I.Pregătindu-ne să încadrăm acest subiect în şirul virtuţilor creştine, plecăm de la o minunată realitate liturgică: a comunicării prin rugăciuni şi sfintele slujbe, prin care cu toţii încercăm să grăim cât mai frumos cu Dumnezeu, în aceeaşi măsură, însă, trebuie să fim preocupaţi şi pentru o comunicare mai atentă cu toţi cei pe care-i socotim a fi „aproapele nostru", întrucât între faptele bune, prin care noi relaţionăm cu semenii, se înscriu şi cuvintele frumoase, curate, care mângâie şi zidesc. După înţeleptul Sirah, cuvintele bune ar fi superioare chiar faptelor de milostenie: „In toată darea, nu întrista cu vorba. Oare nu rouă răcoreşte căldura? Astfel, mai bun este cuvântul decât darea" (18, 16).

Practic, este de neconceput comportamentul limitat la una sau alta dintre virtuţi. Nu poate cineva, de pildă, să fie adeptul cumpătării, iar vorbirea cuviincioasă s-o lase pe „altădată". Profesorul Teodor M. Popescu, într-una dintre minunatele sale meditaţii teologice, mărturiseşte: „Nu există virtute singură şi de sine stătătoare ori îndestulătoare. Toate se cer şi se leagă împreună, se caută şi se însoţesc, iar dacă nu, creştinul nu este întreg şi adevărat creştin" (Despre cumpătare). De pildă, atunci când ne propunem să ţinem post, trebuie să ne dăm seama că nu doar mâncărurile de dulce şi băutura îl pot «strica», ci şi vorbele şi atitudinile necugetate." Sfântul Grigorie Palama avertizează şi sfătuieşte: „Există, fraţilor, şi altă saturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el şi din ţinerea minte a greşelilor sale... Dar, să fim cu toţii mai evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub semnul dragostei şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, pentru ca să postim şi cu postul cel fără de prihană" (Omilia a 7-a).

II. Tema catehezei de faţă are în vedere, astfel, efectul benefic al cuvintelor bune, în contrast cu efectul malefic al celor rele.

III. Tratare. Din convorbirile avute cu diverşi fii duhovniceşti în decursul anilor, la spovedanii ori în mici dialoguri particulare, ne-am dat seama că cele mai multe răni şi suferinţe pe care mulţi le poartă nu sunt provocate de boli sau de lipsuri materiale (deşi acestea s-au înmulţit îngrijorător în ultima vreme!), ci de cuvintele grele, jignitoare, pe care sunt nevoiţi să le îndure, zile şi ani în şir. Provenienţa lor? Şefi extrem de intoleranţi şi nervoşi, părinţi peste măsură de aspri, soţi care adoptă discursuri ultr a-dictatoriale, colegi de serviciu puşi mereu pe harţă, cetăţeni necunoscuţi, care, în orice loc s-ar afla, nu se simt bine dacă nu otrăvesc cu vorbele lor pe oricine le iese înainte ş.a. Câteodată ţi-e dat să auzi, direct sau indirect, vorbe demolatoare provenind de la persoane foarte dragi şi apropiate, de la care nu te aştepţi, ori de la inşi „educaţi" în şcoli înalte, şocul şi rănile fiind cu atât mai mari! Astfel, pe cât sunt de benefice şi întăritoare cuvintele bune şi frumoase, pe atât sunt de nocive cele rele.

Părintele Stăniloae avertizează, în acest sens, concis, dar limpede: „Cuvântul zideşte, dar poate şi dărâma!" (Iisus Hristos sau restaurarea omului..., p. 219). De mare fineţe sunt, în aceeaşi direcţie, observaţiile părintelui Rafael Noica: „Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine însă periculoasă, mortală, când este rău întrebuinţată" (pr. E. Drăgoi, Celălalt Noica, p. 67 - subl.n.). Să luăm seama că ploaia şi tunetele cuvintelor grele au, de multe ori, efecte pe scară ierarhică descendentă. Am observat asta mai ales în timpul serviciului militar, constatând atunci cât de jos poate coborî discursul unora dintre „gradaţi": colonelul vorbea urât cu maiorul, maiorul cu locotenentul, acesta, la rândul lui, cu caporalul, iar caporalul tuna şi fulgera asupra... soldatului. Când nu erau gradaţi de faţă, nici soldatul nu vorbea însă mai curat!

Deşi nu vorbeau urât toţi, din fericire, erau destui ca să constaţi cât de monstruos era terfelit graiul omenesc. Ceva asemănător se întâmplă, din păcate, şi în afara cazărmilor, aşa cum vedem şi auzim cu toţii, în unele familii, în anumite instituţii, pe stradă. Ca să fim obiectivi, nu trebuie să vorbim însă numai de o descendenţă, ci şi de o ascendenţă ierarhică a folosirii unui limbaj urât: întâlnim adesea şi subalterni tupeişti, copii obraznici şi neascultători etc.

Ce ne spune Sfânta Scriptură? Avem o sumedenie de referiri la vorbele bune (ziditoare) şi efectul lor minunat, dar şi la cele rele, cu efecte dintre cele mai nocive. Selectăm câteva, fără alte comentarii. Mai întâi, în legătură cu cele bune: „Cuvintele frumoase sunt ca un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase..." (Pilde 16,24); „Cuvântul bun veseleşte inima!" (Pilde 12, 25); „Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară pe cele bune..." {Matei 12, 35). Cât despre cele rele, atenţionările nu lipsesc din Sfânta Carte: „Buzele celui nebun duc la ceartă şi gura lui dă naştere la ocări" (Pilde 18, 6); „Omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară pe cele rele" (Matei 12, 35); „învăţătorii mincinoşi... hulesc (de multe ori) ceea ce nu cunosc" (II Petru 2, 12); „Fereşte-te de vorbirile deşarte. Cuvântul lor va roade ca o cangrenă" (// Timotei 2, 16, 17).

IV. Fixăm mesajul acestei cateheze prin câteva exemplificări concrete, deopotrivă, ale vorbirii frumoase şi rele (jignitoare), din familie, şcoală, alte instituţii, de pe stradă etc.

IV. Asociem tema cu istoria biblică a căderii omului, dar şi a ridicării mântuirii lui. Ei bine, trebuie să ne dăm seama că, atunci când omul a căzut, s-a degradat şi graiul omenesc. Iar ridicarea, restaurarea omului prin Iisus Hristos, înseamnă şi restaurarea graiului sau „îmbunătăţirea cuvintelor" -cum frumos se exprimă părintele Nicolae Dură, slujitor în Capitala Austriei (Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine..., p. 36). Revine alegerii noastre ce fel de cuvinte preferăm: dintre cele „degradate", moştenite prin căderea lui Adam cel Vechi, ori dintre cele restaurate şi îmbunătăţite prin Adam cel Nou - Iisus Hristos.

Desigur, unii pot invoca motive şi circumstanţe atenuante spunând că întrebuinţează câteodată vorbe şi tonuri mai dure în scop „pedagogic", de „îndreptare", în sensul celor recomandate de Sfântul Apostol Pavel: „Mustră, ceartă, îndeamnă! (II Timotei 4, 2). Deşi pot părea „rele" ori „jigniri" în urechile unora, ele nu vor decât să facă bine, susţin aceştia. Fireşte, dacă mustrarea e făcută cu dragoste şi, mai ales, cu măsură, ea poate avea (şi) un rol pedagogic, în acest sens Sfântul Apostol Pavel recomandă, chiar în acelaşi verset, ca mustrările să fie făcute „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura". Dar când se ajunge la ţipete şi jigniri pe tonuri greu de suportat pentru ureche, darămite pentru inimă, atunci nu mai au cum să facă „bine". Pentru astfel de situaţii, diagnosticul îl dă un vechi proverb: „Binele care face răni, nu e bine!" Să fim atenţi, de asemenea, că în aceeaşi categorie a cuvintelor ce rănesc intră şi alte „producţii" ale insului slobod la gură şi arogant: glumele „nesărate", mişto-ul de maidan, băşcălia ieftină, insinuările diabolice, ameninţările „subtile", vorbele viclene, cu două înţelesuri etc, fie că sunt proferate în prezenţa „victimei", fie, la fel de grav, în absenţa ei.

V. Generalizând, să realizăm că toţi anii vieţii noastre înseamnă o şansă de „recuperare", dar şi un „antrenament" de bun augur. Care dintre noi poate susţine că n-a rostit niciodată cuvinte rele? Şi că n-a jignit pe cineva anume, cu voie şi fără de voie? Nimeni, desigur! Frumuseţea morală şi duhovnicească a creştinismului stă însă şi în posibilitatea recuperării: de la cel pe care l-am ocărât să ne cerem iertare, iar acolo unde am produs răni să venim cu balsamul mângâietor al vorbelor bune. In acelaşi timp, prin evitarea cuvintelor de ocafă şi utilizarea unui grai îmbunătăţit se realizează un antrenament deosebit de benefic, o sănătoasă obişnuinţă, care poate deveni „a doua natură" - cum se spune mereu. De fapt, nu „a doua", ci „întâia", cea pe care a avut-o Adam, strămoşul nostru, înainte de cădere, şi pe care Adam cel Nou, Hristos, ne invită s-o redobândim prin asemănarea cu El.

VI. Incheiem amintindu-ne câtă dreptate are Pitagora (582-500 î.Hr.), filosof, matematician şi legiuitor grec, care afirma: „Cuvintele sunt ca săgeţile: fie ating ori nu ţinta, dar odată ce le-ai aruncat nu mai eşti stăpân pe ele. Fii, deci, arcaş prevăzător, nu trimite săgeţi dacă nu ştii sigur unde vor ajunge!" (apud Al. Ţiclea, Vorbirea şi arta oratorică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 49). Dorind a fi prevăzători, să luăm aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare!" (Coloseni 4,6) - îndemn care trebuie să ne însoţească nu doar sporadic, în anumite momente, ci, aşa cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie, şi în cealaltă vreme a vieţii noastre, cu înţelesul firesc: toată vremea vieţii noastre.

PR. PROF. DR. VASILE GORDON
CATEHEZE PASTORALE PE ÎNŢELESUL TUTUROR, vol II, Editura Sophia

Cumpara cartea "CATEHEZE PASTORALE PE ÎNŢELESUL TUTUROR, VOL II"

Surse bibliografice:
Sf. Grigorie Palama, Omilii, voi. I, trad. dr. C. Daniel, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000;
Pr. prof. dr. Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1997;
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Sibiu, 1943;
Pr. dr. Nicolae Dură, Propovâduirea cuvântului şi Sfintele Taine, teză de doctorat, EIBMB OR, Bucureşti, 1998;
Pr. Eugen Drăgoi, Celălalt Noica, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994.

• Minciuna
  Publicat in : Editoriale
• Adevar sau minciuna
  Publicat in : Credinta
• Minciuna si viclesugul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Despre minciuna
  Publicat in : Religie