Când corul a cântat jumătate din antifonul al treilea, preotul ia Sfânta Evanghelie de pe Sfânta Masă şi i-o dă diaconului care, precedat de paracliser şi urmat de preot, iese prin uşa de miazănoapte a altarului, ţinând Sfânta Evanghelie în faţa lui, în dreptul feţei.

In timp ce iese, preotul rosteşte o rugăciune a cărei semnificaţie este aceea a intrării puterilor cereşti în Sfântul Altar, împreună cu sfinţiţii slujitori, pentru a săvârşi împreună Sfânta Taină: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai aşezat în ceruri cetele şi ostile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi si împreună slăvesc bunătatea Ta". La Liturghia arhierească, această rugăciune este rostită de ierarh.

Sfinţii îngeri care înaintează în chip nevăzut sunt simbolizaţi de diacon(i) (iar în lipsa acestora, potrivit anumitor comentatori, de clerul inferior, ipodiaconi şi ajutoarele de altar) care participă la procesiune.

Prezenţa îngerilor şi participarea lor la Sfânta Liturghie este un lucru normal putem spune, deoarece ei II înconjurau pe Hristos, I se închinau (cf. Evrei 1,6) şi Ii slujeau pe tot parcursul iconomiei Lui mântuitoare. Ingerii au fost de faţă la Naşterea Domnului (cf. Luca 2,9-15). In timpul ispitirii Sale de către diavol în pustie, îngerii „venind la El, Ii slujeau" (Matei 4,11; cf. Marcu 1,13), iar în timpul sfintelor Sale Pătimiri, un înger din cer I s-a arătat şi-L întărea (cf. Luca 22,43). La învierea Sa din morţi, îngerii se aflau lângă mormânt pentru a le încuraja pe femeile mironosiţe şi a le transmite vestea cea bună (cf. Ioan 20,12). Ingerii au fost prezenţi şi la înălţarea la cer pentru a le explica apostolilor ce nu puteau înţelege (cf. Fapte 1,10-11). La a doua Sa Venire, Hristos va veni „întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi" (Matei 16,27; cf. 25,31; Marcu 8,38; Luca 9,26). îngerii vor pregăti Judecata de Apoi şi se vor afla de jur împrejurul tronului lui Hristos la împlinirea ei (cf. Apocalipsa 5,11; 7,11). In sfârşit, Hristos însuşi afirmă: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1,51).

Pe de altă parte, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, îngerii sunt „toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii" (Evrei 1,14).

Diaconul se opreşte în faţa uşilor împărăteşti, în dreapta preotului. Aşezând Sfânta Evanghelie pe umărul stâng şi cu capul înclinat, el ridică orarul cu mâna dreaptă în direcţia altarului şi-i spune preotului: „Binecuvântează, părinte, sfânta intrare!", iar preotul răspunde: „Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

Semnificaţia expresiei „intrarea sfinţilor Tăi", folosită de preot, a suscitat de curând o serie de discuţii în rândul specialiştilor liturgişti. In opinia unor exegeţi moderni, „a sfinţilor Tăi" se referă în Septuaginta la Templul din Ierusalim (cf Psalmi 133,2; Isaia 57,15; Ieremia 8,51; Iezechiel 44,5-9.11.13.15-16); binecuvântarea sfinţilor ar fi o binecuvântare a bisericii premergătoare intrării clerului şi a poporului (care avea loc acum, în primele veacuri), de unde traducerea din anumite ediţii recente sub forma: „Binecuvântată este uşa altarului Tău...". In favoarea aceste interpretări este invocat faptul că, în momentul în care rosteşte aceste cuvinte, preotul face semnul crucii în direcţia uşilor împărăteşti. Interpretarea tradiţională este următoarea: „sfinţii" îi desemnează pe sfinţiţii slujitori, pe îngeri şi pe toţi credincioşii. In favoarea acestei interpretări există mai multe argumente:

1) în mai multe epistole ale Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 1,1; Filipeni 1,1; 4,21; Coloseni 1,2; Evrei 3,1), cuvântul „sfânt" îi desemnează pe toţi credincioşii dintr-o comunitate, deoarece ei sunt virtual sfinţi sau pe cale de a deveni495;

2) chiar înainte de vohodul mic, în „rugăciunea intrării", preotul s-a rugat pentru ca îngerii să intre cu clerul;

3) preotul Il închipuie pe Hristos Care înaintează înconjurat de un nor de mărturii (cf. Evrei 12,1) reprezentate de sfinţi;

4) imediat după aceea, corul va cânta imnele dedicate cinstirii sfinţilor zilei şi sfinţilor ocrotitori ai bisericii respective.

Putem interpreta totuşi cuvintele preotului ca pe o chemare a tuturor participanţilor spre o stare lăuntrică sfântă. Astfel, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, harul împlineşte în acest moment, în inimile celor care se deschid pentru a-l primi, „lepădarea de necredinţă, creşterea credinţei, micşorarea păcătoşeniei [şi] sporirea virtuţii, alungarea necunoştinţei [şi] înmulţirea cunoştinţei". De aceea, el interpretează prima intrare a Sfintei Liturghii ca pe „venirea lui Hristos şi convertirea celor ce intră odată cu El de la necredinţă la credinţă, de la păcătoşenie la virtute şi de le necunoştinţă la cunoştinţă".

