In cartea Pildelor, se declară la un moment dat: „Biciul" este bun pentru cal, frâul pentru măgar, iar varga pentru spatele celor nebuni” (Pld 26:3). Dar aceasta nu era unica întrebuinţare a „biciului”. Având la bază prevederile din Dt 25:1-3, biciuirea reprezenta, pentru poporul lui Israel, o metodă punitivă judiciară:„De va fi neînţelegere între oameni, să fie aduşi la judecată şi să fie judecaţi; celui drept să i se dea dreptate, iar cel vinovat să se osândească. Dacă celui vinovat i se va cuveni bătaie, să poruncească judecătorii să fie pus jos şi să fie bătut înaintea lor, după măsura vinovăţiei lui. I se pot da până la patruzeci de lovituri, iar nu mai mult, ca nu cumva fratele tău, din pricina multelor lovituri, să fie schilodit înaintea ochilor tăi”. (Dt 25:1-3)
Biciuirea era singura pedeapsă, în legislaţia biblică, ce era prezentată ca o regulă generală, nu în relaţie cu o anumită vină. Se pare că acolo unde nu era prescrisă vreo altă pedeapsă pentru o anumită faptă, se apela la biciuire ca la o măsură standard. Numărul maxim de lovituri era fixat la patruzeci, cu scopul de a preveni eventualele tendinţe de cruzime ale judecătorilor. Nu există nicio explicitare a manierei în care era aplicată flagelarea în perioada biblică. Sunt menţionate o varietate de instrumente de lovire în Biblie, fără însă a se putea stabili cu precizie care erau utilizate în flagelarea judiciară.
Având în vedere acest sens corectiv al „bătăii”, aceasta poate să fie, la o scară mai mică, un mijloc de educaţie şi de corecţie în familie. Astfel, în Sir 30:1 se declară: „Cel care iubeşte pe fiul său foloseşte mereu biciul, ca mai pe urmă să se bucure de el” (cf. Sir 22:6).
Flagelarea în sistemul judiciar iudaic în vremea Mântuitorului
Deoarece versiunea marcană a celei de-a treia prevestiri (Mc 10:34) nu lasă de înţeles în mod clar cine sunt cei care vor executa actul „biciuirii” Fiului Omului, lăsând deschisă posibilitatea unei acţiuni din partea iudeilor [vide infra], consider că este necesară o scurtă prezentare a modului în care era înţeleasă flagelarea ca un mijloc de pedepsire a unor fapte condamnabile de Lege. Chiar dacă un astfel de excurs ar părea superfluu în discuţiile pe marginea prevestirilor Patimilor şi învierii, ea are suficientă relevanţă pentru înţelegerea gravităţii acestui act, cât şi a reacţiei ucenicilor la această prevestire (cf. Lc 18:34). De asemenea, se poate invoca drept motivaţie şi modul în care lisus enumeră actul biciuirii între suferinţele pe care le vor avea de îndurat ucenicii din partea autorităţilor iudaice (Mt 10:17; 23:34). Având în vedere că persecuţiile ucenicilor sunt prevestite în strânsă legătură cu prevestirile Patimilor şi învierii Fiului Omului, o astfel de prezentare poate fi utilă.
O prezentare detaliată a flagelării ca un act judiciar este făcută în special în cel de-al treilea capitol al tratatului Makkot din Mishnah. Deşi această scriere este mai târzie decât epoca Noului Testament, ea fixează de fapt tradiţii care foarte probabil existau deja în timpul Mântuitorului, mai ales că Matei prezintă avertismentul lui Iisus adresat ucenicilor: „în sinagogile lor vă vor bate cu biciul” (Mt 10:17).
