Vreau să mă apropii de Dumnezeu, să fiu cu El, să fac voia Lui. Cu toate acestea, căderile parcă sunt tot mai multe. Cu cât mă sforţez să fiu cu El, cu atât mai neputincios mă văd. Mai plin de patimă. Păcatul a corupt într-atât fiinţa mea încât, cu adevărat, „văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului” (Romani 7, 23). Văd, cu fiecare clipă, că „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).
Mai mult, inima e împietrită, ajung la un soi de nesimţire. Nici măcar nu-mi mai pare rău pentru greşelile făcute.
Într-o astfel de situaţie putem avea trei atitudini diferite, dintre care două nu duc nicăieri. Una dintre ele are ceva din „psihologia pozitivă”. Încerc să mă centrez pe cele bune din viaţa mea, „să gândesc pozitiv”. Dar răul din mine mă sabotează sistematic, nu-l pot ignora la nesfârşit. În plus, a evita să mă gândesc la cele rele ale mele înseamnă a trăi parţial sau doar cu o parte a fiinţei mele. Tot ceea ce este în mine – bun sau rău – face parte din ceea ce sunt acum. Nu mă pot ignora la nesfârşit, trăind doar ceea ce-mi convine. Aceasta ar fi o atitudine nerealistă, dusă la extrem de cei din sfera new age, pentru care păcatul pur şi simplu nu există!
Cealaltă atitudine extremă este atunci când accentul cade doar pe acest rău, pe această păcătoşenie a fiinţei mele. E, cum ar zice psihologia, un mod pesimist sau negativist de a percepe lucrurile. Risc să devin un nevrotic, să fiu sufocat de sentimentul vinovăţiei. Sfântul Siluan Atonitul (1866-1938) a primit acel cuvânt al Mântuitorului Hristos: „Ţine mintea ta în iad”, dar cu un adaos esenţial: „şi nu deznădăjdui”. Cu adevărat, există riscul, pentru cel copleşit de păcate şi vinovăţii, de a cădea într-o deznădejde care să conducă chiar şi la sinucidere. Or, „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (cf. Iezechiel 33, 11). Dar cum „să mă întorc”? Care este cea de-a treia atitudine, cea de mijloc?
Ca om, am tendinţa de a cere lui Dumnezeu să vindece rana provocată de păcat precum se vindecă o boală în trup: să iau un medicament şi mă fac bine (e o viziune un pic magică). Rugăciunea, postul, spovedania, împărtăşania şi toate celelalte pot fi considerate, într-adevăr, „formule de tratament” pentru un suflet bolnav. Dar zbuciumul nu încetează, stările de iad continuă să mă copleşească. Sunt momente în care toată asceza are nuanţe sisifice. Ca-n legenda meşterului Manole, peste noapte se dărâmă în inima mea tot ceea ce părea că se construise bun la lumină. Pare că Dumnezeu e de neînduplecat, că nu doreşte să mântuiască sufletul meu cel pătimaş.
Sunt ispitit să cred că, deşi Îl chem pe cât îmi stă în putinţă, El nu aude strigătul meu sau nu vrea să se milostivească. Ştiu că sunt de neînţeles căile Sale şi că gândurile Lui nu sunt precum ale noastre (cf. Isaia 55, 8), dar greu mă pot abţine să nu Îi reproşez că mă simt zvârlit în lume şi uitat.
După ani de zbateri, după numeroase căderi şi ridicări, am început să intuiesc o „ieşire” (sunt convins că e dar al lui Dumnezeu, nu un rezultat al sforţărilor mele). Am început să văd cum, dacă îmi asum acea stare de cădere, acel întuneric, dacă accept să-mi văd sufletul ca fiind deja osândit – ca şi cum Judecata a şi avut loc şi gust deja din pedeapsă –, atunci aflu un soi de pace neobişnuită. Păcatul, stricăciunea, neputinţa, suferinţa, rana sau oricum le-aş mai numi – sunt iadul din mine. Firea mea omenească e coruptă şi slabă, dar totuşi e a mea. Nu pot decât să-mi asum această fire, cu toată decăderea ei. Nu mă ajută deloc să caut vinovăţii la neamul din care m-am născut, la cei ce m-au smintit în viaţă sau la demonii care mi-au întins atâtea curse. Cu atât mai puţin, nu mă ajută dacă-L consider vinovat de ceva pe Dumnezeul de la Care am primit viaţă. Această viaţă, aşa cum este ea. Dimpotrivă, mă afund şi mai tare în iad dacă încerc ceva de acest gen. Singurul lucru de folos este să-mi asum toate cele rele ale mele ca fiind cu adevărat ale mele, să-mi asum condiţia de om căzut. Să mă consider singurul responsabil pentru felul în care arată viaţa mea. Să văd în tot greul din mine osânda binemeritată pentru răul săvârşit. Prin „osândă” înţeleg că eu nu mai sunt stăpân pe viaţa mea, ci altceva (o stare, o durere, o frică, o grijă) sau, mai exact, altcineva (diavolul) stăpâneşte peste mine. Este vorba despre acceptarea unei realităţi – starea de osândire, iar nu despre judecăţi exterioare sau despre închipuite ori exagerate vinovăţii. Cu cât ignor mai mult această condiţie a mea, cu atât îmi provoc mai multă suferinţă. Însă, dacă mă resemnez şi accept această judecată în trupul şi în sufletul meu, atunci, în mod paradoxal, aflu odihnă. E odihna celui ce este cu totul la pământ şi ştie că nu mai are unde să cadă. E liniştea celui ce a acceptat că a pierdut totul, că nu mai are nimic. Surprinzător, aici e locul în care se poate gusta din bucuria ce nu se mai ia de la noi. Căci pentru cineva care se vede cu totul lipsit, cu totul osândit, orice lucru primit, oricât de mărunt, orice clipă trăită îl bucură. Chiar şi aerul pe care-l respiră i se pare o mare binecuvântare. Când nu ai ce mânca şi eşti flămând de zile întregi, şi o coajă de pâine uscată e primită ca şi cum ar fi cel mai bun cozonac.
Prima întâlnire reală cu Dumnezeul Cel Viu, aici are loc propriu-zis, în iadul cel mai de jos al nostru. Vom vedea că Dumnezeu e acolo dintotdeauna, că ne aşteaptă răbdător: „De mă voi coborî la iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 8). Domnul este prezent tot timpul în viaţa noastră, noi nu suntem prezenţi în ea! Noi ne amăgim crezând că viaţa noastră este ceva sau altceva anume. Dar El ştie unde suntem, de fapt, şi acolo ne aşteaptă. Când nu mai dăm de El, înseamnă că ne-am înstrăinat de noi înşine.
Căutăm alinare şi scăpare în alte părţi (inclusiv ne lăsăm cuprinşi de adicţii), dar am renunţat la a ne asuma viaţa noastră, cu toate ale ei. În loc să ne lepădăm de noi înşine de dragul Domnului, dezertăm din propria noastră viaţă, de dragul unor iluzii. Iadul lăuntric este o realitate şi, odată asumat, survine, firesc, următorul pas: asumarea iadului din ceilalţi. Dar asta deja e o lucrare pentru sfinţi.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Parintele Cleopa - Despre Iad
Publicat in : Credinta -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Iadul sunt ceilalti !?
Publicat in : Editoriale -
Ce va fi si cum va fi iadul?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.