legi pe Kosâlka şi pe Fasolka; căci dacă ai fi bătut ţăruşii puţin mai aproape unul de celălalt, aşa de tare ar fi încurcat cele două capre funiile, încât după aceea ţi-ar fi trebuit o oră ca să le descurci. Iar dacă le-ai fi legat prea departe una de alta ar fi smuls ţăruşii, în mod sigur. Şi atunci... Atunci ar fi trebuit să le cauţi, Dumnezeu ştie pe unde...
Iată că ţăruşii fură bătuţi, caprele priponite, iar bunica îi dă lui Alioşa ultimele indicaţii:
- Caută ca ele să te vadă cât mai des ca să nu se sperie... Să stai sub pomi, ca să nu-ţi ardă soarele capul. Să nu mergi în pădure ca să nu te rătăceşti. Eu o să mă întorc pe la ora trei şi o să vă aduc tuturor de mâncare.
Când se întoarse bunica să plece spre casă., Fasolka începu să behăie alarmată, dar înţelegând că Alioşa rămâne cu ele, se linişti şi începu să pască iarbă. Kosâlka de mult păştea liniştită.
Alioşa privea în urma bunicii şi se gândea. Se gândea la bunica sa, Daria Feodorovna Osvianikova. Ce fel de om o fi? Ii vorbea blând şi totuşi, nici până acum, Alioşa nu putuse uita că bunica sa poate fi severă şi de aceea tot timpul simţea înăuntrul său o oarecare nelinişte, căci nu o înţelegea.
Dar mai avea ceva bunica, ce nu înţelegea el: bunica Daşa era credincioasă. în casa ei, în fiecare cameră exista un colţ cu icoane. Unele icoane erau mari şi vechi, altele erau mici, din hârtie. Dimineaţa şi seara, când se ruga în faţa icoanelor, apărea pe faţa ei ceva tainic, neînţeles... Ceva asemănător cu ceea ce văzuse pe faţa preotului, pe care îl văzuseră, el şi tatăl său, în „Munţii Verzi"; ceva ce nu văzuse niciodată la părinţii săi sau la ceilalţi cunoscuţi ai părinţilor săi. Acel ceva necunoscut era pentru Alioşa o taină a tainelor. Ce ţi-e şi cu aceşti oameni credincioşi. Cum să te porţi cu ei ?
Până acum între el şi bunica totul a decurs fără complicaţii, încă nu se certaseră niciodată. De fapt nici nu avuseseră când, căci tatăl său abia plecase, ieri.
Aducându-şi aminte de tatăl său, Alioşa din nou se întristă uşor. O lună, o lună întreagă în singurătate fără cei mai dragi oameni, fără mama şi fără tata! E drept că anul trecut tot o lună a stat la bunica Tonia. Dar acolo, în primul rând, putea vorbi cu părinţii la telefon, iar în al doilea rând, bunica Tonia era un om fără mistere. Ea nu avea niciun fel de icoane în camere!...
Şi deodată, aceste gânduri ale sale parcă îl traseră înapoi. Se încurcă în ele, de parcă ar fi zburat printre buruieni. Iar acela care îl încurca râdea cu neruşinare, în hohote.
Alioşa tresări brusc şi se întoarse la realitate. In faţa sa stătea Fasolka şi behăia de parcă i-ar fi cerut ceva.
Se vede că în timp ce se gândea, se apropiase prea mult de ea. Iar ea profitând de aceasta îşi făcea simţită prezenţa şi îi cerea de mâncare. Dar Alioşa se speriase şi se necăjise atât de tare, încât o ameninţă cu pumnul:
- Uite, ce o să-ti dau acum!...
Şi într-adevăr vru să o lovească, dar se gândi apoi că dacă află bunica Daşa despre încăierarea lui cu capra... îşi ridică pe umăr puşca ce-i căzuse şi-i spuse Fasolkâi:
- Pleacă de aici! Nu vei primi nimic de la mine. Mai bine îi dau prietenei tale pesmeţi.
