
Ce sunt traumele copilariei?
Uneori, ceea ce ne impidica sa evoluam sufleteste si chiar duhovniceste sunt traumele copilariei, inca nevindecate. Ce sunt aceste traume? Sunt niste rani sufletesti pe care ni le-au cauzat adultii din jurul nostru, in special mama si tata, cu sau fara vointa, cu sau fara stiinta. Nu de parinti vrem sa vorbim in acest articol, si in niciun caz nu vrem sa acuzam pe cineva. Orice om care devine parinte, instinctiv, isi va creste copilul asa cum va sti el mai bine, oferindu-I toata "iubirea" de care este el in stare. Despre aceasta "iubire" este, insa, vorba, atunci cand vorbim despre ranile sufletesti.
Psihicul copilului este extrem de fragil, asemeni unei membrane. Cel mai periculos lucru care se poate intampla cu ranile sufletesti este ca puiul de om primeste ranile cu intreg sufletul, in toata fiinta lui, ranindu-i odata cu el, perceptia, atentia, memoria, adica toat procesele psihice senzoriale, de care are nevoie ca si fiinta sociala pentru a se "descurca" in viata.
Se zice ca nimeni nu poate sa iti faca niciun rau, daca nu il lasi. Asa este, daca ne gandim la sufletul unui adult. In ceea ce priveste sufletul unui copil, lucrurile stau altfel. Copilul mic nu are o scara de valori, sau un anumit reper moral individual de care sa se "tina", la care sa se raporteze atunci cand primeste un cuvant sau o fapta a celuilalt. El primeste ca atare, cu naivitate, oarecum, "din plin", minciunile, "nedreptatile", neintelegerea (manifestate prin cuvinte, gesturi, fapte de catre parinti) pe care i le ofera permanent adultul lipsit de cunoasterea adevaratei iubiri. Aceste traume sunt ca niste “santuri” in sufletul copilului, care il impiedica sa aiba o dezvoltare CURSIVA si o maturizare normala. Imagineaza-ti un bidon de plastic care este strans in zona de sus si in zona de jos de 2 maini. Astfel arata si psihicul copilului ranit. Dragostea, Viata nu mai poate curge liber, impiedicata de stari bolnavicioase care nu sunt decat efectele acestor rani: frica, vinovatie, rusine.
Nu exista cineva anume care sa nu aiba traume mai mici sau mai mari din copilarie. Nimeni nu este lipsit de aceste dureri, doar ca, in functie de gradul de vindecare a propriilor traume ale parintilor, depinde si gradul de afectare al copilului. Depinde in mare parte si de sensibilitatea copilului si de predispozitia personala la boala, sau la dezvoltarea acelorasi tipuri de traume.
Iertarea este Solutia?
In primul rand, da, exista o solutie. Traumele copilariei pot fi vindicate. Si cea mai la indemana solutie si cea care functioneaza ceol mai bine este IERTAREA. Suna frumos, multi psihologi, preoti, maici, oameni spirituali au vorbit si vorbesc despre ea, dar putini sunt cei care o practica cu adevarat.
Ce avem de iertat?
Am putea fi tentati sa credem ca nu avem nimic de iertat parintilor nostri, motivand ca "ne-au crescut cum au stiut mai bine", "ne-au oferit toata dragostea de care au fost in stare" etc. Toate aceste propozitii sunt adevarate dar ASTA NU INSEAMNA CA PRIN "IUBIREA" LOR, EI NU NE-AU RANIT. Cu siguranta, fiecare copil asteapta TOTUl de la parintii lui, asteapta in primul rand foarte multa afectiune, pentru ca parintii sunt sursele principale prin care copilul isi va umple rezervorul gol de iubire.
Asadar, avem de iertat, in primul rand, traumele sufletesti care s-au creat in urma educatiei defectuoase pe care am primit-o.
Trauma sufleteasca: schema abandonului
Din cauza solicitarilor de la munca, sau ale treburilor casnice, parintele este adesea lipsit de rabdare fata de copilul lui. Si atunci uita faptul ca cel mic are nevoie sa ii fie explicat in detaliu ce are de facut, sau cum functioneaza un anumit sistem, aparat etc. Daca este foarte sensibil, el nici nu se va putea concentra la explicatiile parintelui, ci doar la iritarea din vocea parintelui. Copilul poate trage urmatoarea concluzie din nerabdarea si iritarea parintelui: "mama sau tata nu are timp pentru mine, abia asteapta sa scape de mine, pentru ca are alte lucruri mai bune de facut" sau "nu e bine sa il retin prea mult pe tata sau sa o retin pe mama, pentru ca ei sunt foarte ocupati , si eu nu sunt printre prioritatile lor".
Din cauza acestui gand care se va tot repeta in urma comportamentului repetitiv al parintelui, copilul poate sa isi creeze o schema a abandonului. Aceasta schema se va manifesta, in principal, prin frica de a fi abandonat, parasit. Comportamentul care se poate dezvolta este cel prin care copilul adult va incerca sa atraga atentia prin orice mijloc. De fapt, in subconstient, el nu vrea decat sa capteze, PANA LA URMA, atentia parintelui care nu i-a acordat-o suficient in copilarie. In momentul in care, insa, reuseste sa capteze atentia, si chiar sa lege o relatie, un sentiment parazit, ingrozitor va incepe sa ii dea tarcoale, si anume: FRICA. Frica de abandon, frica de despartire. In virtutea acestui sentiment , copilul adult va recurge, de regula, la una din cele doua variante: va trai cu frica si va incerca sa faca TOT CE ESTE POSIBIL pentru a nu pierde persoana respectiva, inclusiv scene care pot fi patetice, recurgerea la victimizare, implorarea celuilalt de a ramane in relatie, chiar daca acesta nu da semne clare ca ar vrea sa paraseasca spatial relatiei. A doua varianta este parasirea relatiei, fara un motiv clar, ci doar pentru a o "face el primul". In acest caz, gandul predominant al adultului bolnav de schema abandonului este: "oricum nu va merge, oricum ne vom desparti, asa ca de ce sa nu plec eu primul?"
Daca te regasesti in descrierea de mai sus a acestei scheme, aminteste-ti de cate ori nu ai cazut prada ei, in relatiile tale? Ai nevoie sa iti ierti parintii care au contribuit la crearea acestei scheme, acestei boli, pana la urma. Schema abandonului va afecta si relatia cu Dumnezeu. Vazut prin aceasta schema, reprezentarea Lui Dumnezeu poate avea mult de suferit: El nu este decat o alta persoana care te va rani mai devreme sau mai tarziu, sau careia nu ii pasa cu adevarat de tine, si pe care nu te poti baza, si care nu iti poate da atentia si afectiunea de care ai nevoie.
Iata cate ravagii poate face o singura trauma sufleteasca, si cat de mult poate strica.
Trauma sufleteasca: vinovatia patologica
Lipsa responsabilitatii este una din cele mai grave trasaturi negative de caracter pe care o poate avea o persoana, si mai ales un parinte. Nu numai ca si micutul va avea sanse mari sa devina un om iresponsabil, dar, lipsa de responsabilitate si asumare a propriilor cuvinte si fapte duce, cel mai adesea, la cultivarea unei stari permanente si nejustificate de vinovatie. Aceasta schema se formeaza, practic, in creier, prin crearea unor sinapse ale vinovatiei. Ce se intampla, de fapt? Daca, de exemplu, mama ii va spune copilului, in timp ce face mancare, sa o lase si sa se duca sa se joace, pe un ton rastit, sa spunem, copilul va putea ALEGE, inconstient, sa se simta respins si sa creada ca "mama nu ma iubeste", "mama nu ma vrea", si chiar "nu sunt destul de bun pentru ca mama sa ma iubeasca" pentru ca PENTRU COPIL ESTE EXCLUS CA PARINTELE SA POARTE VREO VINA, EI FIIND REPREZENTAREA DIVINITATII SI A PERFECTIUNII pentru micut.
Astfel ca, copilul va dezvolta aceasta sinapsa a vinovatiei care va merge pana acolo chiar de a crede ca este vinovat pentru ca exista. Astfel, se poate dezvolta si rusinea bolnavicioasa, de a fi asa cum simti nevoia sa fii…
"Daca nu avem asemenea parinti ( care ne-au crescut in Biserica, adica in iubirea Lui Dumnezeu), vom trai, unii mai devreme, altii mai tarziu si mai putin traumatizant, durerea neputintei de a fi iubiti asa cum suntem, insotita de dorinta de a FACE CEVA, chiar "ORICE" pentru a obtine "pana la urma", de la singurii dumnezei pe care ii cunoastem, Mama si Tata, iubirea, aprecierea si intimitatea dupa care suntem insetati din fire. Cand sarmanii nostri parinti nu stiu si nu pot sa-l aiba si sa ni-l ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru ca nu-l au ca Izvor al iubirii lor, noi renuntam sa mai fim, fie asa cum credem ca le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinata tot de atitudinea lor. Asa, copilul launtric este tot ce am ucis in noi insine si tot ce am pus in loc pentru a face si a simti ca ne-ar face iubiti de Mama si de Tata." (maica Siluana)
Asadar, avem de iertat pe parintii care, intr-un mod subtil, ne-au determinat sa ne ucidem copilul launtric.
Trauma sufleteasca: negarea
Procesul de negare poate incepe de cand suntem foarte mici. Negam durerea emotionala pe care o simtim. Nu putem accepta ca, comportamentul parintilor nostri sau raceala lor emotionala (neatentia la nevoile noastre) ne poate produce atat de multa suferinta. Desi suferim ingrozitor pe dinauntru, ne "blindam" cu o multime de "trebuie" si de planuri de viitor si sperante ca, in curand, va fi mai bine. Dar adevarul e ca nu e deloc mai bine, lucrurile nu se imbunatatesc, doar cu trecerea timpului. Durerea se accentueaza, supureaza si tu pur si simplu ajungi intr-un moment in care nu mai poti pune “panselute” peste rana, un moment in care nu mai poti spune pur si simplu "totul e ok" sau "totul VA FI bine…candva".
Negarea poate fi cea mai periculoasa trauma pentru ca, practic, te impiedica sa faci primul pas spre vindecare; si primul pas este ACCEPTAREA. Acceptarea ca ai suferit, acceptarea ca nu ai fost inteles, ascultat, iubit asa cum ti-ai dorit tu, sau cum ai avut tu nevoie. Negarea este strans legata de celelalte trauma sufletesti dar in special de vinovatia patologica, in care poti cadea cu usurinta. Un copil adult poate ajunge sa creada ca si-a dorit prea mult, a asteptat prea mult, sau ca e "defect" , ca nu e normal, pentru ca nu a primit ceea ce si-a dorit atat de mult in copilarie: afectiune sincera. Adevarul este ca nu e deloc defect si nici ca are vreo alta problema. Parintii lui pur si simplu nu au putut si nu au stiut sa il iubeasca dupa cum tanjea sufletul lui si asta este un fapt. Trist, care poate crea suferinta , e drept, dar REAL. Si trebuie acceptat ca atare.
Avem nevoie sa ne iertam parintii, asadar, pentru aceste traume sufletesti si pentru altele (mai sunt mult mai multe) pe care ni le-au creat, sau pe care ni le-am creat "cu ajutorul lor", pentru anii pe care i-am “pierdut” traind conform credintelor gresite pe care ni le-am format in urma acestor traume ale copilariei si pentru toate "greselile" si pacatele pe care le-am facut si prin care i-am afectat si pe cei din jurul nostru. Avem nevoie, in acelasi timp, sa nu ii acuzam, neuitand ca, si ei sunt, la randul lor, doar niste victime ale unei educatii poate mai disfunctionale primite in prima lor familie.
Iertarea este singurul mod in care ne putem vindeca de aceste traume, insotita de intelegerea ca parintii sunt niste oameni cu neputintele lor, care se pot schimba, in timp, cu ajutorul Lui Dumnezeu si cu rabdarea si dragostea noastra, a copiilor lor.
Ioana Pavel
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.