a) O primă formă de exprimare a cinstirii sfinţilor, din partea creştinilor, de-a lungul timpului, o constituie, începând din epoca persecuţiilor, strângerea şi păstrarea cu sfinţenie a rămăşiţelor pământeşti ale martirilor şi sfinţilor, prin înmormântarea lor cu deosebită cinste şi evlavie. Acestea erau pentru primii creştini „mai de preţ decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul”, cum se exprimă autorul Actului martiric al Sfântului Policarp, episcopul Smirnei.
b) A doua formă a cinstirii sfinţilor a fost păstrarea amintirii mucenicilor, atât prin consemnarea în scris a vieţii, a faptelor, a muceniciei şi a eventualelor minuni săvârşite de ei, în acte martirice (passines), care erau citite în adunările liturgice, cât şi prin instituirea sărbătorilor închinate lor, legate, de regulă, de zilele comemorării anuale a morţii lor martirice.
Sărbătorile sunt cea mai importantă formă de manifestare a cultului public al sfinţilor. Acestea sunt cinstiri anuale ale sfinţilor în ziua morţii lor martirice. socotită ca zi de naştere pentru viaţa veşnică. In aceste zile aveau loc adunări liturgice la mormintele martirilor. In acestea se desăvârşea Sfânta Euharistie, se citeau actele martirice sau însemnările despre pătimirile lor şi despre moartea respectivilor martiri, se împărtăşeau toţi şi se îmbărbătau reciproc în lupta comună pentru mărturisirea şi apărarea credinţei.
De altfel, fiecare zi a anului bisericesc a fost consacrată pomenirii unui martir, sfânt, sau mai multor sfinţi, de obicei în ziua săvârşirii lor din această viaţă, socotită ca zi a naşterii lor pentru viaţa veşnică în împărăţia Cerurilor. Biserica nu este lipsită niciodată de sfinţi, după cum nu este lipsită de harul Duhului Sfânt, lucrător în ea şi în membrii ei. Ceata sfinţilor, cunoscuţi sau anonimi, se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor.
c) Construirea de biserici închinate pomenirii martirilor şi sfinţilor şi puse sub hramul sau ocrotirea lor. precum şi pelerinajele la locurile în care ei au trăit şi activat sau la bisericile în care se găsesc la loc de cinste sfintele lor moaşte, este o altă formă de exprimare a cinstirii sfinţilor. Pelerinii au contribuit cei dintâi la extinderea cultului martirilor sau sfinţilor respectivi, căci duceau cu ei în locurile lor de origine sau de domiciliu numele, faima şi cultul sfinţilor ale căror morminte sau moaşte le-au vizitat.
Cele dintâi biserici cu hram s-au ridicat în cinstea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfinţilor Apostoli. Astfel, la Roma, chiar în prima jumătate a secolului al IV-lea, s-a construit, în for, Biserica Sfânta Maria Antiqua (cea veche), precum şi o basilică a Sfintei muceniţe Agnes (refăcută în secolul al VII-lea). La Constantinopol, împăratul Constantin cel Mare ridică vestita biserică în cinstea Sfinţilor Apostoli, mărită şi refăcută de împăratul Justinian (527-565).
Rând pe rând au apărut apoi biserici închinate altor sfinţi mari sau mici sau mai multor sfinţi în acelaşi timp. aşa cum se prezintă şi astăzi multe din bisericile noi. Mai târziu. în istoria Bisericii, au apărut biserici închinate unor evenimente mari din lucrarea mântuitoare a lui Hristos (învierea, înălţarea, Schimbarea la Faţă, Botezul Domnului) sau din viaţa Maicii Domnului (Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului), sau unor sfinţi mari (Sfântul Vasile cel Mare, Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Ierarh Nicolae etc.).
d) Cultul sfintelor moaşte, adică cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor, este o altă formă a exprimării cinstirii sfinţilor.
In Răsărit, la puţin timp după încetarea persecuţiilor, osemintele sfinţilor martiri au început a fi căutate şi dezgropate din locurile unde fuseseră îngropaţi aceştia, şi aduse cu cinste în oraşe, mai cu seamă în capitalele provinciilor şi metropolelor bisericeşti, ca să li se aducă cinstea cuvenită de sfinte moaşte. Indeosebi Constantinopolul, oraş nou, devenit capitala Imperiului de Răsărit, a primit multe sfinte moaşte aduse din diferite părţi ale imperiului. Astfel, împăratul Constantin a adus la Constantinopol moaştele Sfântului Timotei (356), apoi ale Sfinţilor Apostoli Andrei şi Luca de la Alexandria (357) şi le-a aşezat cu cinste în biserica Sfinţilor Apostoli. Acest obicei devine general în secolul al V-lea. când patriarhul Proclu al Constantinopolului, cu acordul împăratului Teodosie II, aduce la Constantinopol moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur de la Comana (438). Tot datorită împăratului Teodosie II. Au fost aduse la Antiohia moaştele Sfântului Ignatie Teoforul.
