Hristos n-a socotit suferinţa drept o urmare firească a păcatului. Două istorisiri din Evanghelii arată limpede lucrul acesta. Mai întâi, cea despre orbul din naştere (Ioan 9, 1-3). La întrebarea ucenicilor: "Invăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” - întrebare care se situează în logica Vechiului Testament -, Hristos răspunde răspicat: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui." Apoi, istorisirea despre slăbănog (Matei 9, 1-6; Marcu 1-12; Luca 5, 17-26). Hristos îi spune acestuia mai întâi: „Iertate sunt păcatele tale!”, iar mai apoi, printr-o a doua minune, îl vindecă de slăbănogeala sa, spunându-i: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta". Dacă neputinţa trupească ar fi fost urmarea păcatului, ar fi fost de ajuns ca Domnul să-i ierte păcatele, ca să se tămăduiască pe dată şi de boala trupului, şi de cea a sufletului, fără să mai fie nevoie de o altă minune.

Unele cuvinte ale lui Hristos ar putea însă să ne facă să credem că El a îndreptăţit suferinţa şi chiar a lăudat-o.

1. Astfel, în acest sens au fost adesea interpretate cuvintele Sale despre boala lui Lazăr: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească (Ioan 11, 4). Insă aceste vorbe, care sunt potrivite pentru oricine se află în situaţia lui Lazăr, nu înseamnă că boala sau suferinţa oamenilor ar fi necesară pentru slava lui Dumnezeu şi pricinuită de El în acest scop. Inţelesul lor este acesta: boala trupească nu duce la moartea sufletului, nici la pieirea cu totul a trupului; omul se poate folosi de ea spre a-L slăvi pe Dumnezeu şi pe Fiul Său venit în lume ca să tămăduiască neamul omenesc de toate relele sale. O altă tâlcuire a acestor cuvinte, care o întăreşte pe cea dintâi, ar fi că, ridicând din boală şi din moarte, Dumnezeu îşi arată puterea Sa în Fiul Său, în Care şi prin Care oamenii se cuvine să-L slăvească.

Acelaşi înţeles îl are şi acest alt cuvânt al lui Hristos, referitor la orbul din naştere: ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu (Ioan 9, 3). „Lucrurile lui Dumnezeu”, lucrările Lui adică, sunt tămăduirea sufletului şi a trupului săvârşită de Hristos şi totodată slăvirea lui Dumnezeu, pentru care boala şi neputinţa sunt bun prilej de a I-o aduce.

2. Un alt cuvânt al lui Hristos care pare a îndreptăţi suferinţa îl aflăm în Fericiri: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5,4). Cu alte cuvinte, „fericiţi cei care suferă”. Sfântul Grigorie de Nyssa, în omiliile sale la Fericiri arată ca strâmbă tâlcuirea aceasta, spunând: „Va râde, fără îndoială, cel lumesc şi va zice, bătându-şi joc de Cuvântul: Dacă sunt fericiţi în viaţă cei chinuiţi de toate nenorocirile, urmează că sunt nenorociţi cei a căror viaţă este lipsită de supărări şi suferinţe. Şi, numărând feluritele nenorociri, îşi va spori râsul [...]. Şi orice boală se întâmplă oamenilor în viaţa aceasta, fie că atinge trupul, fie sufletul, pe toate le va înşira pe nume, socotind că prin ele va dovedi vrednic de râs cuvântul care-i fericeşte pe «cei ce plâng». Dar noi nu vom lua prea mult în seamă pe cei ce judecă cu micime de suflet şi cuget pământesc dumnezeieşti le înţelesuri.”

Mai întâi de toate, sunt fericiţi cei ce plâng, nu pentru plânsul lor, ci pentru mângâierea de care vor avea parte.

Să ne întrebăm apoi despre ce plâns e vorba. Am putea socoti, în primul rând, că e vorba de suferinţele celor care îndură tot felul de rele; iar fericirea le va fi dată de Dumnezeu drept răsplată, fie în împărăţie, fie chiar în lumea de aici. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în acest sens: „Care le este răsplata? «Că se vor mângâia». - Unde se vor mângâia? - Şi aici, şi dincolo! [...] De-ar veni asupră-ţi valuri de supărări, vei fi deasupra tuturor dacă Dumnezeu te mângâie.” Tot el spune însă că Dumnezeu dă mângâierea Sa în dar nu pentru că-i socoteşte omului suferinţa drept vrednicie: „Fericeşte pe cei ce plâng nu după vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni.”
Insă plânsul are mai multe înţelesuri, pentru că plânsul e faţa văzută a tristeţii, iar tristeţea are ea însăşi mai multe înţelesuri.

Un prim înţeles, cel mai obişnuit, e al plânsului iscat de tristeţea adusă de pierderea bunurilor lumeşti. Iar această tristeţe e o patimă rea. Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, nu acest plâns îl fericeşte Mântuitorul, ci plânsul care izvorăşte din tristeţea cea duhovnicească - care este o virtute. O primă treaptă e întristarea omului înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale - străpungerea inimii, doliul, cum îl numesc Părinţii; a doua, mâhnirea pentru înstrăinarea de bunurile cele dumnezeieşti. Roada de mare preţ a acestei tristeţi sunt lacrimile, socotite de Părinţi drept harismă a Sfântului Duh, amestec de bucurie duhovnicească şi întristare, din care, până la urmă, covârşeşte bucuria.

Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, aceasta-i tristeţea şi acesta-i plânsul fericit de Domnul, când zice: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. „Cel mai la îndemână ne este - scrie el - să socotim fericit acel plâns care se naşte pentru greşeli şi păcate, după învăţătura lui Pavel despre întristare, care zice că nu este un singur soi de întristare, ci unul este lumesc, iar altul după Dumnezeu, şi că roada întristării lumeşti este moartea, iar cealaltă lucrează celor întristaţi mântuire prin pocăinţă (II Corinteni 7, 10). Cu adevărat acest fel de pătimire a sufletului nu este fără fericire, când sufletul, ajuns la simţirea răului, îşi deplânge viaţa în păcat”. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte la fel, spunând: „Hristos n-a vorbit îndeobşte de cei ce plâng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Orice alt plâns e oprit cu străşnicie, cum este plânsul pentru vreunul dintre bunurile acestei lumi. Aceasta a arătat-o şi Pavel, zicând: întristarea după lucrurile lumii aduce moarte (I Corinteni 7, 10).

Sfântul Grigorie de Nyssa merge şi mai departe în tâlcuirea sa şi spune: „Mie mi se pare că Domnul ne-a împărtăşit ceva şi mai adânc prin cele spuse, dându-ne, prin plânsul stăruitor de care vorbeşte, un alt înţeles decât cel amintit. Căci, dacă ar fi arătat numai căinţa pentru păcat, ar fi fost nimerit să-i fericească pe cei ce au
plâns, iar nu pe cei ce plâng pururi [...]. Dar şi din alt motiv mi se pare că se cuvine să nu rămânem numai la înţelesul că El ar fi făgăduit fericirea celor ce plâng pentru păcat. Căci îi vom afla pe mulţi având o viaţă de neosândit şi mărturisită de însuşi glasul dumnezeiesc ca împodobită cu toată virtutea [...]. Oare îi socoteşte Cuvântul în afara fericirii pe cei ce nu s-au îmbolnăvit la început şi de aceea nu au ajuns la trebuinţa doctoriei acesteia, adică la plânsul pocăinţei? Sau nu e o nebunie să fie socotiţi aceştia lepădaţi de Dumnezeu pentru că n-au păcătuit şi deci nu s-au tămăduit de boală prin plâns? Sau n-ar fi un lucru mai bun a păcătui decât a vieţui fără păcat, dacă numai pe cei care se pocăiesc îi aşteaptă harul Duhului?”

Există, aşadar, un alt înţeles al tristeţii şi al lacrimilor, pe care îl aflăm la „acela care a izbutit să cunoască binele, dar pe urmă a cunoscut sărăcia firii omeneşti”, şi care, „simţind o nenorocire în suflet să nu fie în binele acela, îşi face din viaţa de aici o viaţă de plâns. Deci nu plânsul socotesc că-l laudă Cuvântul, ci cunoştinţa binelui, căreia îi urmează pătimirea întristării pentru că nu mai are în viaţa de acum ceea ce doreşte”. Pentru Sfântul Grigorie, acest bine este cel de care se împărtăşea, în Rai, firea omenească, aşa cum o zidise Dumnezeu: „Noi, oamenii, ne-am împărtăşit odată de acest Bine, care întrece orice putere de înţelegere. Şi acel Bine era în firea noastră atât de mult, încât acel omenesc - format după chipul cel dumnezeiesc - pare să fie altul decât cel, mutilat, de acum. Căci cele pe care le cugetăm acum prin Acela, toate acestea erau legate şi de om, prin nestricăciunea şi fericirea lui: avea stăpânirea de sine şi nesupunerea sub vreo stăpânie, nemâhnirea şi negrija vieţii şi petrecerea în cele dumnezeieşti „Deci aceasta ni se pare că o învaţă în chip tainic Cel ce fericeşte plânsul: că sufletul, privind spre Binele adevărat, nu se lasă scufundat în amăgirea de acum a vieţii.” Aşadar „Cuvântul fericeşte plânsul nu pentru că-l socoteşte fericit în sine, ci pentru ceea ce vine prin el. Insăşi însoţirea cuvintelor arată că plânsul este fericit pentru că este urmat de fericirea mângâierii”.

Urcând la înţelesuri mai înalte, putem socoti tristeţea şi lacrimile care se arată drept semne ale mâhnirii omului care se vede pe sine departe de Dumnezeu şi încă neunit cu El în chip desăvârşit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune astfel că străpungerea inimii stă în „a vedea omul cât e de lungă calea până în împărăţie şi în măsurarea necontenită a lungimii drumului” şi spune că „singura nenorocire a omului este să se despartă de Hristos”. Iar fericirea făgăduită este aceea a unirii desăvârşite cu El, hărăzită prin harul lui Dumnezeu celor care o caută prin virtuţi şi iubire jertfelnică.

3. Un alt cuvânt al Mântuitorului care pare a îndreptăţi preţuirea suferinţei până la a o socoti temelia vieţii creştine şi condiţie a mântuirii este acesta: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9,23). In Evanghelia după Luca, cuvântul este întărit prin această adăugire: să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9,23). Aceeaşi Evanghelie subliniază în altă parte necesitatea absolută a acestei sarcini pentru tot cel care voieşte să fie creştin: Cel care nu-şipoartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14,27), ceea ce spune şi Evanghelia după Matei, cu o altă nuanţă: Cel care nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10,38).

Cuvintele acestea sunt o prorocie a Patimii Sale, a purtării crucii şi a Răstignirii. Insă ele nu pot fi luate în sens literal, adică înţelegând că Mântuitorul îi îndeamnă pe toţi cei care vor să-I fie ucenici să pătimească şi să se jertfească întocmai ca El. „A-şi purta crucea” are aici un înţeles simbolic şi duhovnicesc. Cu adevărat, creştinul are de adus o jertfa, şi această jertfa este lepădarea de sine; sarcina lui este de a omorî-sau de a răstigni - pe omul cel vechi din el, născut din Adam cel căzut, pentru ca să se nască şi să vieze în el omul cel nou, în Hristos; el trebuie să moară vieţii celei vechi, trupeşti, pentru a trăi o viaţă nouă, duhovnicească. Lucrul acesta îl arată limpede contextul în care s-au rostit aceste cuvinte ale lui Hristos. Căci, mai înainte de a spune: „să-şi ia crucea”, zice: „să se lepede de sine”, iar după aceea arată că cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine (la Marcu: şi pentru Evanghelie) o va afla (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La Matei 10, 38, aceste cuvinte sunt, tot aşa, urmate de spusa: Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va afla (Matei 10, 39; cf. Luca 7, 33 şi Ioan 12,25).
Crucea este simbolul acestei morţi, dar, fireşte, şi al suferinţei de neocolit pe care o are de îndurat cel care se rupe de vechea sa vieţuire, de care era cu totul alipit.

Dar suferinţa aceasta este urmare a lepădării de lume, nu ţel şi nici măcar cale de ales. Purtarea crucii şi răstignirea au acest înţeles de nevoinţă, întâlnit adesea în scrierile duhovniceşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte mult despre felul în care creştinul trebuie să trăiască moartea şi învierea Domnului, omorând adică în el păcatul şi făcând să vieze virtuţile. Ucenicii Domnului, spune el, „au ca parte, în veacul acesta, patimile în Hristos sau pentru Hristos, în firea lor [...], ca să se sădească în Hristos prin asemănarea morţii Lui, prin omorârea păcatului, dar şi în asemănarea învierii, prin lucrarea virtuţilor. Căci se cuvine ca acela care vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul prin voinţă, ci şi voinţa însăşi pentru păcat, şi să învie nu numai voinţa pentru virtute, ci şi însăşi virtutea pentru virtute. Aceasta pentru ca întreaga voinţă omorâtă să fie despărţită de întreg păcatul omorât, încât să nu-l mai simtă, şi întreaga voinţă înviată să simtă întreaga virtute înviată, printr-o unire nedespărţită”.

Suferinţa de care se vorbeşte în scrierile ascetice ale Părinţilor, legată de nimicirea păcatului şi a patimilor şi de lucrarea virtuţilor, nu este suferinţa în înţelesul ei lumesc; ea înseamnă chinurile legate, pe de o parte, de lepădarea dorinţelor celor rele, care se arată prin patimi şi prin plăcerile josnice care le însoţesc, şi, pe de altă parte, de strădaniile pentru a dobândi un nou fel de a fi, care poartă chipul virtuţilor. Aşa trebuie înţeles acest pasaj în care Sfantul Maxim tâlcuieşte un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, în care creştinul este asemănat cu Simeon Cireneanul, cel care a purtat crucea lui Hristos: „Simeon se tălmăceşte «ascultare», iar cirenean, «grabnic a fi gata». Deci tot cel ce este gata spre ascultarea Evangheliei şi îndură bucuros, omorându-şi mădularele sale pe pământ, ostenelile pentru virtute prin filosofia făptuitoare, s-a făcut pe sine Simon Cireneanul. El cultivă virtutea de bunăvoie, căci are pe umeri crucea şi urmează lui Hristos, având o vieţuire după Dumnezeu şi cu totul desprinsă de cele pământeşti.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte şi de un alt înţeles simbolic al răstignirii creşţinului, care-i simţirea dureroasă a păcatelor sale, pentru care pătimeşte alături de Hristos ca tâlharul cel credincios, nădăjduind să intre ca acela, prin căinţă, odată cu Hristos în Rai. Dar Sfântul Maxim nu spune că omul trebuie să îndure patimile lui Hristos şi că nu se poate mântui dacă nu se răstigneşte cu răstignirea Lui ori de nu îndură aceleaşi chinuri ca şi El, ci, dimpotrivă, arată că Hristos a suferit pentru noi - El, Cel nevinovat -, ca să ne facă părtaşi la fericirea şi slava Sa. In alt loc, Sfântul Maxim scrie că Hristos „a suportat cu îndelungă-răbdare toate pătimirile cumplite pe care nu le-a răbdat nici un păcătos.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Dumnezeu nu vrea suferinta omului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu nu vrea suferinta omului"

 

• Sfintii stiu necazurile oamenilor...
  Publicat in : Religie
• Necazurile
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: