Viața domnului Rochester, personajul masculin principal al cărții Jane Eyre, cel mai de succes roman al lui Charlotte Brontë, pare a urma cărările întortocheate ale fiului risipitor. Rochester este însă prezentat în carte ca un nobil cu o avere impresionantă, proprietar al castelului Thornfield, unde pulsațiile vieții dintinse băteau conform tactului simandicos al epocii respective în fiecare moment al zilei. Nu este fiul sărac, flămând, neputincios, care mănâncă din roșcovele porcilor, căruia îi mai rămâne doar speranța de a fi primit înapoi de tatăl său, ca slugă. Atunci despre ce risipă este vorba?

În parabola amintită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Cap 15, 11-32) fiul cel mic face, evident, o risipă materială. Cere împărțirea averii tatălui, își ia partea cuvenită și pleacă. Risipitor și desfrânat, cum spune textul evanghelic, își cheltuie întreaga avere, o epuizează și ajunge într-o situație degradantă. Nu se poate vorbi însă și despre o risipă spirituală în cazul lui, nu sunt risipirea muncii tatălui și desfrânarea păcate ce vatămă sufletul și îl împovărează, făcând astfel el o dublă risipă, materială și sufletească?

Deși fiul cel mic este numit risipitor, nici fratele cel mare nu arată mărime de suflet, nu dă exemplu creștinesc, nu scapă nevinovat. Ba chiar, asupra lui apăsa o vină și mai mare și poate fi numit mai risipitor decât fratele cel mic. De ce această sentință aspră? Pentru că fiul cel mare face risipă de iubire, risipește simțământul cel mai înalt care constituie și cea mai mare dintre virtuțile creștine. Nu simte dragoste frățească la întoarcerea fratelui, nici nu s-a bucurat, nici nu s-a grăbit să alerge spre el, să-i cadă pe grumaz și să-l sărute. Ci s-a mâniat, a fost copleșit de invidie și, cel mai grav, s-a dovedit incapabil de ierta și de a iubi. Și nu pe oricine, ci însuși pe fratele său. De aceea se poate spune despre el că a dovedit o purtare ce arată o risipă și mai mare.

Având în vedere aceste clarificări, risipa domnului Rochester amintește, mai degrabă, de cea a fratelui mai mare, este o risipă de iubire, spirituală, duhovnicească. În condițiile în care tatăl intenționa să lase întreaga avere fratelui său mai mare, Rochester este îndrumat spre o căsătorie cu o fată bogată. „Tânăr, neștiutor și lipsit de experiență”, convins doar de frumusețea fizică a fetei și nu de vreo calitate lăuntrică a ei sau de o fermă „potrivire de caracter”, pășește pe cărarea căsătoriei fără o minimă chibzuială. La scurt timp, apariția unei piedici medicale și spirituale împiedică conviețuirea lor firească ca între un soț și soție. Rochester își caută mângâierea rătăcind prin capitale și orașe europene, cheltuind averea ce i-a rămas în urma morții tatălui și a fratelui, încercând tovărășia amantelor. Revine acasă, la Thornfield și, la fel de nechizbuit, încearcă să se recăsătorească, deși prima căsătorie era încă valabilă și nu era divorțat.

Planul neizbutindu-i, părăsit de ființa iubită, conacul arzându-i și fiind lovit de un handicap ce nu-i mai permitea nici măcar să se deplaseze singur, domnul Rochester ajunge în trista situație a fiului cel mic din Evanghelie - după ce și-a risipit averea, tinerețea, curăția sufletească și ajunge neputincios, cunoaște suferința. Din suferință a dobândit înțelepciunea fricii de Dumnezeu și nădejdea de a căuta ajutor la El, și nu la oameni, în locuri străine, așa cum încercase anterior. Se întoarce, dar nu la tatăl lui trupesc, care murise, ci la Tatăl din ceruri, la Ziditor. O întoarcere din tot sufletul, hotărâtoare, plină de căința, de smerenie, înălțătoare ca pildă de viață.

Declarația lui Rochester de la finalul romanului se înfățișează că una dintre cele mai profunde, sincere, emoționante mărturisiri de credință din literatura universală, un crez al unui om păcătos ce a trăit multă vreme fără Dumnezeu, pe care suferința, fizică, dar mai ales cea sufletească, l-a întors către Creator, i-a sădit în inimă sămânța credinței, i-a arătat iluzia încredințării în puterile proprii și în ajutorul omenesc:

„Tu mă socotești un necredincios, dar în această clipă sufletul meu e plin de recunoștință pentru binefăcătorul Dumnezeu al acestui pământ [...] Justiția divină si-a urmat cursul; m-au copleșit nenorocirile: am fost silit să umblu prin valea umbrei morții. Pedepsele Lui sunt puternice, iar una dintre aceste lovituri m-a smerit pentru totdeauna. Știi cât de mândru eram de puterea mea; dar ce este ea acum, când trebuie să o încredințez călăuzirii străinilor, asemenea unui copil neputincios. În ultimul timp [...] am început să văd și să recunosc mâna lui Dumnezeu în soarta mea. Am început să simt remușcare și căință; dorința de a mă împăca cu Ziditorul meu. Uneori am început să mă rog: rugăciuni scurte, dar foarte sincere.”

Recunoștința față de Domnul, pocăința, inima smerită, aplecarea sufletului spre hrana sa-rugăciunea, toate izvorăsc cu o intensitate copleșitoare din inima domnului Rochester. Binecuvântările lui Dumnezeu nu au întârziat să apară în viața lui, așa cum reiese din ultimele file ale cărții. A primit haina, inelul și încălțămintea, a mâncat din vițelul cel îngrășat, s-a veselit.

Cosmin Baboi

• Pilda fiului risipitor - IPS Antonie de Suroj
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Pilda Fiului Risipitor
  Publicat in : Predici de duminica
• Pilda Fiului risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Ganduri la Pilda fiului risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: