Este cunoscut faptul că relaţiile de prietenie dintre Grecia şi România sunt foarte vechi. Aceste două neamuri, care au convieţuit de-a lungul veacurilor, nu numai că şi-au păstrat caracteristicile etnice proprii, însă, totodată, au cultivat şi o profundă înrudire culturală şi duhovnicească.
Poporul român a menţinut dintotdeauna legături de prietenie cu lumea elenă, nutrind sentimente de simpatie, apreciere şi recunoştinţă faţă de neamul elen, care a reuşit să cucerească întreaga lume prin forţa gândirii filosofice şi a credinţei creştine.
In spaţiul României de astăzi, care a fost deosebit de primitor faţă de greci încă înainte de secolul al Vll-lea înainte de Hristos, grecii s-au remarcat în diverse domenii: conducători politici, militari, bancheri, comercianţi, industriaşi, clerici (mitropoliţi, episcopi, preoţi, stareţi, monahi), medici, scriitori, tipografi, editori, bibliotecari, artişti ş.a., fiind înscrişi în cărţile istoriei eleno-române.
Este vrednic de menţionat faptul că clerul superior grecesc şi, în speţă, mitropoliţii şi episcopii, timp de aproape cinci secole, adică de la mijlocul secolul al XlV-lea până la începutul secolul al XlX-lea au păstorit concret în cele două mitropolii istorice româneşti, cea a Ungrovlahiei şi cea a Moldovei, iar activitatea lor duhovnicească şi culturală a fost cu adevărat însemnată în organizarea şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române.
Legăturile Sfântului Munte Athos, aflat în zona traco-macedoneană a Greciei, cu spaţiul românesc au început în secolul al XlV-lea, mai exact cu Ţara Românească. Această legătură a fost întărită mai mult atunci când domnitorii celor două principate ale Moldovei şi Ţării Româneşti (Moldovlahia) au urmat, după căderea Constantinopolului, o politică de tip imperial. Aceştia s-au considerat continuatori ai Imperiului Bizantin, pe care doreau să îl reconstruiască în chip simbolic în cadrul principatelor lor, sub egida Patriarhiei Ecumenice şi a Sfântului Munte. Această situaţie a fost subliniată de însemnatul istoric român Nicolae Iorga în opera sa Bizanţ după Bizanţ.
Rodul acestei idei duhovniceşti a fost înfiinţarea multor metoace aghiorite în cele trei principate cunoscute de la nordul Dunării, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, care au format Statul Român, precum şi acordarea multor daruri şi binefaceri de către aceste ţări încercatului Athos, care, din 1424 până în 1912, s-a aflat sub dominaţie otomană.
Mi-a fost dată ocazia să cunosc îndelungata istorie a acestor legături spirituale prin intennediul unei bogate bibliografii istorice şi, în principal, din bogata arhivă românească a Mănăstirii Iviron, care cuprinde aproape 2000 de documente, publicate în anul 2007 în două volume. Pentru finalizarea lucrării amintite, smerenia noastră a participat şi la două vizite de cercetare în România - prima, în mai, 2000, şi a doua, în mai, 2003; rezultatul acestor două călătorii a fost materializat în anul 2007 prin editarea studiului special: Pe urmele metoacelor ivirite din România.
Iradierea spirituală a Muntelui Athos la toate popoarele ortodoxe şi, în special, către iubitorul de Dumnezeu şi de sfinţi popor român, cu care din vechime a menţinut strânse legături culturale şi spirituale, a condus la sosirea în Athosul cu nume sfânt, în scopul vieţuirii acolo, a multor români iubitori de Hristos şi ai vieţii monahale.
Tradiţia atonită păstrează şi evidenţiază traiectoria ascetică a multor călugări români athoniţi, care se disting prin vieţuirea ortodoxă şi prin duhovnicia lor autentică. Un loc aparte în şirul acestor monahi deţine cu siguranţă părintele ieromonah pe care îl cinstim acum, duhovnicul Dionisie de la Schitul vatopedin Colciu.
Părintelui Dionisie i se pot adresa inspiratele versete lirice ale înţeleptului Sirah: „Ca un cedru în Liban te-ai înălţat şi ca un chiparos în munţii Ermonului, ca un finic la ţărmuri te-ai înălţat şi ca răsadurile trandafirului în Ierihon... ca un măslin frumos în câmp şi ca un paltin... ca scorţişoara şi balsamul mirositor ai dat miros, şi ca smirna cea aleasă ai răspândit mireasmă” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 24, 14-17). „Lăuda-vor mulţi înţelepciunea lui; până în veac nu se va stinge. Nu va pieri pomenirea lui şi numele lui va fi viu în neamurile neamurilor, înţelepciunea lui o va spune neamurile şi lauda lui o va vesti adunarea” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 39, 12-14). Pe gheronda l-am vizitat prima oară în ziua de 21 ianuarie 1993, după calendarul vechi, de sărbătoarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, la Schitul vatopedin al Sfântului Gheorghe, Colciu, şi, de atunci s-a aflat pe parcursul vieţii mele ca duhovnic timp de aproape 12 ani până la plecarea sa la Domnul.
In conştiinţa monahilor din Sfântul Munte, Bătrânul Dionisie a fost un duhovnic care a avut parte de aprecierea tuturor, iar el însuşi a iubit şi a susţinut acest Sfânt Loc. Dorea, şi acest lucru l-a subliniat permanent, ca Sfântul Munte să rămână nealterat, pentru călugări; nu a avut legătură cu mişcările organizatorice ecleziastice; nu avea concepţii „neoortodoxe”; nu a avut cultul personalităţii şi nu era stăpânit de „gherondism”, fenomene care au chinuit şi încă chinuie uneori Biserica Ortodoxă a lui Hristos. A fost un zelos al credinţei ortodoxe străbune şi s-a nevoit în cadrul sfintei noastre Biserici.
Am înregistrat cu exactitate într-un jurnal personal ceea ce mi-a spus în prima zi a comunicării noastre îndeaproape. La întrebarea mea, de ce românii din Sfântul Munte s-au distins şi se disting prin duhovnicia lor, mi-a răspuns printr-o mărturisire, vorbindu-mi despre sine însuşi, spunând că şi el a venit în Sfântul Munte ca să trăiască viaţă ascetică, să mănânce rădăcini şi ierburi, aşa cum a auzit vorbindu-se în România despre călugării athoniţi. „Am venit (mi-a spus) ca să mor, şi nu pentru politică!”. Cu siguranţă, răspunsul acesta este valabil şi pentru ceilalţi distinşi părinţi români, care, şi-au atins ţelul propus.
In acea vreme, într-o altă chilie, aproape de cea a Părintelui Dionisie, trăia un alt renumit ascet, Părintele Ioan Guţu, care vieţuia de mulţi ani în Sfântul Munte. In timpul unei întâlniri cu acesta, mi-a spus, foarte sugestiv: „Acum nu mai avem nevoie de Apostoli, care să propovăduiască Evanghelia, există Sfântul Munte, care este cunoscut tuturor şi toţi pot să îl viziteze; acesta este precum soarele pe cer”.
Potrivit Părintelui Duhovnic Dionisie, temelia vieţii monahului este tăierea voii şi răbdarea - pe acestea poate construi orice doreşte; însă, dacă la un moment dat, monahul cade în egoism, tot ce a zidit se dărâmă. Şi iarăşi, dacă nu putem să împlinim cu exactitate lucrările noastre duhovniceşti, atunci să urmărim cel puţin slujbele rânduite.
Inainte de Sfânta Liturghie este nevoie de pregătire prin post, spunea, fiindcă, cum am putea să îl primim pe Domnul fără o astfel de pregătire? Asemenea s-a făcut şi la venirea pe pământ a Domnului. înaintea Lui a venit pe lume Sfântul Ioan Botezătorul, ca să-I pregătească calea.
Din anul 1945, când a fost hirotesit duhovnic, pe sub epitrahilul părintelui au trecut mulţime de oameni, călugări şi mireni. Toţi dau mărturie de harul şi binecuvântarea deosebite, pe care le-au primit de la el, după ce au făcut o mărturisire reală a păcatelor. In toate era experimentat, simplu, smerit, aspru cu sine însuşi şi îngăduitor cu ceilalţi. Pentru mulţi a fost şi văzător cu duhul.
Emoţionant şi pătrunzător era şi modul în care rostea rugăciunile de iertare. Ultimii zece ani din viaţă, timp în care a fost lipsit de lumina ochilor trupeşti, rugăciunile le rostea în româneşte şi pe dinafară. Singurul lucru, poate, care nu îl putea consola, pe care mi l-a şi exprimat odată, era faptul că nu îi văzuse cu ochii trupului pe ucenicii mai tineri, care se adăugaseră obştii.
Insă îşi acceptase această slăbiciune. Cel Preaînalt îl întărise cu răbdare şi nu cârtea. Aceasta se vedea pe faţa sa, care permanent era foarte luminoasă şi neschimbată, iar înfăţişarea lui era în totalitate ascetică şi cu bună mireasmă.
Spre mângâiere i se spunea, deseori, că trebuie sa fie fericit fiindcă Maica Domnului îi hărăzise o obşte bună de ucenici, care purtau grijă cu multă dragoste de chilia lui şi de spaţiul din jur. Aceasta îl odihnea şi se vedea că îl bucură fiindcă toată viaţa a fost harnic şi bun gospodar. De asemenea, îi plăcea muzica bizantină şi el însuşi cânta în-stil aghioritic curat. Uneori, la ora mesei, când eram găzduit la chilie, mă îndemna să cânt cunoscutul imn în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, „Cuvine-se cu adevărat... ”.
La spovedanie, cu părintele discutam şi despre diverse subiecte legate de Sfântul Munte şi despre lume, în general.
Odată chiar l-am întrebat dacă suntem la sfârşitul lumii. Şi el mi-a răspuns: „Nu, nu suntem la sfârşitul lumii, ci la răscruce de drum, de unde vedem sfârşitul lumii”.
De multe ori mă întreba cum este mănăstirea noastră şi care este situaţia terenurile ei, întrucât lucrase pe acestea din 1927 până în 1930 ca muncitor, pentru achitarea datoriilor făcute pentru cumpărarea Chiliei Bunavestire, de lângă Mănăstirea Pantocrator, unde se stabilise pe atunci. Mare simpatie a nutrit faţă de bătrânul părinte Maxim Iviritul, originar din Trapezunt, din Pont, care a adormit în anul 1999.
Ultima mea experienţă duhovnicească legată de vrednicul de pomenire Părinte Dionisie a avut loc pe 6/19 februarie 2004, două luni înainte de adormirea acestuia. L-am vizitat vrând să mă spovedesc şi l-am găsit pe un pat, într-un spaţiu separat din chilie. Deşi am discutat ca-de obicei şi trebuia să plec spre mănăstirea mea, care se afla destul de departe, părintele mi-a cerut să rămân cu el, cu toate că ora era înaintată şi amurgul începuse să se arate deja uşor-uşor. Bătrânul Dionisie, presimţindu-şi, probabil, plecarea iminentă din lumea aceasta zadarnică, nu a vrut să ne despărţim. Din câte îmi amintesc, mi-a spus atunci, din experienţa sa de atâţia ani în Sfântul Munte, că diavolul nu încetează să îi necăjească pe cei ce se nevoiesc până în ultima lor clipă şi chiar să aducă în mintea omului diferite imagini, chiar şi despre lucruri la care nu a meditat vreodată sau pe care nu le-a cunoscut niciodată în viaţă. întreaga purtare a părintelui mi-a dat sentimentul că era ultima noastră întâlnire.
Şi nu mi-a fost dezminţită această senzaţie, fiindcă la puţin timp, pe 28 aprilie în acelaşi an, după calendarul vechi, a plecat la corturile cereşti şi l-am mai văzut doar pe patul de moarte în ziua înmormântării sale. în acea zi a efectuat o vizită la mănăstirea noastră, Iviron, şi Prinţul Charles de Wales, cu doi însoţitori. Deoarece în acea zi am avut ascultare ghidajul lor în biserica principală a mănăstirii (katholikon), am condus în continuare oaspeţii la o gustare, aşa cum este obiceiul. In timpul discuţiei începute cu oaspeţii, am cerut iertare să pot pleca, fiindcă mă grăbeam ca să ajung la înmormântarea Părintelui Dionisie. Spre marea mea surpriză, iubitor de Ortodoxie şi al Sfântului Munte, Prinţul Charles m-a informat că şi el avea de gând să fie prezent acolo pentru că, aşa cum mi-a spus, de câte ori venea în Sfântul Munte îl vizita pe părintele, pe care, în conştiinţa sa îl considera sfânt. Intr-adevăr, după ce a început înmormântarea spre apusul soarelui, şi-a făcut şi prinţul apariţia, cu multă discreţie. A stat chiar cu smerenie şi simplitate, singur aproape, într-un colţ al curţii chiliei şi a urmărit cele ce se săvârşeau, purtând la butonieră o garoafa colorată.
Despre fericitul părinte Dionisie s-au scris multe şi se vor mai scrie încă şi mai multe în viitor. Voi face referire, în continuare, doar la literatura greacă:
a) Domnul editor Stylianos Kementzetzidis a publicat, în jurul anului 2000, în revista „Orthodoxos Kypseli” („Stupul ortodox”), la Salonic, o discuţie înregistrată dintre gheronda Dionisie şi domnul Konstantinos Roimbas (filolog), iubitor al Sfântului Munte, despre smerenie, ispite şi pocăinţă, purtată în chilia părintelui în data de 5/18 octombrie 1999 (v. pp. 103-107).
b) Domnul Konstantinos Roimbas a publicat, imediat după adormirea părintelui, în anul 2004, o lucrare cu mai multe pagini despre părintele, cu chipul acestuia pe copertă, cu titlul: Sfaturi duhovniceşti ale părintelui Dionisie Românul din Sfântul Munte, cu un cuvânt înainte semnat de eruditul călugăr aghiorit, părintele Theoclit Dionisiatul. Autor al multor cărţi teologice, Părintele Theoclit Dionisiatul spune, în al treilea paragraf din prefaţă, următoarele: „Fericitul părinte Dionisie, prin nevoinţele sale de mulţi ani, în împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu şi cu ajutorul Maicii Domnului, a ajuns la mare măsură a virtuţii, distingându-se prin multa sa iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii săi în Hristos, dar şi prin darul discernământului, socotit de Sfinţii Părinţi ca împărăteasă a virtuţilor!”.
c) Autor filoaghiorit, domnul Emmanuel (Manolis) Melinos a publicat la Atena, tot în anul 2004, o lucrare având şi aceasta chipul părintelui pe copertă, cu titlul: Atoniţi din Balcani - revărsare de harisme ale părinţilor sârbii si români din Sfântul Munte.
d) Vrednicul de veşnică pomenire, eruditul călugăr de la Muntele Athos, Părintele Moise a dedicat memoriei părintelui Dionisie, după adormirea acestuia, aproape jumătate din nr. 96 / octombrie-decembrie 2004 al revistei athonite „Protaton”, în care mulţi au scris diverse cuvinte de laudă. Subsemnatul a publicat în acest volum un necrolog pentru părintele (v. pp. 332-335).
e) Regretatul călugăr erudit de la Muntele Athos, Părintele Nicodim Bilalis, a dedicat în anul 2005, în nr. 105 al revistei „Uniunea panelenă a prietenilor familiilor cu mulţi copii”, editată la Atena, un articol aparte despre părintele. Este vorba despre un articol referitor la cei iubitori de familii cu mulţi copii, care era continuare a unui alt articol al acestuia (v. pp. 18-20). Aşa cum precizează, Bătrânul Dionisie a fost el însuşi părinte al multor copii (fii duhovniceşti) şi prieten cald al familiilor cu mulţi copii, dar, de asemenea, şi îndrumător şi duhovnic al Uniunii panelene a prietenilor familiilor cu mulţi copii pentru o perioadă de 25 de ani. Părintele Nicodim a continuat pomenirea Părintelui Dionisie şi în nr. 108 al revistei din ultimul trimestru al anului 2005.
Merită să menţionăm faptul că fericitul Nicodim Bilalis, cunoscut filolog şi teolog, a desfăşurat o bogată activitate atât ca profesor laic în învăţământul mediu, precum şi ca monah aghiorit. Acesta l-a preţuit şi avea evlavie la Părintele Dionisie, pe care l-a avut şi el duhovnic. Pierderea acestuia l-a întristat mult. Pe când ne întorceam la Kareia, după slujba de înmormântare a Părintelui Dionisie, chiar m-a întrebat, la un moment dat, cu durere: „Şi acum ce o să ne facem, unde o să mai găsim un astfel de om?”.
