De regulă, femeia este mai rezistentă şi mai puternică spiritual decât bărbatul, deoarece instinctul matern îi dictează regulile sale: „Copiii trebuie crescuţi cu orice preţ!" Mi se pare că soţul ne este „ataşat" pentru educarea noastră şi a lui. Fiecare situaţie neplăcută ne obligă să medităm mult pe tema: „Pentru ce trăim? Pentru ce trebuie să tragem de această povară insuportabilă?!" Meditând, găsim adevărul, iar când îl găsim devenim mai bogaţi spiritual şi mai îngăduitori cu neajunsurile altuia - şi tocmai asta înseamnă să te dezvolţi! Oamenii nu trebuie să fie animale şi să trăiască mânaţi de instinctele animalice.
Soţul meu bea înainte de căsătorie, în vremea căsătoriei şi după divorţ. Scopul meu nu este însă cel de a acuza soarta şi pe noi doi pentru faptul că unul sau altul a greşit, că n-am fost în stare să păstrăm ceea ce a fost frumos între noi. Aş vrea foarte mult ca femeile care sunt apăsate de o asemenea nenorocire să înţeleagă că fiecare situaţie ne este dată de Dumnezeu.
M-am măritat la 18 ani; trăiam pe atunci în regiunea Vologdei, însă am plecat la rude, în Vilnius. Acolo ne-am întâlnit, ne-am plăcut, şi la sfârşitul vacanţei, după ce mi-a expirat viza de Lituania, a trebuit să plec. După două luni am aflat că aştept un copil, şi după o jumătate de an ne-am căsătorit.
Am locuit la părinţii lui; s-a născut într-o familie înstărită, dar, după cât se vede, asta i-a fost o piedică. Soţul meu avea pe atunci deja 23 de ani, şi avea dreptul să facă ce vrea cu viaţa lui. Eu m-am trezit ca în închisoare: nu tu casă, nu tu cetăţenie, nu tu studii, nici măcar limba nu o ştiam. Iar soţul meu considera că nici aşa nu o duc râu cu părinţii lui, că ei se poartă foarte bine cu mine. Bea, dispărea de acasă. Atunci a şi început întregul coşmar al vieţii de familie, pe care mai apoi l-am numit „experienţă de viaţă". Fetiţa era mică, îi făcusem cetăţenie lituaniană. Aşadar, îmi rămăseseră două ieşiri: una - să mă spânzur (însă pe aceasta n-am luat-o în calcul, fiind ortodoxă şi educată în duhul credinţei), iar cealaltă - să strâng din dinţi, să rabd, aşteptând ca vremea să arate ce să fac cu viaţa mea.
De-a lungul celor 12 ani de căsnicie, de la un cap la altul, soţul meu a băut, şi de o mie de ori am încercat să-l ajut (cu toate că eu însămi eram foarte slabă şi în plan material, şi în plan moral). Imi ştia oarecum de frică, dar tot trăgea la măsea pe furiş şi fugea de acasă ca de foc - însă nu vreau să vărs asupra cititorilor apăsarea şi întunecimea celor întâmplate atunci. Toată problema multor femei, şi de altfel a multor bărbaţi, constă în aceea că divorţând oamenii nu numai că nu pot întreţine relaţii normale din cauza resentimentelor şi a altor amintiri, ci încep în majoritatea cazurilor să se răzbune şi să „pedepsească" partea vinovată. Au fost scandaluri, reproşuri, lacrimi ş.a.m.d. In Lituania, cu munca pe atunci, ca de altfel şi acum, era problematic. M-am angajat croitoreasă, primeam un salariu de mizerie, nu-mi ajungea nici măcar să plătesc transportul şi să-mi cumpăr ceva de mâncare la lucru.
M-am hotărât să mă dezvolt spiritual şi intelectual. M-au ajutat mult părinţii mănăstirii Sfântului Duh de aici, din Vilnius. Aceştia m-au sprijinit moral şi mi-au explicat cauzele şi consecinţele vieţii pe care am dus-o, lucru pentru care le port o recunoştinţă nemărginită. M-am dus la bursa locurilor de muncă (fără să vorbesc lituaniană) şi am fost trimisă să fac şcoala de bucătari, unde primeam bursă şi puteam să mănânc atunci când făceam practică.
In tot acest răstimp, soţul meu trăia în lumea lui, cu prietenii lui. Am încercat să-l învăţ noţiunile elementare de viaţă ortodoxă, i-am botezat pe el şi pe fiica noastră, dar nu prea voia să asculte poveţele călugărilor.
Lucram ba femeie de serviciu, ba cusătoreasă, ba bucătăreasă. La un moment dat am putut să intru la universitate în cadrul unui program, o mare parte din taxă fiind plătită de statul rus. Am hotărât atunci că acesta este ultimul meu tren spre o viaţă normală. Invăţam la seral, ziua munceam, fiica creştea, pe când soţul meu bea întruna.
A apărut posibilitatea să plecăm amândoi la muncă în Occident, însă pe el nu îl interesa nimic. S-a ivit apoi altă posibilitate, să plecăm la Kaliningrad, însă nu a fost de acord nici cu asta. In cele din urmă, felul lui de viaţă l-a pus în legătură cu actuala lui femeie, care acceptă modul lui de viaţă şi e bucuroasă că, de bine, de rău, o întreţine.
Am intentat divorţ, întrucât soţul meu şi prietena lui începuseră să vină la noi acasă, lucru văzut de fiica noastră, care după aceea nici nu mai vrea să ştie ce face tatăl ei, " dacă e viu sau nu. Pe umerii mei apăsa grija fiicei (era pe atunci adolescenta). I-am explicat că trebuie să ierte şi sa înţeleagă şi că viaţa nu se sfârşeşte cu asta, că el rămâne totuşi tatăl ei.
Am rămas singură, săracă lipită pământului, cu un copil de 12 ani în braţe, singurul meu bagaj fiind studiile, fiica adolescentă şi experienţa de viaţă dobândită în timpul căsniciei.
Cât ar fi de ciudat, i-am „dat drumul" soţului meu şi i-am luat „cârjele" pe care în ultimii ani se sprijinise fără să fie nevoie! Ţin foarte mult la el şi nu mi-a fost uşor să fac această alegere, însă a trebuit s-o fac - tot pentru ca el să se dezvolte, să înţeleagă ce am însemnat unul pentru celălalt. Cel mai greu în asemenea situaţii e să nu divorţezi şi nici măcar să nu-l laşi la cealaltă femeie, care e mai prejos decât tine din toate punctele de vedere; principalul este să nu te superi, ci să ajuţi atunci când este nevoie şi să te strădui să-l aduci înapoi şi să salvezi familia. De ce? Pentru că Domnul îi însoţeşte pe anumiţi oameni pentru ca ei să trăiască unul cu celălalt mai bine decât cu oricine altcineva, şi viaţa mea personală de după divorţ a arătat limpede acest lucru. „Prima căsătorie e de la Dumnezeu, a doua -de la oameni, pe când a treia - de la draci", spunea bunica mea, şi numai după 30 de ani am putut să o înţeleg.
Acum sunt în divorţ cam de un an. Mă strădui să-l ajut pe fostul meu soţ cu ce pot, însă de acum nu ca soţie, care e „proprietar" şi fără să vrea, ci ca prieten apropiat, ca om cu care a împărţit cândva patul, mâncarea, bucuria şi întristarea.
După ce a trecut un timp, soţul meu a înţeles că nimeni nu i-a fost mai drag vreodată şi nici nu o să-i mai fie (acestea sunt propriile lui cuvinte). Prietenii i-au întors definitiv spatele, întrucât duce o viaţă asocială. Eu mă strădui cum pot să repar relaţiile dintre fiica mea şi el, întrucât aceasta are propriul punct de vedere asupra celor petrecute.
In general, am înţeles amândoi că ne iubeam cum n-am iubit pe nimeni şi că am fi putut să răbdăm totul şi să nu ne învinuim reciproc pentru toate greşelile! „Paharul" însă a fost spart, şi pe cioburile lui am rămas foarte buni prieteni, şi în pofida a tot ce s-a întâmplat soţul mă ajută material atunci când poate, iar eu îl ajut moral (fiecare cu ce are celălalt mai mare nevoie).
Acum, soţul meu a rămas şi fără loc de muncă, şi fără sănătate, este mereu frânt; în general, o poveste tristă... Eu lucrez ca manager într-o mică firmă din Vilnius, trăiesc la apartament, îmi cresc fiica.
Acum am luat hotărârea să-l duc să se trateze de boala sa, să-l pun pe picioare şi să îl fac să înceapă o viaţă normală. In viaţa personală totul îmi merge bine. Omul pe care îl am alături o respectă pe fiica mea, sunt prieteni şi găsesc un limbaj comun. El mă înţelege şi mă susţine - iar în continuare... e o altă poveste!
Eu aş vrea ca oamenii, atunci când se despart, să poată înţelege că în viaţă se întâmplă tot felul de lucruri şi că dacă fiecare dintre noi ar avea mai puţin orgoliu am avea ceea ce vrem. Este foarte dificil să ierţi şi să ceri tu însuţi iertare - or, este neapărată nevoie de lucrul acesta dacă vrem o şansă cât de mică de a salva familia! (Olga, 31 de ani)
Dmitry Semenik
Divortul: cum il prevenim, cum il depasim, Editura Sophia
Cumpara cartea "Divortul: cum il prevenim, cum il depasim"
-
Divortul sufletesc
Publicat in : Editoriale -
Divortul
Publicat in : Divortul: cum il prevenim, cum il depasim
-
Divortul
Publicat in : Editoriale -
Casatoria si divortul
Publicat in : Morala -
Divortul
Publicat in : Nunta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.