Sfintii Parinti invata ca, desi Duhul Sfant lucreaza asupra tuturor oamenilor si in intreaga zidire, oamenii sunt partasi ai energiilor dumnezeiesti in functie de receptibilitatea fiecaruia in parte. Pentru ca omul sa primeasca multele daruri ale Sfantului Duh, trebuie ca el sa aiba un organ receptor corespunzator.

Referindu-se la aceasta tema, Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca sfintii nu au dobandit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor fireasca, ci prin puterea sfanta. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt de la Duhul Sfant si sunt daruite in functie de capacitatea omului de a le primi. Sfintii nu primesc darul intelepciunii fara sa existe in ei gandul care sa poata primi aceasta intelepciune, nici cunostinta fara ca, in mintea lor, sa se afle puterea ratiunii, nici credinta fara aplecarea mintii si a ratiunii catre ceea ce va fi, si nici harul vindecarii fara iubirea fireasca de oameni. Aceasta inseamna ca sfintii primesc darul teologiei, al cunostintei si al vindecarii numai daca, in interiorul lor, exista un organ care sa fie capabil sa le recepteze.

Lucru acesta nu este valabil numai in cazul harismelor teologiei, ci si in cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata (harisme) pentru ca sunt daruite de Dumnezeu, insa numai in functie de starea duhovniceasca a omului. Sfantul Maxim mai noteaza inca o data ca energia Duhului Sfant este primita de credinciosi dupa credinta si dupa starea sufletului fiecaruia dintre ei.

Dupa ce talcuieste canoanele tuturor praznicelor imparatesti, Sfantul Nicodim Aghioritul face unele extensii existentialiste, punand accentul asupra felului in care crestinul se poate invrednici sa traiasca in viata sa personala fiecare dintre aceste sarbatori. In mod obisnuit, el foloseste exprimarea: „cum si in ce fel“. Consider ca aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovaduirea Bisericii coboara de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru ca, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate si nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstracta a teologiei nu este ortodoxa. Atunci cand citim predicile Sfintilor Parinti, constatam ca si acestia analizeaza faptele tot din perspectiva lui „cum si in ce fel”.

La sfarsitul talcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca si noi trebuie sa dobandim Duh Sfant in inima noastra, in chip simtit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunandu-se poruncii lui Hristos, s-au intors la Ierusalim si au stat acolo fara incetare, pana cand au primit Duh Sfant, el spune ca aceasta este modalitatea prin care putem sa ne facem partasi ai lucrarii Duhului Sfant. Va trebui, asadar, sa ne indepartam de toate lucrurile lumesti, iar atunci cand gandul nostru se va intoarce in inima, ca intr-un templu, sa ne rugam incontinuu, dupa cuvantul rugati-va neincetat al Sfantului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin sederea permanenta in templu, adica prin pastrarea gandul curat, sa ne ridicam deasupra celor pamantesti, adica a placerilor, a iubirii de arginti, a ambitiei si a oricarei alte patimi.

Numai astfel inima va fi izbavita de patimi, iar sufletul va dobandi pacea, pentru ca se va lepada de gandurile viclene, de hula si de desfranare. Sfantul Vasile cel Mare spune ca nu este cu putinta sa ne facem vase ale harului sfant daca nu scoatem din sufletul nostru toate patimile rautatii. „Sa nu mai curga asadar cele vechi pentru ca sa incapa cele noi“.

Sfantul Diadoh al Foticeei invata ca, prin sfantul Botez, am luat in inima noastra Duh Sfant si ne-am facut madulare ale Trupului lui Hristos. Insa din pricina patimilor, chiar daca nu s-a pierdut in intregime, acest har a fost inabusit. De aceea, este nevoie sa scoatem afara cenusa patimilor si sa punem inauntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar pentru ca lemnele sa se aprinda de la scanteia harului sfant, trebuie sa suflam cu putere prin intoarcerea mintii in inima si prin rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, miluieste-ma“. Aceasta rugaciune se numeste „sfanta rugaciune a mintii”.

Sfantul Diadoh al Foticeei mai spune ca, atunci cand, o data cu trecerea timpului, aceasta rugaciune prinde radacini in inima omului, o curata pe aceasta de patimi si, afland scanteia harului sfant, face sa creasca in ea foc strain si minunat, care arde atacurile gandurilor viclene, indulceste inima si tot interiorul omului si lumineaza gandul. Sfantul Grigorie Palama spune la randul sau ca cel care isi coboara gandul in inima si, prin aceasta, il inalta la Dumnezeu, este supus schimbarii celei bune.
Cu adevarat, atunci cand omul se face vas primitor, in inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfant. Sfantul Vasile cel Mare afirma ca „in inima reinviata” are loc o adevarata „aprindere a Duhului”. El mai spune ca focul care lumineaza inimile si distruge spinii si buruienile este acelasi foc care a lucrat si asupra Apostolilor si i-a facut sa vorbeasca cu limbi de foc, sau care l-a umplut de stralucire pe Apostolul Pavel si a incalzit inimile lui Cleopa si ale celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar si putere de inviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte si unirea puterilor rationale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc in istorie o singura data, dar in viata sfintilor, ea are loc in mod repetat. Atunci cand oamenii indumnezeiti ajung la un anumit stadiu al vietii duhovnicesti, ei participa la Cincizecime si se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slavirii lui Dumnezeu si al indumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru ca fiecare dintre noi se poate invrednici de aceeasi vedere de Dumnezeu si de impartasirea din harul Cincizecimii.

Mitropolit Hierotheos Vlachos,

Predici la Marile Sarbatori, Editura Egumenita