După aceea, diaconul vine cu Sfânta Evanghelie în faţa preotului, care se închină şi o sărută. Când corul a terminat de cântat antifonul al treilea, diaconul, aflat cu faţa spre altar, înalţă Sfânta Evanghelie făcând cu ea semnul Sfintei Cruci. In zilele obişnuite, el rosteşte cu voce tare: „înţelepciune! Drepţi!”, cuvinte care reprezintă un îndemn la o atitudine sporită de luare-aminte şi de cucernicie. Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, este vorba despre „a ne arăta cu adevărat iubitori ai fericitei înţelepciuni a lui Hristos [...], departe de rătăcirea şi tulburarea exterioară a lucrurilor materiale".

Corul cântă atunci „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu...”. Dacă este o zi obişnuită de duminică, se continuă cu „Cel ce ai înviat din morţi, pe noi cei ce-i cântăm Aliluia". Dacă este o altă zi din săptămână, se continuă cu „Cel ce eşti minunat întru sfinţi, pe noi cei ce-Ţi cântăm Aliluia". La sărbătorile Maicii Domnului, se continuă cu „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, pe noi cei ce-Ţi cântăm Aliluia".

La praznicele Mântuitorului Hristos, preotul spune un verset special, numit „versetul intrării" (în greceşte, eisodikon, isodicon), preluat din psalmii profetici şi care exprimă semnificaţia evenimentului comemorat, în vreme ce corul cântă troparul sărbătorii. Apoi preotul intră în altar şi aşază Sfânta Evanghelie pe antimisul împăturit de pe Sfânta Masă.

La Liturghia arhierească, vohodul mic se desfăşoară în mod uşor diferit. Ieşind din altar, diaconul se duce în naos cu Evanghelia la arhiereu, care o sărută; apoi se întoarce cu faţa spre altar şi spune: „Inţelepciune! Drepţi!".  Arhiereul şi preoţii împreună-slujitori cântă: „Veniţi să ne pe închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu..." sau isodiconul praznicului.

Având în mâini dicherul şi tricherul, arhiereul binecuvântează punctele cardinale (care simbolizează lumea întreagă creată de Dumnezeu) şi adunarea credincioşilor, apoi intră în altar prin uşile împărăteşti, spunând cu voce joasă: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta", în vreme ce, în anumite tradiţii, corul reia cântarea că vohodului: „Veniţi să ne închinăm...".

Din momentul în care a intrat în altar, arhiereul este cel ce slujeşte împreună cu diaconul, ceilalţi preoţi prezenţi putând împlini, la cererea sa, doar anumite sarcini secundare.

Ceea ce numim vohodul mic semnifică, după Sfântul Nicolae Cabasila, arătarea lui Hristos în lume, Care împlineşte vestirea prorocirilor (din care cele trei antifoane precedente cuprind scurte fragmente): „Preotul stând în mijloc cu faţa spre altar, ridică în sus Sfânta Evanghelie şi o pune în văzul poporului, amintind astfel ieşirea în lume a Domnului, când a început să se facă cunoscut. Căci Sfânta Evanghelie întruchipează pe Hristos".

Putem observa totuşi că vohodul mic cuprinde două momente dinamice înainte de oprirea în faţa uşilor împărăteşti şi înălţarea Sfintei Evanghelii: o coborâre (din altar spre mijlocul naosului) şi o urcare (înspre Sfântul Altar).

Sfântul Maxim Mărturisitorul propune o interpretare care integrează aceste două mişcări: „Prima ieşire [...] reprezintă întruchiparea celei dintâi veniri în lume, prin întrupare, a Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru lisus Hristos; [...] după această venire, înălţarea Sa la cer, rămânerea Lui acolo şi reinstalarea pe tronul cel mai presus de ceruri sunt reprezentate simbolic de intrarea arhiereului în Sfântul Altar şi urcarea lui pe scaunul arhieresc". In „cea dintâi venire a lui Hristos", Sfântul Maxim include tot ce a împlinit Mântuitorul pentru mântuirea oamenilor, astfel încât vohodul mic este pentru el un simbol al întregii iconomii a Logosului întrupat.

Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, propune o interpretare limitată la primul moment al vohodului mic, care reprezintă, în opinia lui, „venirea Fiului lui Dumnezeu şi intrarea Lui în lume"; el se referă la versetul din Epistola către Evrei care îi asociază acestei veniri pe îngeri, pe care preotul îi invită spre însoţire în rugăciunea vohodului mic: „Când L-a adus în lume pe Cel 1,6). Sfânta Evanghelie îl simbolizează, aşadar, pe Logosul Care Se revelează, iar lumânarea care îl precede arată că El este Hristos Lumina lumii (cf Ioan 1,9: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume", şi Ioan 5,35: „Acela era făclia care arde şi luminează"); diaconii, ipodiaconii şi ajutoarele de altar care-l însoţesc pe preotul slujitor îi simbolizează pe îngeri.

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, insistă mai ales asupra celui de-al doilea moment al vohodului mic, în care vede un simbol al învierii şi al înălţării lui Hristos
datorită faptului că diaconul duce în mâini Sfânta Evanghelie pe care o înalţă în faţa uşilor împărăteşti, precum şi pentru că la intrarea în altar corul cântă: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos...". Acest ultim argument este mai mult sau mai puţin îndreptăţit, deoarece, după cum am văzut deja, aceste cuvinte sunt continuate cu altele, în funcţie de evenimentul prăznuit.

In orice caz, faptul că diaconul (sau preotul) ţin în timpul procesiunii Sfânta Evanghelie în dreptul feţei semnifică deplina lor micşorare, până la dispariţie, în faţa Mântuitorului Hristos, simbolizat în momentul respectiv de Sfânta Evanghelie.

Jean-Claude Larchet

Viata liturgica, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Viata liturgica"

 

• Tanarul bogat - Duminica a 30-a dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 30-a dupa Rusalii
• Citirea Sfintei Evanghelii
  Publicat in : Liturgica

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: