Hagiologia

Hagiologia Mareste imaginea.

Hagiologia este o materie necunoscută în Facultăţile de teologie protestantă, dat fiind faptul că protestantismul, sub diversele lui forme, nu are nicio cinstire pentru sfinţi, ci îi consideră, ca şi pe Maica Domnului, medieri inutile în relaţia omului cu Dumnezeu, şi chiar dăunători. Motivul ar fi că venerarea sfinţilor, pe de o parte, comportă un risc de idolatrie (adorarea creaturii în locul Creatorului), iar pe de altă parte, reţine în favoarea acestora o parte din evlavia datorată lui Dumnezeu.

Hagiologia nu-şi mai are locul nici în Facultăţile de teologie catolică şi a pierdut, de asemenea, mult teren în studiile ştiinţifice efectuate în cadrul catolicismului, mai ales din pricina secularizării care a urmat Conciliului Vatican II, dar şi a influenţei curentului „teologic" al demitologizării, care a afectat domeniul dogmei, dar şi mai mult domeniul hagiografiei. Aceasta din urmă este de acum considerată ca aparţinând lumii legendelor, cu atât mai mult cu cât îngerii, diavolul, demonii şi minunile, omniprezenţi în relatările hagiografice, au devenit noţiuni străine credinţei unei majorităţi nu numai a credincioşilor, ci şi a clericilor, în special a celor mai „savanţi" dintre ei, care constituie corpul profesoral.

Trebuie totuşi spus că în secolele XVII-XIX, catolicismul a acordat o mare importanţă hagiologiei. Traducerea Vieţilor sfinţilor a beneficiat de un impuls considerabil încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea (este cunoscută importanta contribuţie, magnifică prin stilul ei, a lui Arnauld d'Andilly la traducerea Vieţilor Părinţilor şi Maicilor din deşert), dar abia în secolul al XlX-lea au fost editate importante culegeri ale Vieţilor sfinţilor din toată lumea creştină, dintre care cea mai cunoscută este Les Petits bollandistes. Vies des saints, editată în 15 volume de P. Guerin la Paris, între 1865 şi 186986. Societatea savantă a Bollandiştilor (reunind exclusiv iezuiţi), care a început să se specializeze în hagiografie la mijlocul secolului al XVII-lea prin publicarea colecţiei Acta Sanctorum (Vieţile sfinţilor în ordinea din calendar), a dat muncii ei o formă din ce în ce mai ştiinţifică, până într-acolo încât a făcut din publicaţiile ei (în special în revista Analecta Bollan- diana şi în cele două colecţii Subsidia Hagiographica şi Tabularium Hagiographicum) o referinţă absolută în materie de hagiologie.

Metoda ştiinţifică a bollandiştilor s-a distins încă de la început prin abordarea ei critică ce interpela un anumit număr de elemente considerate legendare în Vieţile Sfinţilor, ceea ce a stârnit chiar în sânul catolicismului, la sfârşitul secolului al XVII-lea, o mişcare de contestare din partea benedictinilor şi apoi a carmeliţilor, care au obţinut chiar o condamnare a Acta Sanctorum de către inchiziţia spaniolă, condamnare rămasă totuşi neconfirmată de Sfântul Oficiu.

Astăzi, aceste lucrări sunt unanim acceptate. Ele se bazează pe implementarea metodelor ştiinţifice folosite în domeniul istoriei (critica externă şi internă) şi în domeniul editării textelor critice, pe care le-am menţionat deja.

Hagiologia nu este predată în toate Academiile (sau instituţiile de învăţământ superior) ortodoxe, dar ar trebui să fie predată. Venerarea sfinţilor ocupă un loc important în viaţa liturgică şi în spiritualitatea ortodoxă, iar lecturarea Vieţilor sfinţilor este foarte importantă pentru viaţa duhovnicească a fiecărui credincios ortodox, pentru motivele pe care le-a subliniat foarte bine Sf. Iustin Popovici (f1979) în introducerea şi concluzia lui remarcabile la una din lucrările lui majore, Vieţile sfinţilor, în 12 volume.

Este important ca preoţii, pentru predicile lor, şi credincioşii, pentru lecturile lor spirituale personale, să dispună de texte de încredere. Nu acesta este cazul a priori al tuturor textelor hagiografice: caracterul lor evlavios nu doar că nu le protejează contra inexactităţilor, ci uneori îi încurajează pe autorii lor la exagerări, sau chiar la „minciuni pioase", dintre care unele sunt locuri comune în hagiologie. Acest lucru se întâlneşte chiar şi în Vieţile marilor duhovnici contemporani, prezentaţi, de exemplu, ca prunci ce refuzau sânul mamei în zilele de post şi în perioada Postului Mare pentru a nu se hrăni cu un produs lactat interzis de canoane, sau chiar ca prunci înzestraţi deja cu o mică barbă, ceea ce este de-a dreptul ridicol. Evident, astfel de exagerări sunt contraproductive deoarece, pe de o parte, răsfrâng îndoiala şi asupra celorlalte elemente conţinute în hagiografiile respective, iar pe de altă parte, din punctul de vedere al finalităţii spirituale, ele devalorizează eforturile pe care le-a făcut sfântul în timpul vieţii sale pentru a primi harul sfinţeniei, deoarece îl prezintă ca fiind oarecum sfânt din naştere...

Sunt şi multe legende împletite cu Vieţile Sfinţilor şi uneori repetate în mai multe dintre ele, constituind ceea ce noi numim „locuri comune" (topoi în limbaj tehnic).

Examinarea critică a textelor evidenţiază adeseori faptul că unele pasaje au fost copiate direct dintr-o Viaţă în alta; împrumuturile din alte Vieţi sunt de multe ori folosite de hagiograf pentru a umple spaţiile goale, adică pentru a completa lipsa de informaţii cu privire la o perioadă sau un episod din viaţa pe care o relatează. Este un fapt obişnuit ca trăsăturile psihologice şi spirituale ale sfântului prezentat să fie imaginate, iar virtuţile lui să fie prezentate într-un mod exagerat în comparaţie cu datele din surse.

Un alt defect comun, mai ales în lumea elenă, chiar şi astăzi când vine vorba de a scrie Viata marilor duhovnici contemporani, este multiplicarea înfloriturilor şi efectelor de stil şi, de asemenea, întreţinerea unei atmosfere de sentimentalism şi pietism.

Hagiografia ortodoxă trebuie să aibă două caracteristici: să fie veridică şi să fie sobră. Pentru a obţine acest rezultat, este, fără îndoială, util pentru ea să recurgă într-o primă etapă la metodele ştiinţifice occidentale, care fac posibilă restabilirea surselor acelor texte care au suferit adaosuri inutile.

Dar ediţiile critice nu sunt suficiente, întrucât uneori sursele originale sunt ele însele inflaţioniste sau comportă un caracter legendar. Se întâmplă chiar destul de des ca Vieţile sfinţilor să fie scrise la câteva secole după moartea lor, pe baza unor relatări populare transmise din generaţie în generaţie, suferind astfel alterări şi distorsiuni (sub forma amplificării sau pierderii).

Cu toate acestea, sursele orale - exclusive sau parţiale - de care dispunem, nu sunt neapărat îndoielnice; uneori, din diferite motive (de exemplu, persecuţiile sau cenzura), transmiterea orală a faptelor era preferabilă transcrierii lor imediate, iar cei care au realizat transmiterea au făcut-o într-un mod scrupulos. Se poate constata, de asemenea, că memoria populară este capabilă să păstreze faptele pentru perioade îndelungate, şi aceasta cu fidelitate.

Trebuie notat totodată că Biserica a aprobat cu autoritatea ei anumite fapte nefondate pe texte. Unii sfinţi primesc uneori revelaţii supranaturale privind anumite episoade din viaţa altor sfinţi din trecut, iar adevărul acestor revelaţii poate fi apoi confirmat de fapte, precum în cazurile destul de frecvente în care moaşte necunoscute sunt descoperite în urma acestor revelaţii sau în cazurile în care sfinţi necunoscuţi sunt descoperiţi în acest fel.