O lăsă pe Fasolka şi se apropie de Kosâlka. Ea îşi ridică, simţind apropierea lui, capul, dar nu se mişcă de pe loc, ci doar îl privi pe Alioşa continuând să rumege.
- Vino la mine! îi spuse el. O să-ţi dau ceva să mănânci!
Scoase din buzunar pesmeţii şi îi întinse Kosâlkăi. Ea păru interesată şi se apropie. în acelaşi timp Fasolka, văzând că Alioşa o hrăneşte pe Kosâlka, se înfurie şi începu să strige:
-Behe-he-e-eL.
- Ţie nu-ţi dau nimic! spuse Alioşa cu răutate. Toţi pesmeţii i-i voi da Kosâlkăi, ai înţeles?...
Şi începu să o hrănească pe Kosâlka. Ea avea, într-adevăr, alt caracter: mânca pesmeţii liniştit, cu demnitate, fără să se agite. Fasolka parcă turbase: se smucea, trăgea de funie, behăia agitată.
Lui Alioşa parcă începuse să i se facă milă de ea dar luase hotărârea să-i schimbe comportamentul şi să o pedepsească pentru ca să ţină bine minte. De aceea păşi mai aproape de Kosâlka şi începu să o mângâie pe cap. Ea se aplecă spre el dar continuă să rumege pesmeţii.
Când Fasolka văzu că o mângâie pe Kosâlka, pur şi simplu înnebuni: începu să tragă atât de tare de funie, să sară atât de tare, încât şi Kosâlka se întoarse către ea mirată şi încetă să mai rumege.
- Mănâncă! îi spuse Alioşa. Nu-i da atenţie acestei capre proaste!...
Şi numai ce pronunţă aceste cuvinte că se şi auzi un trosnet. Se rupsese ţăruşul de care fusese priponită Fasolka. Ca un fulger alb zbură către Alioşa şi îl lovi în coastă.
Puţin de frică, puţin din cauza loviturii, lui Alioşa i se tăiară picioarele. Dar nu ar fi căzut dacă Fasolka nu l-ar fi lovit, imediat, pentru a doua oară. După ce căzu ea începu să-l scotocească prin buzunar şi să cauze pesmeţii.
Cu mâna tremurând Alioşa scoase pesmeţii şi îi aruncă Fasolkăi. Ea îl lăsă şi începu să adune pesmeţii de prin iarba deasă. Alioşa sări în picioare şi o luă la fugă. încotro să fugă? Nu ştia încotro s-o ia. De fapt, în acele clipe cu mai ştia nimic. Simţea doar cum pe obrajii lui curgeau lacrimile şi cum, ciudat, o striga pe bunica:
- Bu-ni-ca Da-a-a-şa-a-a!
Şi deşi fugea la întâmplare, ajunse la casa bunicii repede şi fără greş. Bunica îl linişti şi plecară, apoi, împreună, ca să aducă înapoi caprele şi să caute şi puşca, de care Alioşa îşi aminti abia acasă.
La întoarcere ordinea era: în faţă Alioşa cu Kosâlka, în spate bunica cu Fasolka. Pe umărul lui Alioşa atârna din nou puşca, iar în cutie mai erau doar trei gloanţe. Pe celelalte le pierduse, când căzuse în iarbă.
- Şi totuşi e mai bine să ai două capre, decât să ai numai una, spuse bunica pe când le băga pe Kosâlka şi pe Fasolka în ţarc. Dacă Fasolka ar fi singură, imediat ar fi fugit în pădure. Iar în pădure sunt lupi!...
„Dar ar fi putut să fie şi mai bine", gândi Alioşa, dar nu o contrazise pe bunica.
V. MALEAGHIN
Prima spovedanie, Editura Egumenita
Cumpara cartea "Prima spovedanie"
-
Patericul pe intelesul copiilor
Publicat in : Religie -
Doctorul de povesti
Publicat in : Religie -
Mama adevarata
Publicat in : Pilda zilei
-
Zidurile din suflete
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.