Vine vremea când nici banii, nici averile, nici funcțiile, nici frumusețea, nici talentele, nici sănătatea..., nu vor mai avea valoarea pe care le-o atribuim acum.

Pentru că toate acestea, în lipsa credinței vii în Dumnezeu, nu pot să ne salveze sufletele de la „moartea veșnică”.

Pornirea „omului modern” spre lucrurile lumeşti și atașamentul față de materie, aflarea „mângâierii” în flecăreală, sunt semne că Duhul Sfânt nu mai lucrează în inimile noastre.

După căderea lui Adam în păcat, trupul s-a răzvrătit împotriva sufletului. Această luptă interioară o purtăm în noi pretutindeni, oriunde ne-am duce.

Cât timp ne vom încăpățâna să culegem roade duhovnicești din „carnea” trupului, vom simți mereu gustul amar al vieții fără Hristos.

Se vorbește atât de mult despre „cele din cer și de pe pământ”, ceea ce arată „sărăcia” sufletească și absența lucrării duhovnicești.

Mai întâi ar trebui să însetăm după Cuvântul lui Dumnezeu, altfel, în lipsa efortului ascetic și al smeritei cugetări de sine, s-ar putea să ne „stea în gât” vorbirea despre virtuțile pe care nu le avem, nu le respectăm și după care nici măcar nu tânjim.

Sunt atâția Părinți bisericești care au mărturisit Adevărul, pentru că i-a „forțat” Iubirea, în niciun caz pentru că i-a „mânat” dorința de a dobândi niște false valori: bani, averi, funcții „înalte”, slava de la oameni, obsesia de a fi cunoscut prin orice mijloace...

Doar cu ajutorul lui Dumnezeu ajunge omul departe şi merge pe calea cea mai sigură. Cel care pleacă la drum fără Dumnezeu, pleacă pe căi rătăcite şi, mai devreme sau mai târziu, va cădea în groapa pe care singur și-a săpat-o.

E o prostie să crezi că ești înțelept și împlinit în viață fără Dumnezeu, când știm foarte bine că Dumnezeu este sensul vieții noastre. El este Persoana Absolută în „brațele” căreia simțim că suntem oameni adevărați.

Orice Părinte Duhovnicesc are o imagine clară în ceea ce privește sufletele credincioșilor și, dacă are curaj, ar trebui să spună ceea ce e de spus..., pentru binele societății, adică să arate tuturor ceea ce a voit Dumnezeu să fim și ceea ce am ales noi să „devenim”.

Așa cum un medic e dator să spună ce boală are un pacient, cu atât mai mult un Părinte Duhovnicesc.

Altfel, credința se va „dilua” treptat și va rămâne la nivelul unor „alegeri de suprafață”, o manifestare a „satisfacției” că am făcut ceea ce „trebuia să fac”, ori o opțiune de moment, care țintește dobândirea unui bine personal, într-un moment de „criză existențială”.

Sunt și adevăruri care nu se dobândesc prin mass-media, de pe google, din cărți, nici dintr-o credință în care lipsește relația personală cu Dumnezeu, adică tocmai „Subiectul” credinței.

Doar în viul comuniunii cu Dumnezeu suntem „în stare” a crede că „întristarea” pentru păcatele personale și ale lumii întregi, trăită în Duhul lui Dumnezeu, poartă cu sine o tainică Bucurie, mai presus de înțelegerea noastră.

Doar în Hristos credem și asumăm suferința ca o „cale” de curățire interioară de patimi, cea care ne unește în chip desăvârșit cu Dumnezeu.

Este adevărat că, nimic nu e mai amar ca suferinţa și totuși, nimic nu este mai „dulce” ca a suferi pentru Hristos și împreună cu El.

Sunt oameni care consideră că suferința este o „pedeapsă” venită de la Dumnezeu, care ne „urâțește” și arată, spre satisfacția unora, cât de păcătoși suntem, ceva de genul: „a primit ceea ce merita!”.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu care, din Iubire de oameni, S-a născut, S-a răstignit, a înviat, S-a înălțat la ceruri și va veni cu slavă, să judece vii și morții, ne descoperă o taină:
Numai Iubirea ce purcede din adânc de inimă poartă cu sine suferinţa şi doar suferinţa care urmează unei astfel de Iubiri, aduce cu sine mântuirea sufletului.

Sorin Lungu

• Sfantul Dionisie Exiguul; Inceputul anului bisericesc
  Publicat in : Religie