In perioada cruciadelor, bisericile din Apus s-au îmbogăţit cu multe moaşte de sfinţi, răpite de cruciaţi îndeosebi din Constantinopol. Ierusalim şi din alte centre din Asia Mică. vestite prin numărul mare de martiri şi sfinţi din primele secole. Astfel, moaştele Sfântului Nicolae din Mira Lichiei au ajuns la Bari. In Italia, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, din biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, au ajuns la biserica Sfântului Petru (cea veche) din Roma etc.
e) Pomenirea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni şi imne, spre a veni în ajutor celor vii ori celor adormiţi, atât în rugăciuni particulare dar mai ales în slujbe ale cultului divin public ortodox, sunt printre formele iniţiale ale cinstirii sfinţilor. Temeiul scripturistic al invocării sfinţilor în rugăciunile noastre îl constituie cunoscuta viziune a Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul din Apocalipsă, în care rugăciunile tuturor sfinţilor, depuse de către un înger pe jertfelnicul de aur dinaintea Tronului ceresc, se înalţă odată cu fumul de tămâie din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 8. 3-4). Puterea mijlocitoare a sfinţilor pentru cei adormiţi la Dumnezeu, se întemeiază pe situaţia lor privilegiată de casnici ai lui Dumnezeu, în care este prezent şi lucrează Hristos însuşi, pe dragostea lor nemărginită pentru cei rămaşi în viaţă şi pe legătura spirituală care uneşte pe toţi membrii Bisericii între ei, vii şi morţi, din toate timpurile. Biserica este în întregimea ei. adică a celei ajunsă în Patrie şi a acelei încă pe cale spre Patrie, comuniunea sfinţilor. Prezenţa lor plină de putere din puterea lui Hristos ce este în ei, se manifestă în Biserică atât prin sfintele lor moaşte şi icoane, cât şi prin rugăciunile lor, şi prin rugăciunile lor împreună cu rugăciunile noastre ale tuturor la Hristos.
Din secolul al IV-lea, diferite categorii de sfinţi erau pomeniţi nenominal la Liturghie, în legătură cu aducerea jertfei euharistice, în cadrul rugăciunii de mijlocire pentru vii şi morţi (diptice), după sfinţirea darurilor cu care se încheie de fapt toate anaforalele liturgice.
Cele mai vechi formule de invocare a sfinţilor în rugăciunile noastre sau de rugăciuni la adresa sfinţilor le întâlnim în inscripţiile de pe mormintele martirilor din catacombe, ca şi în cele de pe vechile sarcofage. Acestea devin din ce în ce mai numeroase din secolul al IV-lea înainte. Aparţinând la început diferitelor persoane, aceste formule şi rugăciuni de invocare a sfinţilor intră treptat în serviciul liturgic al Bisericii şi devin rugăciune publică şi oficială. Se dezvoltă treptat rugăciuni ale Bisericii de invocare a sfinţilor şi imne de proslăvire a vieţii lor de virtute şi a faptelor minunate, intrând în serviciul liturgic al Bisericii.
Cele dintâi imne închinate sfinţilor. în Răsărit, sunt unele din troparele Născătoarei de Dumnezeu de origine alexandrină-coptă (atribuite Sfântului Chiril al Alexandriei). In Apus, cei dintâi sfinţi în cinstea cărora s-au alcătuit rugăciuni, imne şi slujbe sunt cei locali: Sfântul Apostol Petru, Sfântul Laurenţiu, Sfânta Muceniţă Agnes etc. In Apus, abia din secolul al Vll-lea aceste creaţii au intrat în serviciul liturgic al Bisericii.
In Răsărit, imnele scrise în cinstea şi spre lauda sfinţilor de către imnografi sau poeţi bisericeşti încep să pătrundă în serviciul liturgic al Bisericii încă din a doua jumătate a secolului al IV-lea, mai întâi sub forma unor strofe izolate (tropare sau stihiri) şi mai apoi sub forma unor creaţii poetice de mare întindere (condace şi canoane imnografice) şi bucăţi de lectură cuprinzând viaţa şi faptele minunate ale sfântului sau sfinţilor (sinaxarele, după peasna a VI-a a Canoanelor) introduse treptat în slujba vecerniei şi a utreniei şi cu timpul strânse şi codificate în cărţile de slujbă numite Mineie (Antologhioane), precum şi în Triod, Penticostar şi Octoih. Astfel, fiecare sfânt sărbătorit a ajuns să aibă un număr mai mare sau mai mic de stihiri (imne). tropar şi condac proprii, precum şi canoane şi sinaxar după locul pe care îl ocupă în spiritualitatea şi evlavia creştină ortodoxă, atât în rânduiala vecerniei cât şi în cea a utreniei. La praznicele împărăteşti, la sărbătorile mari închinate Maicii Domnului, precum şi la sfinţii mari sau cu polieleu, rânduiala vecerniei (unită cu Litia) şi cea a utreniei au fost alcătuite în întregime din stihiri (imne), tropare, condace şi canoane, svetilne şi laude proprii, inspirate din semnificaţia evenimentelor soteriologice prăznuite sau din viaţa şi faptele minunate ale sfinţilor sărbătoriţi, subliniindu-le şi cinstind pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi.
f) Mai târziu s-au adăugat la acestea şi slujbe speciale pentru lauda şi invocarea sfinţilor. Acestea sunt Acatistele şi Paraclisele. creaţii poetice alcătuite de diferiţi neo-imnografi.
Acatistele sunt o suită de rugăciuni formate din condace şi icoase prin care cerem mai ales mijlocirea Maicii Domnului, a Sfinţilor pe lângă Dumnezeu, spre a ne ajuta şi a ne izbăvi la vreme de nevoi şi de necaz. Ele nu fac parte din rânduiala celor şapte Laude bisericeşti şi nici din celelalte slujbe de peste an, ci se citesc la orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii sau în continuarea lor, la cererea credincioşilor şi pentru feluritele lor nevoi.
Paraclisele sunt slujbe asemănătoare acatistelor, prin care rugăm pe Maica Domnului sau pe anumiţi sfinţi să se facă soli ai noştri pe lângă Dumnezeu spre a ne feri şi izbăvi de necazuri, supărări şi nevoi. De altfel, denumirea însăşi înseamnă invocare, chemare stăruitoare, rugăciune de mijlocire. Ele sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace. Partea specifică a rânduielii Paraclisului o formează canonul complet de nouă ode sau cântări, după care se citeşte Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare ca la Iitie.
g) Zugrăvirea chipurilor sfinţilor şi redarea faptelor lor minunate în icoane şi în pictura murală a bisericilor constituie un element important al iconografiei ortodoxe, dar şi al spiritualităţii ortodoxe şi nu mai puţin o formă importantă de exprimare a cinstirii sfinţilor şi a păstrării peste veacuri a memoriei lor.
h) Cinstirea deosebită a unor sfinţi s-a exprimat şi prin luarea lor ca hramuri, patroni sau ocrotitori speciali ai unor biserici, bresle, asociaţii profesionale sau cooperaţii meşteşugăreşti, precum şi a unor şcoli teologice, iar acum ai unor oraşe, instituţii de asistenţă socială, instituţii spitaliceşti, ai unor şcoli şi instituţii ale statului etc.
i) Tot o formă de cinstire a sfinţilor şi de păstrare a memoriei lor în viaţa creştinilor este adoptarea numelor lor ca nume de botez (nume de persoane). Prin acestea sfinţii devin modele de vieţuire creştină şi totodată patroni şi ocrotitori ai persoanelor respective, precum şi îndemnuri vii pentru urmarea vieţii şi faptelor lor, în vieţuirea noastră creştină.
Toate formele de exprimare a cinstirii sfinţilor, precum şi sărbătorile pentru cinstirea lor au avut la început un caracter local sau regional, mai ales în timpul persecuţiilor, mărginit la locul în care sfinţii respectivi trăiseră, pătimiseră martiriul ori în care li s-au păstrat sfintele lor moaşte. Unii dintre aceşti sfinţi şi-au păstrat şi mai târziu un cult local, regional. Alţii, însă, şi-au extins cultul într-un spaţiu mai întins. De pildă, unii sfinţi şi unele sărbători au dobândit un caracter universal creştin, ca: Sfântul Ştefan, primul martir creştin (27 decembrie), Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie, 24 iunie şi 29 august). Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Alţi sfinţi au prăznuire în întreaga Ortodoxie: Sf. Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie), Sf. Mucenic Gheorghe (25 aprilie) ş.a.
La extinderea sau generalizarea cultului unor sfinţi au contribuit mai mulţi factori: renumele sfinţilor respectivi, pelerinii şi pelerinajele, mutarea şi împărţirea moaştelor unora dintre ei, importanţa misionară sau teologică, precum şi importanţa lor istorică naţională.
pr. prof. univ. dr. Dumitru Radu
Despre innoirea si indumnezeirea omului in Hristos, Editura Mitropolia Olteniei
-
Temeiurile dogmatice ale cinstirii sfintilor
Publicat in : Dogma -
Cinstirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena in Biserica Ortodoxa Romana
Publicat in : Sfintii Constantin si Elena
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.