Adevăratele experieri creştine ale Raiului poartă întotdeauna aceeaşi pecete a unei experienţe nepământeşti. Cei care au văzut cerurile nu numai că au călătorit într-un alt loc; ei au şi intrat într-o cu totul altă stare duhovnicească. Noi, cei care nu am trăit personal aceasta, trebuie să ne mulţumim cu descrierea unor trăsături exterioare care, puse împreună, deosebesc foarte lămurit aceste experienţe de cele din lumea văzduhului cercetate mai sus.
Multe Vieţi de Sfinţi cuprind descrieri ale intrării sufletelor în Rai, aşa cum e văzut de pe pământ. Astfel, citim în Viaţa Sfântului Antonie cel Mare: „Şi iarăşi, şezând în munte şi ridicându-şi ochii, văzu pe cineva purtat în văzduh şi pricinuind multă bucurie celor ce-l întâmpinau. Şi minunându-se de această ceată şi fericind-o, se rugă să afle ce este aceasta. Şi îndată veni la el un glas care îi spuse că acesta este sufletul lui Amun, a monahului din Nitria. Acesta rămăsese în nevoinţă până la bătrâneţe."1
Awa Serapion a înfăţişat astfel moartea Sfântului Marcu (5 aprilie) din muntele Fracesc: „Uitându-mă am văzut sufletul Sfântului Marcu, dezlegându-se acum din legăturile trupeşti şi acoperindu-se de mâini îngereşti cu haină albă luminoasă şi suindu-se la ceruri. încă am văzut şi calea văzduhului către cer şi acoperământul cerului desco-perindu-se; şi am văzut cetele diavoleşti stând lângă cale gata şi am auzit un glas îngeresc grăind către diavoli: «Fugiţi, fiii întunericului, de la faţa luminii dreptăţii!» Insă a fost oprit în văzduh sfântul acela suflet, ca la un ceas, şi a venit un glas din cer către sfinţii îngeri, zicând: «Luaţi şi aduceţi aici pe cel ce a ruşinat pe diavoli!»
Iar după ce sufletul cuviosului a trecut de cetele diavoleşti fără de vătămare, pe când se apropia de cerul cel deschis, am văzut ca o asemănare de mână dreaptă întinsă din cer şi primind sufletul cel fără prihană. Apoi acea vedenie s-a ascuns de la ochii mei şi nimic n-am mai văzut."2
Din aceste relatări putem deja vedea trei trăsături ale adevăratei experieri creştine a Raiului: ea este o urcare; sufletul este condus de îngeri; el este întâmpinat şi se alătură celor ce sălăşluiesc în ceruri.
Experienţele Raiului sunt felurite. Uneori, sufletul este dus acolo pentru a i se arăta minunile lui sau locaşul pregătit pentru el. Astfel, Sfânta Mavra (3 mai), după ce a ţinut piept celor două vedenii mincinoase ale duhurilor căzute în timpul martiriului ei (înfăţişate mai sus ca pildă de ispite ce pot apărea în ceasul morţii), a vorbit despre trăirea dată de Dumnezeu care a urmat: „După aceea, mi-a stat înainte un al treilea om minunat la vedere şi a cărui faţă strălucea ca soarele. Acela, luându-mă de mână, m-a ridicat la cer şi mi-a arătat un scaun împodobit, pe care erau puse haine albe şi o coroană preafrumoasă. Iar eu, minunându-mă de acea frumuseţe, am întrebat pe cel ce mă ducea: «Ale cui sunt acestea, Doamne?» El mi-a răspuns: «Acestea sunt răsplătirile nevoinţelor tale!... Acum întoarce-te în trupul tău şi mâine la ceasurile şase vor veni îngerii lui Dumnezeu ca să ia sufletele voastre şi să le înalţe la ceruri»."3
Mai există şi experienţa vederii de departe a cerurilor, ca cea în care Primul Mucenic, Sfântul Ştefan, a zărit cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (F. Ap. 7, 56). însă aici vom cerceta numai acea experienţă care se poate asemăna cel mai mult cu experienţele „de după moarte" de astăzi: înălţarea la ceruri, fie la moarte, fie într-o experienţă dăruită de Dumnezeu, fie „în" trup, fie „în afară" de trup.
Sfântul Salvius din Albi, ierarh al Galiei din veacul al VI-lea, s-a întors la viaţă după ce fusese mort aproape o zi întreagă şi i-a povestit prietenului său, Sfântul Grigorie de Tours: „Acum patru zile, când mi s-a cutremurat chilia şi m-aţi văzut întins mort, am fost înălţat de doi îngeri şi purtat până la cea mai de sus înălţime a Cerului, până când aveam dedesubt parcă nu numai pământul acesta ti-călos, ci şi soarele şi luna, norii şi stelele. Apoi, condus, am intrat printr-o poartă ce strălucea mai puternic decât lumina soarelui şi am pătruns într-o clădire unde pardoseala strălucea, fiind din aur şi argint. Lumina era cu neputinţă de descris. Locul acela era înţesat de o mulţime de făpturi, nici de parte bărbătească, nici de parte femeiască, ce se întindea atât de departe în toate zările, încât nu i se putea zări sfârşitul. Ingerii mi-au croit drum prin mulţimea de oameni din faţa mea şi am ajuns la locul către care ne fuseseră îndreptate privirile încă de când eram departe. Deasupra acestui loc stătea un nor mai strălucitor decât orice lumină, dar totuşi nu se vedea nici soare, nici lună, nici stele; cu adevărat, norul strălucea mai puternic decât oricare dintre ele, cu propria lui lumină.
Din el ieşea un glas, asemenea glasului de multe ape. Eu, păcătosul, am fost întâmpinat cu mare cinste de o ceată de făpturi, unele purtând veşminte preoţeşti, altele, haine obişnuite; călăuzele mele mi-au spus că aceia sunt mucenicii şi alţi oameni sfinţi pe care noi îi cinstim pe pământ şi cărora ne rugăm cu mare evlavie. Stând eu acolo, s-a revărsat peste mine o mireasmă de o asemenea dulceaţă, încât, hrănit de ea, nu am mai simţit nevoia de a mânca sau de a bea până în clipa aceasta. Apoi am auzit un glas ce spunea: «Omul acesta să se întoarcă în lume, căci bisericile noastre au nevoie de el!» Auzeam glasul, însă nu puteam vedea cine grăieşte. Atunci, m-am aruncat cu faţa la pământ şi am plâns. «Vai, vai, Doamne!» am spus. «Pentru ce mi-ai arătat acestea şi apoi le-ai luat de la mine?...» Glasul care îmi vorbise a zis: «Mergi în pace! Voi veghea asupra ta până când te voi aduce din nou aici.» Apoi călăuzele mele m-au lăsat şi am ieşit plângând pe poarta pe care intrasem."4
Această experienţă mai adaugă alte câteva trăsături însemnate: strălucirea luminii Raiului; prezenţa nevăzută a Domnului, al Cărui glas se aude; cutremurul şi frica sfântului înaintea Domnului şi o simţire palpabilă a harului dumnezeiesc, în chipul unei miresme negrăite. In plus, se precizează că mulţimea de „oameni" întâlniţi în Rai sunt (pe lângă îngerii ce călăuzesc sufletele) sufletele mucenicilor şi ale oamenilor sfinţi.
Monahul din Wenlock, după ce a fost înălţat de îngeri şi a trecut prin vămi, „a văzut un loc de o frumuseţe minunată, unde o mulţime de bărbaţi foarte frumoşi se bucurau de o frumuseţe nemaiîntâlnită şi l-au poftit să vină şi să se împărtăşească din fericirea lor dacă îi este îngăduit. Iar o mireasmă de o dulceaţă minunată a venit spre el, de la suflarea fericitelor suflete care se bucurau împreună. Sfinţii îngeri i-au spus că acesta era vestitul Paradis al lui Dumnezeu". Apoi „a zărit ziduri strălucitoare, de o frumuseţe scânteietoare, de o lungime uimitoare şi o înălţime uriaşă. Iar sfinţii îngeri au spus: «Aceasta este cetatea sfântă şi vestită, Ierusalimul cel ceresc, unde sufletele sfinte trăiesc veşnic în bucurie.» El a povestit că acele suflete, precum şi zidurile slăvitei cetăţi... erau de o strălucire atât de orbitoare, încât îi era desăvârşit cu neputinţă a privi la ele"5.
Poate cea mai deplină şi mişcătoare experiere a Raiului consemnată în literatura ortodoxă este cea Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, din Constantinopol (veacul al IX-lea). Istorisirea sfântului a fost scrisă de prietenul său Nichifor; redăm aici numai câteva fragmente:
Odată, în vremea unei ierni grozave, Sfântul Andrei zăcea pe o stradă din cetate, îngheţat şi aproape mort, când deodată a simţit o căldură înăuntrul său şi a văzut un tânăr foarte frumos, al cărui chip strălucea ca soarele, care l-a dus în Rai şi în al treilea cer.
„In acele două săptămâni am petrecut în acea dulce vedenie, precum dumnezeiasca voire a poruncit. Şi m-am văzut pe mine în Raiul cel frumos şi minunat... Mă minunam cu mintea şi cu inima de podoaba cea nespusă a dumnezeiescului Rai şi, umblând pe acolo, mă bucuram. Şi erau acolo livezi foarte multe cu pomi înalţi... Nu este cu putinţă a se asemăna frumuseţea acelor pomi cu nici un pom de pe pământ... In acele livezi erau păsări fără de număr, unele cu aripi de aur, altele cu aripi albe ca de zăpadă, iar altele cu pene pestriţe în multe feluri. Toate şedeau pe ramurile pomilor Raiului şi cântau foarte frumos, încât, în glasul cel dulce al cântărilor, nu îmi mai aduceam aminte de mine...
După aceasta, o spaimă a căzut peste mine şi mi se părea că stau deasupra tăriei cerului, iar un tânăr îmbrăcat în porfiră, a cărui faţă era ca soarele, umbla înaintea mea... Şi umblând eu după dânsul, am văzut o cruce mare şi frumoasă ca un curcubeu ceresc, iar împrejurul ei stăteau cântăreţi în chipul focului, ca o văpaie, şi într-o cântare dulce îl slăveau pe Domnul, Care a fost răstignit pe cruce. Iar tânărul care mergea înaintea mea, apropiindu-se de cruce, a sărutat-o, apoi mi-a făcut semn ca şi eu s-o sărut... După ce am sărutat-o, m-am umplut de o negrăită dulceaţă şi am simţit un miros mai plăcut decât al Raiului. Apoi ducându-se crucea, m-am uitat în jos şi am văzut sub mine un adânc mare... El [călăuza], întorcându-se către mine, a zis: «Nu te teme, căci ni se cade să ne ducem mai sus!»
Şi mi-a dat mâna şi mi se părea, când am luat mâna lui, că ne aflăm mai sus de a doua tărie. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, a căror fericire şi bucurie este negrăită de limba omenească... Şi îndată... mai sus de al treilea cer ne-am aflat, unde am auzit şi am văzut mulţime de puteri cereşti cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi am mers înaintea unei perdele care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia stăteau nişte tineri înalţi şi înfricoşaţi, cu chipul ca văpaia focului... Şi mi-a zis tânărul care mă ducea: «Când perdeaua se va da la o parte, atunci îl vei vedea pe Stăpânul Hristos, deci să te închini scaunului slavei Lui!» Iar eu, auzind acestea, mă bucuram şi tremuram, căci o negrăită bucurie şi spaimă m-au cuprins pe mine... Şi iată că o mână de văpaie a ridicat perdeaua şi am văzut pe Dom-nul meu - precum odată Prorocul Isaia - şezând pe un scaun înalt şi strălucitor, iar serafimii stăteau împrejurul Lui. Şi era îmbrăcat într-o haină roşie, având faţa prealuminată şi cu ochi preadulci Se uita spre mine. Şi văzân-du-L, am căzut cu faţa în jos înaintea Lui, închinându-mă prealuminatului şi înfricoşatului scaun al slavei Lui. Insă ce fel de bucurie m-a cuprins atunci la vederea Lui, nu pot grăi; încât şi acum, aducându-mi aminte de acea vedenie, mă umplu de negrăită dulceaţă. Şi zăceam înaintea Stăpânului meu cu cutremur... Apoi au cântat toate ostile cereşti o cântare preaminunată. După aceasta, nu ştiu cum, iarăşi m-am aflat umblând în Rai."
Când Sfântul Andrei s-a gândit că nu o văzuse pe Maica Domnului în ceruri, un înger i-a spus: „Oare pe împărăteasa cea preastrălucită a puterilor cereşti ai vrut a o vedea aici? Nu este acum aici, căci s-a dus în lumea încercată de primejdii, ca să le ajute oamenilor şi să-i mângâie pe cei ne-norociţi. Şi ţi-aş fi arătat ţie sfântul ei loc, dar nu este acum vreme, că, iată, se cade ţie să te întorci de unde ai venit."6
Până şi în veacul al XIX-lea, o vedenie adevărată a Raiului, asemănătoare, a avut-o un ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, schimonahul Teodor din Svir. Către sfârşitul vieţii, el a cunoscut foarte puternic harul lui Dumnezeu. La scurt timp după o astfel de experienţă el a căzut la pat şi vreme de trei zile a rămas într-un fel de comă. „Când duhul lui a fost răpit şi el a ieşit din sine, i s-a arătat un tânăr nevăzut, pe care îl vedea şi îl simţea numai cu inima; tânărul acesta l-a dus, pe o cărare strâmtă, către stânga.
Părintelui Teodor însuşi, după cum povestea mai târziu, i se părea că murise, şi şi-a spus: «Am murit. Nu ştiu dacă voi fi mântuit sau voi pieri.» «Eşti mântuit!» a răspuns un glas nevăzut acestui gând. Şi, deodată, o putere asemenea unei furtuni violente l-a ridicat, purtându-l către partea dreaptă. «Gustă din dulceaţa încununării din Rai, pe care Eu o dau celor care Mă iubesc!», i-a spus un glas nevăzut. Odată cu aceste cuvinte, Părintele Teodor a simţit ca şi cum însuşi Mântuitorul Şi-a pus mâna dreaptă pe inima lui şi a fost purtat într-un locaş negrăit de plăcut, cum s-ar spune, însă cu desăvârşire nevăzut şi cu neputinţă de înfăţişat în vorbele limbii pământeşti. De la această trăire, el a urcat la una şi mai înaltă, apoi la o a treia; dar toate aceste simţiri, precum spunea şi el, şi le putea aminti doar cu inima, însă nu le putea înţelege cu mintea.
Apoi a văzut ceva ca un templu, iar înăuntru, lângă altar, ceva ce semăna cu un cort, în care se găseau cinci sau şase oameni. Un glas a grăit: «Pentru aceşti oameni moartea ta este alungată. Pentru ei vei trăi.» După aceea, i s-a descoperit înălţimea duhovnicească a unor ucenici ai săi, iar Domnul i-a vorbit despre încercările ce aveau să tulbure asfinţitul zilelor lui... Dar glasul dumnezeiesc l-a încredinţat că aceste valuri înfricoşătoare nu vor vătăma corabia sufletului său, căci cârmaciul ei nevăzut este Hristos".7
Ar mai putea fi date şi alte pilde de experienţe ale Raiului din Vieţile Sfinţilor şi ale asceţilor, dar ele numai vor repeta trăsături deja înfăţişate aici. Va fi de folos, însă - îndeosebi pentru a o compara cu experienţele contemporane „de după moarte" -, să redăm experienţa unui păcătos din vremurile noastre în Rai. Astfel, autorul istorisirii De necrezut pentru mulţi (a cărui mărturie a fost deja citată de mai multe ori), după ce a scăpat de diavolii vămilor prin mijlocirea Maicii Domnului, descrie cum a fost purtat de îngerii călăuzitori; „urcam în continuare... la un moment dat am văzut deasupra mea o lumină strălucind; mi s-a părut că seamănă cu lumina soarelui, însă era mult mai puternică. Era limpede că acolo era o împărăţie a luminii. Da, într-adevăr, chiar o împărăţie, plină de puterea luminii - fiindcă nu era nici o umbră care să însoţească lumina. «Dar cum poate fi lumină fără umbră?» şi-aufăcut apariţia îndată concepţiile mele uimite, nelămurite.
Şi deodată am fost iute purtaţi în acele locuri de lumină care pur şi simplu m-a orbit. Mi-am închis ochii, mi-am acoperit faţa cu mâinile, dar nu mi-a fost de nici un folos, căci mâinile nu făceau umbră. Şi, oricum, ce însemna o astfel de acoperire aici ?
«Dumnezeule, ce-i asta, ce fel de lumină e asta? Pentru mine este ca întunericul! Nu pot privi şi, la fel ca în întuneric, nu pot să văd nimic...»
Această neputinţă de a vedea, de a privi, a sporit în mine frica de necunoscut, firească în această stare în care mă aflam, într-o lume necunoscută mie, şi mi-am spus îngrijorat: «Ce va urma acum? Vom trece de această sferă de lumină? Şi există oare o limită, un sfârşit?»
Insă s-a petrecut altceva. în chip împărătesc, fără mânie, însă cu putere şi neclintit, au răsunat de sus cuvintele: «Nu este pregătit!» Iar după aceea... urcarea noastră iute s-a oprit îndată şi am început să coborâm." (pp. 26-27).
In această experienţă se lămureşte mai bine firea luminii din Rai. Ea este o lumină de nesuferit pentru cei care nu sunt pregătiţi pentru ea printr-o viaţă de nevoinţă creştină, precum cea dusă de Sfinţii Salvius şi Andrei.
Ieromonah Serafim Rose
Sufletul dupa moarte, Editura Sophia
Cumpara cartea "Sufletul dupa moarte"
1 Sfântul Athanasie cel Mare, Scrieri, edcit., Partea a Ii-a, „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie", LIX, p. 226 (n.tr.).
2 Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p-75 (n.tr.).
3 VieţileSfinţilorpeluna.mai,ed.cit.,pp.72-73(n.tr.).
4 Sf. Grigorie din Tours, The History ofthe Franks, Cartea VII, 1; Vita Patrum, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, 1988, pp. 296-297.
5The Letters ofSaint Boniface, pp. 28-29.
6 Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, pp. 45-48. Textul în limba engleză conţine şi fraza: „(Şi erau acolo livezi foarte multe cu pomi înalţi) care, legănându-şi vârfurile, îmi bucurau ochii, iar din ramurile lor venea o mireasmă minunată" (n.tr.).
7 Din Life of Optina Elder Leonid, St. Herman of Alaska Brotherho-od, Platina, California, 1976, pp. 275-276 (în limba rusă), ediţia în limba engleză, 1990, pp. 223-224.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.