f) Obştea aleasă a Părintelui Dionisie a publicat în anul 2004 o lucrare specială, cu titlul: Paraclis şi acatist al Sfântului Mare Mucenic şi Purtător de biruinţă Gheorghe, cu o prefaţă semnată de Părintele Ieromonah Antipa, de la Chilia „Sfânta Ana” a Mănăstirii Iviron, prezent aici. La sfârşitul acesteia sunt prezentate date istorice despre chilia menţionată mai sus şi despre viaţa Părintelui Dionisie, cu anumite cuvinte folositoare de suflet ale acestuia (a se vedea pp. 28-31).
g) La fel de interesantă este şi o lucrare recentă, cu multe imagini, din viaţa Părintelui Dionisie, cu titlul Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004), 10 ani de la trecerea sa la Domnul, care a fost publicată de preacuvioasa obşte de azi a Chiliei, aflată sub îndrumarea Părintelui Ieromonah Dionisie cel Tânăr, care a fost „ochii şi mâinile” Părintelui său.
Fraţii mei, inspirata decizie a Preasfmţitului Ierarh al locului în colaborare cu Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” a Universităţii din Iaşi, pentru ospăţul duhovnicesc de acum, nu constituie cinstire doar pentru vrednicul de veşnică pomenire Părinte Dionisie şi pentru iubitorul de Hristos popor român, dar reprezintă totodată un omagiu adus întregii Comunităţi Atonite.
Athosul, îmbrăcând prin călugării săi haina pocăinţei încă din primul veac creştin, deoarece, potrivit tradiţiei, aici a predicat
Maica Domnului, dar în principal din epoca Sfanţului Atanasie Atonitul, din secolul al X-lea, s-a preschimbat şi a devenit semn unificator al popoarelor iubitoare de Hristos de pe tot pământul şi far călăuzitor al celor ce călătoresc pe marea vieţii.
Sosirea în Athos a unor monahi de naţionalităţi diferite, dar şi activitatea misionară a părinţilor aghioriţi în mijlocul multor popoare au dat acestui Loc sfânt caracterul autentic universal al Ortodoxiei: iviriţi, armeni, italieni, ruşi, sârbi, bulgari, români, sirieni etc. Au fost captivaţi de ospitalierul Athos şi l-au cinstit prin viaţa lor virtuoasă, aşa cum a fost duhovnicul Schitului vatopedin Colciu.
In concluzie, Gheronda Dionisie aparţine ultimilor vechi duhovnici iluminaţi ai Sfântului Munte, având o bogată experienţă şi recunoaştere. Aceştia, în fapt, nu teologhiseau, ci vorbeau despre patimi şi îi vindecau pe cei bolnavi aflaţi în pocăinţă, precum vechii pustnici ai deşertului, din Tebaida, Nitria, Palestina etc.
Noi, ca locuitori de mulţi ani ai Grădinii Maicii Domnului şi ca fii duhovniceşti ai neuitatului Părinte Dionisie, luăm parte astăzi la acest preaîmbucurător ospăţ duhovnicesc, cu profundă emoţie şi bucurie. Exprimăm din inimă mulţumirile noastre pentru nobila invitaţie de a veni în ţara soră, România, şi în oraşul istoric Iaşi, din care Alexandru Ipsilanti a proclamat la 22 februarie 1821 începerea Revoluţiei greceşti.
Inainte de a încheia, permiteţi-mi să citesc un scurt imn, pe care l-am compus pentru vrednicul de pomenire Părintele Duhovnic Dionisie, imediat după trecerea sa la Domnul, având ca sursă de inspiraţie condacul conducătorului cetei îngereşti a călugărilor şi a marelui ascet al deşertului, Sfântul Ioan Botezătorul:
Glasul 2
Pomenirea drepţilor cu laude, iar ţie destul îţi este mărturia vieţuitorilor aghioriţi, Dionisie, că te-ai arătat, cu adevărat, si decât monahii mai cinstit, că şi în smerenie a fi mai înalt te-ai învrednicit. Drept aceea, peste măsură nevoindu-te, bucurându-te, la ceruri te-ai suit, cu adevărat bine plăcând lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.
Monahul Maxim Iviritul
Fragment din cartea "Cuviosul Dionisie de la Colciu", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Cuviosul Dionisie de la Colciu"
-
Parintele Dionisie Ignat de la Colciu
Publicat in : Parinti -
Ne vorbeste parintele Dionisie de la Colciu
Publicat in : Interviuri
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.