Condamnarea la biciuire era prevăzută în special tuturor celor pentru care era prevăzută pedeapsa divină a lui karet („extirpare”), adică pedeapsa pentru acele fapte care încălcau flagrant dreptul divin. La acestea se adăugau cazurile de încălcare ale regulilor biblice negative. In scrierile talmudice este menţionată, în mod explicit, ca o pedeapsă pentru fapte precum: batjocorirea unei femei (Dt 22:13-19), rănirea corporală (cf. Dt 23:1-3), mărturia mincinoasă, blestemarea stăpânului de către un sclav, unele forme de incest, ţinerea obiceiurilor elenistice, încălcarea votului naziratului, săvârşirea unor acte cultice într-o stare de necurăţie, jertfirea în afara templului, încălcarea unor reguli ale mâncării (cf. Lv 3:17), sfărâmarea oaselor mielului pascal, contrafacerea tămâii sau a untdelemnului, încălcarea celor zece porunci etc.Femeile puteau fi condamnate la biciuire, la fel ca şi bărbaţii. In unele cazuri, flagelarea putea ţine locul expulzării din comunitate sau chiar în locul pedepsei capitale, atunci când inculpatul se căia de fapta săvârşită. De asemenea, tradiţia rabinică prevede, alături de flagelarea ca o măsură punitivă, prevederi privind flagelarea disciplinară, ceea ce constituie o inovaţie a juriştilor talmudici.
Intr-o sinagogă locală, pentru condamnarea la biciuire şi executarea pedepsei, era necesar să fie de faţă trei judecători în mod obligatoriu, iar uneori până la 23 de judecători. Fiecare dintre aceştia avea de îndeplinit sarcini exacte în timpul executării sentinţei. Unul citea anumite pasaje din Scriptură cu caracter simultan dojenitor şi consolator (Dt 28:58-59; 29:8; Ps 73(72]-.28), al doilea număra loviturile, iar al treilea dădea comanda înainte de fiecare lovitură.
Comform Dt 25:3, numărul loviturilor era limitat la maximul de 40, „iar nu mai mult, ca nu cumva fratele tău, din pricina multelor lovituri, să fie schilodit înaintea ochilor tăi”. Dar, după cum ne arată diferite scrieri, numărul lor a fost ulterior redus la 39 de lovituri (cf. „patruzeci de lovituri de bici fără una”, 1 Cor 11:24). In acest fel se evita pericolul de a se depăşi numărul de patruzeci de lovituri din greşeală. Acest număr însă a început să nu mai fie considerat drept limită maximă, ci ca măsură standard pentru orice pedeapsă. Aceste lovituri erau aplicate în diferite părţi ale corpului: 13 lovituri peste piept şi 26 pe spate. Inainte de biciuire, se analiza dacă persoana condamnată era capabilă să suporte pedeapsa. Dacă se considera că nu ar fi rezistat celor 39 de lovituri, acestea erau reduse la un număr mai mic, divizibil la trei. Dacă se constata însă ulterior că numărul a fost prea mic, i se adăugau loviturile scăzute.
Pedeapsa era administrată de către slujitorul sinagogii, care stătea pe o piatră în spatele condamnatului şi care trebuia să aplice loviturile „cu toată puterea”.Condamnatului i se smulgeau hainele, arătând că unul dintre principalele scopuri ale acestei pedepse era de a-l dezonora şi umili în public. Apoi, acesta era legat cu mânile de o coloană, iar slujitorul îi aplica loviturile cu un bici. Instrumentul de biciuire era confecţionat dintr-un mâner, la care era ataşată o fâşie din piele de viţel, împărţită în patru curele, care erau împletite cu alte fâşii mai înguste." Dacă acest bici se rupea în timpul procesului, nu trebuia înlocuit.
Dacă însă se observa că, în timpul aplicării loviturilor, condamnatul ajungea în pericolul de a-şi pierde viaţa, era sistat procesul şi acesta era iertat de restul loviturilor. Cu toate acestea, nu lipsesc exemplele în care unele persoane să fi murit în urma loviturilor din partea slujitorului sinagogii. In astfel de situaţii, executantul era disculpat de vina uciderii, deoarece executa o condamnare legală, atât timp cât a respectat toate procedurile prevăzute. Dacă însă el a aplicat chiar şi numai cu o lovitură mai mult decât prevedea pedeapsa, era considerat vinovat şi era exclus din comunitate.
Trebuie remarcat faptul că flagelarea nu apărea, în sistemul judiciar iudaic, drept o măsură premergătoare pedepselor capitale, ci în anumite situaţii chiar reprezenta o pedeapsă ce înlocuia condamnarea la moarte. Mai mult decât atât, unele scrieri chiar interziceau în mod expres aplicarea flagelării în cazul pedepselor cu moartea.
PR. DR. ILIE CHISCARI
Taina Fiului Omului: Studiu exegetic-teologic al prevestirilor Patimilor si Invierii in Evangheliile sinoptice. Vol. II; Editura Basilica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.