Aceste aspecte diferite trebuie luate în considerare de hagiografia ortodoxă, deoarece Biserica Ortodoxă, pe de o parte, recunoaşte o anumită valoare tradiţiilor populare, iar pe de altă parte, admite posibilitatea revelaţiilor supranaturale particulare, considerând că Duhul Sfânt lucrează în sfinţii ei şi le oferă prin har posibilităţi de cunoaştere care depăşesc simţurile şi raţiunea.

Dar în general, adevărul ne cere să păstrăm tăcerea asupra a ceea ce nu cunoaştem sau discreţia asupra a ceea ce cunoaştem foarte puţin, şi să îndepărtăm orice tentaţie de a completa „spaţiile goale" prin imaginaţie sau cu ajutorul locurilor comune, chiar şi din motive evlavioase. Există în hagiografie o multitudine de sfinţi de la care nu s-a păstrat decât numele şi martiri de la care s-au păstrat doar locul şi forma martiriului lor; ar trebui să rămânem la aceste date, oricât de dezamăgitor ar fi caracterul lor lacunar.

Totuşi, hagiografia nu poate face abstracţie de finalitatea Vieţilor sfinţilor şi, deci, nu se poate limita la simple fapte istorice şi, cu atât mai puţin, la o critică a surselor, aşa cum tinde să facă hagiografia care se doreşte pur ştiinţifică87.

Folosirea locurilor comune pentru a compensa datele insuficiente, şi chiar integrarea elementelor legendare, îşi pot găsi şi ele o justificare în raport cu finalitatea Vieţilor sfinţilor în cadrul spiritualităţii ortodoxe, aşa cum explică ieromonahul Macarie de la Simonos Petras, unul dintre cei mai buni hagiografi ortodocşi contemporani: „Dimensiunea «legendară» şi retorică a Vieţilor sfinţilor face parte din «discursul hagiografic» care îşi are specificitatea şi funcţia lui în viaţa Bisericii. Acesta este un fenomen cu totul asemănător iconografiei, care îşi are propriul «discurs» şi propriile procedee de stil ce o disting de pictura profană. Este vorba despre introducerea credincioşilor într-o lume transfigurată, graţie mijloacelor convenţionale, care constituie un fel de cod tacit, pe care credincioşii ortodocşi îl asimilează încă din copilărie".

Putem adăuga faptul că acest fenomen este asemănător şi imnologiei bisericeşti în care sfinţii, în slujbele consacrate lor, fac obiectul unei evocări ce se referă în parte la viaţa lor, dar şi, într-o măsură mai însemnată, la calităţile şi harismele lor duhovniceşti; evocările respective se realizează în conformitate cu procedeele de stil proprii acestor compoziţii imnografice, al căror scop este introducerea credincioşilor în atmosfera de rugăciune liturgică în care laudele şi cererile se împletesc.

Este normal ca virtuţile sfinţilor, în măsura în care le cunoaştem - ele transpar adeseori din modul lor de viaţă sau din felul în care ei au trăit anumite evenimente (de exemplu, răbdarea în încercări, curajul în martiriu etc.) -, să fie puse în evidenţă cât mai mult posibil. Hagiografia se distinge de o simplă biografie88. Este legitim ca aceste virtuţi, dacă ele nu apar explicit în datele istorice, să fie deduse: sfântul este prin definiţie un creştin care a dobândit un nivel înalt de virtute şi chiar toate virtuţile, întrucât, potrivit învăţăturii Părinţilor, toate virtuţile sunt solidare între ele. In acest punct, comparaţia cu iconografia este pertinentă: pentru toţi sfinţii reprezentaţi, iconografia face să apară, prin mijloacele care-i sunt proprii, virtuţi identice pe care credinciosul ortodox, care le contemplă, le percepe intuitiv şi le apropriază în parte prin contemplaţie.

De asemenea, este legitim ca minunile săvârşite, cele observate de martori, să nu fie ascunse din cauza caracterului lor non-raţional, ci, dimpotrivă, să fie aduse la lumină, chiar valorizate ca mărturii ale unei realităţi supranaturale inerente sfinţeniei şi strălucirii ei. Suspiciunea care apasă în lumea catolică, şi chiar mai mult în lumea protestantă, asupra miracolelor - sub influenţa demitologizării promovate de un anumit număr de teologi în cadrul mişcării globale de secularizare, care a afectat cele două confesiuni creştine - nu există în lumea ortodoxă, deoarece realitatea minunilor continuă aici să fie trăită în mod cotidian, în special în jurul moaştelor şi icoanelor sfinţilor.

Anumiţi hagiografi ortodocşi, precum Sf. Nicodim Aghioritul în lumea elenofonă sau Sf. Dimitrie de Rostov în lumea slavă, şi-au sprijinit munca pe abordarea metodologiei ştiinţifice (care nu a fost bine stabilită decât odată cu secolul al XlX-lea), elaborând sinteze prin compararea surselor. Un pas suplimentar, spre a fi veridic şi sobru, respectând în acelaşi timp finalitatea duhovnicească a hagiografiei ortodoxe, a fost întreprins de hagiografii ortodocşi contemporani, precum arhimandritul (acum sfânt) Iustin Popovici în Viaţa Sfinţilor sau, mai recent, ieromonahul Macarie de la Simonos Petras în Sinaxarul lui, care este astăzi o referinţă în lumea ortodoxă (deşi el prezintă doar pe scurt Vieţile sfinţilor pentru a favoriza citirea lor zilnică de către credincioşi, precum şi citirea lor în trapeza mănăstirilor). Se poate observa în notările lui sintetice şi în adnotările lui că ieromonahul Macarie ia în considerare întreaga literatură hagiografică anterioară lui, inclusiv în dimensiunea ei critică, şi reuşeşte să afle un echilibru între exigenţele, dacă nu contradictorii, cel puţin în tensiune, pe care noi le-am menţionat mai sus.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Ce este Teologia?", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Ce este Teologia"

NOTE:

 

 

 

86 Această ediţie îşi însuşeşte apelativul de „bollandist", dar nu are calitatea ştiinţifică a publicaţiilor hagiografice ale bollandiştilor, pe care o întâlnim în revista Analecta Bollandiana, nici chiar calitatea lucrării Acta Sanctorum; ea conţine multe erori atât în texte, cât şi în datele de prăznuire. Prezintă foarte puţină încredere şi exploatează destul de neonest reputaţia ştiinţifică a bollandiştilor. Mult mai de încredere este seria lui Baudot şi Chaussin, Vies des Saints et Bienheureux selon l'ordre du calendrier avec l'historique des fetes, 13 volume, Paris 1935-1959. Părintele Macarie de la Simonos Petras, care a făcut din această serie una dintre sursele Sinaxarului lui, remarcă faptul că nu este, totuşi, lipsită de defecte: „în volumele publicate după război, această serie a luat o formă din ce în ce mai ştiinţifică, şi chiar ironică faţă de sfinţi, ceea ce reflectă evoluţia generală a Bisericii Catolice de la acea vreme".
87 Căutând recent, înainte de o călătorie în Irlanda, o carte despre sfinţii Irlandei, nu am putut găsi decât o singură lucrare ce are ca titlu principal: Sfinţii Irlandei, şi ca subtitlu: Analiză critică a surselor hagiografice (secolele VII-IX). Această carte nu numai că nu conţine Vieţile sfinţilor din Irlanda, dar este lipsită de informaţii despre vieţile lor.
88 Ceea ce bollandiştii înşişi, preocupaţi de adevărul istoric, recunosc. A se vedea pe acest subiect studiul excelent al lui M. VAN UYTFANGHE, „Hagiographie: «genre» chretien ou antique tardif?", în: Analecta Bollandiana, 111,1993

19 Octombrie 2021

Vizualizari: 842

Voteaza:

Hagiologia 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

haghiografia hagiologia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE