^{Comuniunea crestinului cu Hristos in Biserica Sa si cresterea prin virtuti in Hristos, "pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos”(Ef. 4, 13), constituie esenta spiritualitatii ortodoxe. Hristos, Dumnezeu-Omul este izvorul de putere si modelul vietuirii crestine ortodoxe. El este noul Adam pana la sfarsitul veacurilor."Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut om. Cel ce este Fiul lui Dumnezeu S-a facut om (...) pentru ca omul sa primeasca infierea si sa devina fiu al lui Dumnezeu. Caci noi nu putem primi altfel incoruptibilitatea si nemurirea decat prin unire cu Incoruptibilitatea si Nemurirea.”}[1]

Spiritualitatea crestina ortodoxa se deosebeste de alte spiritualitati prin faptul ca are un fundament puternic in Persoana Fiului lui Dumnezeu Intrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, pentru toti oamenii din toate timpurile si locurile, adica de la Adam pana la sfarsitul veacurilor.

"Ceea ce deosebeste esential spiritualitatea crestina de orice alta spiritualitate ese, in afara de faptul ca ea nu afirma identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenta totala, caracterul ei hristologic.^”[2]

 "Suisul crestinilor spre Dumnezeu are, adica, nu numai de norma, ci si de cale pe Iisus Hristos^”[3], conform cu declaratia Acestuia: <<Eu sunt calea...>>(In. 14, 6). Nimeni nu poate inainta spre unirea tainica cu Dumnezeu, pasind pe o alta cale decat  Hristos(=Calea), si nimeni in aceasta unire nu poate ajunge dincolo de Hristos. Legatura noastra cu Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul cel Sfant al Lui.Crestinismul crede ca orice alta unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se realizeaza prin Hristos si in Hristos, este o iluzie.Iisus Hristos este singurul <Mijlocitor>, pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scara spre Sine."Pritr-Insul a binevoit sa le impace toate cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din Ceruri, facand pace printr-Insul, prin sangele Crucii Lui.^”(Col. 1, 20)."Caci printr-Insul avem si unii si altii apropiere catre Tatal^”.(Ef. 2, 18). Hristos ne mantuieste, in primul rand, intrucat a indumnezeit omenitatea Sa, parga firii noastre, pe care apoi comunicandu-ne-o si noua asa indumnezeita, sau transfigurata de har, ne indumnezeieste si pe noi.

Harul, in aceasta conceptie, curge, asadar, in noi din Hristos, intrucat ne unim cu El, nu se creeaza in noi, El, dand numai interventia.

Harul ce ni se da, exista, inainte de a ni se da, in plenitudinea lui in omenitatea lui Hristos in care s-a revarsat energia necreata a Dumnezeirii  Lui.

Cu totul alta este conceptia lui Teofan al Niceii. Ea creste din cele doua premize ale gandirii patristice: Mantuirea noastra se realizeaza prin impartasirea de umanitatea indumnezeita a Lui Hristos, prin revarsarea harului din ea, ceea ce inseamna ca ne mantuim unindu-ne cu Hristos. Si cu cat suntem mai uniti cu El, cu atat avem mai mult din harul din El.

Prin aceste acte, Mantuitorul Hristos reface dialogul dintre om si Dumnezeu, facut posibil  de  data  aceasta, de marea chenoza rascumparatoare a Fiului lui Dumnezeu.[4]

 Harul ce ne vine de la Hristos, fiind energie nedivizata a fiintei dumnezeiesti, uneste pe credincios nu numai cu Hristos si cu persoanele Sfintei Treimi, ci si intreolalta. Urcusul duhovnicesc al crestinilor are ca norma, dar si ca o cale adevarata, pe Mantuitorul Hristos, asa cum El insusi ne-a spus: „Eu sunt calea…” (In.14,6) Nimeni  nu poate urca pe treptele desavarsirii morale, avand alta cale in afara de  Hristos. Iar legatura noastra ontologica cu Mantuitorul Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul Sau cel Sfant.

De aceea Ortodoxia a preferat, mai ales in perioada Sfintilor Parinti si in scrisul filocalic al marilor traitori ai unirii cu Dumnezeu, sa foloseasca termenii: de „viata in Hristos”, de „viata in Duh”, de „viata duhovniceasca”, de „viata in Dumnezeu” tocmai pentru a indruma viata crestinului in procesul desavarsirii morale, indiferent pe ce treapta s-ar afla.

Tinta finala a acestei trairi in Hristos este indumnezeirea, a carei realizare este posibila prin actele mantuitoare si  Evanghelia de – viata – datatoare, patimile cu jertfa pe cruce, Invierea si Inaltarea la ceruri intru slava de-a dreapta Tatalui.

Intruparea si indumnezeirea, pentru unii Sfinti Parinti, sunt notiuni si realitati oarecum echivalente si se implica reciproc in spiritualitatea crestina ortodoxa.

Firea omeneasca a Mantuitorului Hristos a intrat intr-un proces de indumnezeire treptata de la  intrupare pana la inviere, cand s-a umplut deplin de energiile indumnezeitoare ale Duhului Sfant, dar numai dupa invierea Sa.

Indumnezeirea firii omenesti, desi data in intruparea Sa, este realizata si progresiv de-a lungul intregii Sale vietuiri pamantesti, prin patima, jertfa pe Cruce, inviere si inaltare. [5]

 Indumnezeirea umanitatii asumate de Dumnezeu-Fiul este evidenta mai ales in Schimbarea la Fata, Invierea Sa din morti si Inaltarea Sa cu trupul la cer.

Dumnezeu coboara in lume si Se intrupeaza, ramanand in continuare Dumnezeu adevarat si facandu-Se om adevarat, intru toate asemenea noua, afara de pacatul stramosesc (Fil.2,6-7) si omul care rupsese dialogul cu El se ridica spre plenitudinea vietii dumnezeiesti, devine dumnezeu dupa har, pentru ca unirea celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, in ipostasul Logosului, adica a Fiului intrupat, a fost hotarata inca din veci in sfatul lui Dumnezeu, caci acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creata din nimic.[6]

Prin Intrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat in om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adica la deplina lui comuniune cu Dumnezeu si cu semenii umani, [7] caci prin intrupare are loc nu numai o refacere ontologica, ci si o innoire si o crestere ontologica a chipului dumnezeiesc aflat in om.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu ramane cu aceasta calitate si atunci cand se intrupeaza, iubirea Sa filiala fata de Tatal umpland umanitatea Sa.

Dar prin umanitatea Sa, care astfel este si a noastra, se umple de iubire filiala intreaga fire in multimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul lui Hristos, adica dupa chipul Cuvantului intrupat, deci "faptura noua”. (II Cor.5,17).[8]

Prin Intrupare Mantuitorul Hristos "se face ontologic fire umana asumata” si anume o reface, cum spune acelasi Sfant Maxim – "in conformitate cu ea insasi”, caci "devenind om am pastrat liberul arbitru in impasibilitatea pacii cu natura”. [9] 

Deci, Fiul lui Dumnezeu a luat firea omului, dar nu lipsita de vointa lui. [10] Asumata in persoana Fiului Sau cu voia Lui, voia umanului a devenit voie a Lui, fara sa fie anulata, a devenit nu voia firii Lui dumnezeiesti, caci aceasta ar fi anulat-o ca voie omeneasca. Se dovedea prin aceasta scopul inalt pentru care firea umana a fost inzestrata cu o vointa proprie.

Libertatea cu care este inzestrata firea omeneasca, deci si vointa, este una din caracteristicile esentiale ale chipului dumnezeiesc din fiecare si se refera la sufletul omului, dar in stransa legatura cu trupul.

In ele se misca multe impulsuri, sub influenta diferitelor imprejurari, dar principal este ca socotinta si alegerea sa se conformeze ratiunii firii integrale.

Persoana umana, miscandu-Se in conformitate cu firea din sine si din altii, se misca in conformitate cu voia lui Dumnezeu, prin puterea iubirii care izvoraste de la Dumnezeu Cel in Treime. De aici rezulta ca Dumnezeu a creat pe oameni inzestrati cu o vointa, care este ajutata de iubirea lui ca sa se dezvolte in unitate intre ei si cu El.

Atunci cand insa oamenii au fost manati de unele impulsuri unilaterale din ei, sub atractia unor aspecte ale lumii, vazute unilateral, au ajuns la socotinte si alegeri contrare unitatii dintre ei si cu Dumnezeu:

Insusi Fiul lui Dumnezeu a luat firea omeneasca, in Persoana Sa, ca sa concretizeze vointa ei in miscari conforme cu integritatea ei si cu voia lui Dumnezeu ca sa atraga si pe cei facuti semenii Sai in aceasta unitate.[11]

Prin Intrupare a avut loc o reinnoire ontologica, precum si una morala, datorita, in primul rand, a restabilirii si aprofundarii cunoasterii lui Dumnezeu, prin redescoperirea ratiunilor divine asezate in lucruri, in fapturi, de catre Logos, inca de la inceput si prin subtierea opacitatii insesi a lumii, savarsita prin innoirea si indumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului intrupat.

In al doilea rand are loc o refacere si o crestere a continutului cunoasterii lui Dumnezeu Cel in Treime si prin descoperirea directa a lui Dumnezeu in Cuvantul intrupat: "Si Cuvantul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia – Nascut din tatal, plin de har si de adevar. (In.1,14). Mantuitorul Hristos este persoana Care cuprinde in Sine totul, de la Dumnezeire pana la materia indumnezeita a cosmosului, prin firea omeneasca, legata organic cu ea prin Trupul Sau.

Si prin primirea Lui in ei, insisi, oamenii isi realizeaza aspiratia lor de cuprindere a Totului si de Indumnezeire prin ei a cosmosului. Deschiderea noastra spre viata spirituala si deci posibilitatea spre desavarsire, marire, indumnezeire, a fost realizata de Mantuitorul Hristos prin invatatura si pilda Sa de slujire ca Proroc - Invatator, prin jertfa Sa de buna voie pe cruce, ca Arhiereu si prin puterea si stapanirea absoluta pe care a exercitat-o ca Imparat, asupra intregii fapturi.

In viata si in invatatura Sa, El ni se descopera ca model de sfintenie,  demn de urmat.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca in acest sens: "Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca-L si imita dupa putere” [12], caci "Cum prin fire este numai El, iar bun prin hotararea libera a vointei este numai cel ce imita pe Dumnezeu”. [13]  Acelasi parinte arata ca toti cei botezati in numele Sfintei Treimi trebuie sa tina poruncile Mantuitorului Hristos impreuna cu dreapta credinta.

"Caci toate poruncile Domnului ni s-au daruit impotriva a toata calea cea nedreapta”. [14]Chipul Mantuitorului Hristos, in poruncile evanghelice, ne apare aspru cand ni se ofera in porunci sau cand ne spune ca singurul drum spre bine este prin ele. El este ascuns in aceste porunci si in stradania pentru dobandirea virtutilor, nu numai ca norma, ci si ca putere personala ce lucreaza in ele. Poruncile date de Mantuitorului sunt valabile in orice clipa si, in stradania noastra pentru implinirea lor, se afla mereu ajutorul sau.In invatatura pe care ne-o da, Mantuitorului Hristos se interpreteaza pe Sine ca tinta finala si desavarsita pentru noi, deoarece El este adevarul si proorocia in persoana, prezentandu-ne in mod real starea de sfintenie realizata de credincios in El. Pentru aceea se da pilda pe Sine: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre” (Mat. 11,29).Predica Mantuitorului Hristos este chemarea adresata oamenilor ca sa primeasca impacarea lui Dumnezeu, care incepe de la intruparea Sa, aceasta fiind unicul drum al vietii lor adevarate, pentru dobandirea vietii vesnice, a indumnezeirii.[15]

 Sf. Maxim afirma referitor la aceasta: "De vrei sa afli calea care duce la viata, caut-o in "Cale” si acolo o vei afla”, adica in "Calea” care a zis:"Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (In.14,6). ”Dar caut-o in mare osteneala caci  putini sunt cei care o afla” (Mat.7,14).[16]

Crucea lui Hristos semnifica o noua treapta de ridicare si de intelegere duhovniceasca a intregii vieti a crestinului ortodox si de aceea constituie un temei al spiritualitatii crestine ortodoxe.Fara aceasta jertfelnica daruire de Sine a lui Dumnezeu, prin Hristos viata nu ar fi fost deplina, spiritualitatea crestina nu ar fi stat pe adevaratele-i fundamente.Caci, prin Crucea lui Hristos a fost omorata in noi dusmania (Efes.2,16), am fost impacati cu Dumnezeu si totodata intre noi, jertfa inseamna daruire totala a lui Dumnezeu prin renuntare la egoism.[17]

Fara Crucea lui Hristos, adevarata comuniune cu Dumnezeu, adevarata spiritualitate nu ar fi fost restabilita, caci la Tatal omul nu putea sa intre decat in stare de jertfa curata. Aceasta nu putem sa o aducem noi ca oameni si de aceea Fiul lui Dumnezeu, om asemenea noua, in afara de pacat, S-a dus Tatalui ca o asemenea jertfa curata, pentru a ne atrage si pe noi in jertfa Sa si a ne imprima si noua puterea starii de jertfa prin unirea Lui cu noi, ca astfel, sa putem intra si noi cu El la Tatal, asa cum spune Sf. Apostol Pavel (Efes. 3,12) si odata cu intrarea, avem impacarea sau pacea intre noi si Dumnezeu si intre noi laolalta. Prin Crucea lui Hristos ca suprema daruire a Lui ca om, este omorat in noi, in mod real dusmania care ne-a faramitat firea si ne-a pervertit chipul, rugand astfel comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii si lipsindu-ne de viata spirituala autentica. [18]

Prin jertfa Crucii, Mantuitorului Hristos dobandeste si iubirea lui Dumnezeu pentru firea decazuta a omului. Manifestand prin jertfa vointa de a se darui cu totul lui Dumnezeu, Mantuitorului Hristos reface chiar prin aceasta firea omeneasca din starea sa decazuta. In jertfa Mantuitorului Hristos sunt doua aspecte si doua directii nedespartite ale jertfei: spre Dumnezeu si spre firea omeneasca din Persoana Fiului intrupat si prin ea din noi toti. [19]

 Pe verticala, jertfa de pe Cruce restabileste comuniunea intre Dumnezeu si om, adevarata viata spirituala, iar, pe orizontala restabileste insasi firea umana decazuta in egoismul si in invartosarea ei in fata lui Dumnezeu si in multimea indivizilor care o faramiteaza, asa cum a afirmat Sf. Maxim Marturisitorul.Ascultarea si moartea Mantuitorului Hristos a avut eficienta ontologica de ridicare a firii Lui umane din stricaciune si moarte, pentru ca El nu a fost numai om, ci Dumnezeu adevarat si om adevarat. Un simplu om nu putea sa mantuiasca pe altii sau pe sine  prin activitatea sa morala si prin moarte. In realitate, numai prezenta efectiva a puterii dumnezeiesti este cea care da viata oricarei  creaturi, asa precum lipsa ei produce moartea intregii creaturi.Activitatea morala, a omului este o conditie de cooperare a lui cu divinitatea, ceruta de puterea dumnezeiasca, ca lucrarea divinitatii  sa fie efectiva.

Aceasta activitate este stimulata si sustinuta tot de puterea dumnezeiasca si este mijlocul prin care se manifesta puterea dumnezeiasca. In incordarea biruitoare a firii umane in moartea Mantuitorului Hristos este prezent lucrator ipostasul divin, precum si in intarirea firii umane insesi, prin triumful spiritului asupra trupului, a vietii asupra mortii.

Aceasta jertfa a Mantuitorului Hristos este  jertfa in veci, dar in acelasi timp este si locul in care este salasluita slava si puterea dumnezeiasca, destinata noua chiar de la facerea lumii.

Jertfa de pe Cruce, din marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, a fost absolut necesara pentru mantuirea si indumnezeirea noastra, pentru ca sa avem acces din nou la sfintenie, in comuniune de viata si iubire.

Ea s-a transformat in izvor de viata pentru toti cei cuprinsi in umanitatea Sa indumnezeita, dandu-le puterea sa infaptuiasca virtutea care, savarsita consecvent, inseamna esenta adevaratei spiritualitati.

In stransa legatura cu Intruparea si Crucea se afla Invierea lui Hristos, care le continua si reda in acelasi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerata o noua creatie sau a opta zi a creatiei, adica un dar total care vine de la Dumnezeu, care innoieste pe om si desavarseste unirea lui Dumnezeu cu toti oamenii.

Invatatura ortodoxa, fidela gandirii Sfintilor Parinti, staruie mult asupra aspectului antologic al Invierii lui Hristos, privind firea Lui omeneasca, cu rasfrangeri asupra intregii firi omenesti, precum si asupra creatiei.[20]

Trupul inviat al Mantuitorului Hristos este un izvor de viata dumnezeiasca pentru toti in viata pamanteasca, un izvor de putere si de curatire.Este un izvor de putere pentru a ne mentine si a spori si noi in curatirea, pneumatizarea care duce la inviere. De aceasta tine progresul intr-o transparenta care, fiind o continua personalizare si intarire a persoanei noastre, este in acelasi timp o intarire a adevaratei comuniuni intre noi si Dumnezeu si intre noi insine, comuniune care sta la baza adevaratei spiritualitati.[21]

Hristos, primind trup, cu care S-a inaltat la cer, indeplineste in Sine legatura dintre cer si pamant, ca temei al indumnezeirii vietii noastre, implicit al autenticei spiritualitati. Prin Inviere, umanitatea lui Hristos a fost total strabatuta de viata Duhului, Hristos Il are acum si ca om in mod deplin pe Duhul Sfant in Sine, pe care Il avea din veci, dupa Dumnezeire.  Mantuitorului Hristos patrunde acum cu trupul prin usile incuiate la Sfintii Apostoli, sau poate sa se faca nevazut din fata lor in Eman. In aceste aratari El iradiaza din trupul Sau celor din jur putere si slava dumnezeiasca si Se face cunoscut intr-o transparenta luminoasa care, de cele mai multe ori covarseste trupul si numai cand voieste il face vizibil, dar si atunci straluminat de puterea Sa divina ca Persoana.[22]

Invierea din morti a Mantuitorului Hristos constituie aratarea puterii dumnezeiesti in trup si anume in trupul Cuvantului intrupat. Sfintii Parinti arata ca El n-a fost inviat ca un obiect dintr-o moarte care  L-ar fi redus la totala neputinta, ci din faptul ca si-a manifestat puterea inca mai inainte de Invierea cu trupul, in sfaramarea portilor iadului si in eliberarea de acolo a celor ce au nadajduit mai inainte de venirea Lui. El invinge iadul cu trupul Sau omenesc, dar unit cu Dumnezeirea si de aceea nu poate fi retinut in iad, ci scapa de el si prin puterea lui dumnezeiasca elibereaza din iad si sufletele celor care au crezut mai inainte in fagaduintele despre menirea Lui, ale celor ce au contemplat in Logosul vestit din Vechiul Testament intentia venirii Lui in trup.[23]

In Hristos Cel Inviat este viata dumnezeiasca pentru ca in El este si moartea omului luat in El insusi si amandoua acestea sunt active si in noi. "Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Hristos ca si viata Lui sa se arate in trupurile noastre” (II.Cor.4,10). Din puterea mortii, dar si invierii Lui, murim pacatului si inviem lui Dumnezeu. Deducem de aici ca trupul lui Hristos cel inviat este un trup ridicat la deplina transparenta duhovniceasca si in aceasta calitate s-a umplut de sfintenie, de indumnezeire, aflandu-se asa in fata Tatalui.

Prin Inviere, prin faptul ca trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne patrunde si Insusi El ne-a devenit propriu impreuna cu sufletul si cu Dumnezeirea din El. Iar noi, induhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, intrucat ne-am deschis Lui prin credinta si comuniune.Cei ce se afla in stransa comuniune cu Mantuitorului Hristos primesc prin Duhul o largime in viata si cunostinta lor, din largimea vietii Fiului ca om, inaintand spre statura spirituala a lui Hristos; viata Lui a devenit viata noastra si incoruptibilitatea trupului Sau inviat lucreaza in noi in vederea invierii noastre.[24]

In perspectiva invierii avem puterea spirituala sa ducem adevarata lupta ceruta de ea: lupta impotriva patimilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenta, pentru comuniune, pentru  asemanarea cu Hristos, puterea Celui Care a inviat sustinandu-ne pe ceasta cale.  Astfel, Invierea Mantuitorului Hristos este alt temei fundamental al spiritualitatii crestine ortodoxe. "Invatatura despre invierea trupului este de cea mai mare insemnatate: ea ne da o patrundere mai deplina in adevarurile credintei, oranduieste viata noastra si apara pronia dumnezeiasca, contra a orice invinovatire.

Necredinta in Inviere aduce totul in neoranduiala. Din contra, credinta in ea intareste convingerea noastra despre pronie, care carmuieste lumea, ne da o mare ravna pentru fapta buna, ne indeamna sa fugim de rau si umple totul cu liniste si pace^”[25].

In persoana lui Hristos se arata Cuvantul lui Dumnezeu ca persoana si ca porunca. Se arata ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeste pentru om si ca mod de viata care corespunde in mod absolut poruncii divine.

Noua porunca a iubirii nu este doar data de Hristos, ci si intrupata in persoana lui Hristos. Si continutul ei practic se arata in viata Lui. "Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34). "Logosul sau Cuvantul lui Dumnezeu a fost in lume de la inceputul ei pe de o parte prin ratiunile lucrurilor, care sunt chipuri create si sustinute de ratiunile Lui eterne, iar, pe de alta, prin persoanele umane care in rationalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Insusi, create cu scopul ca sa gandeasca ratiunile lucrurilor impreuna cu Ratiunea divina personala intr-un dialog cu Ea.^”[26]

Spiritualitatea crestina ortodoxa este viata lui Hristos, Cel care a invins moartea noastra prin moartea Lui pe Cruce, in care a fost lucratoare suprema-I iubire a Lui ca Om fata de Tatal, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, facut om pentru noi.

In spiritualitatea ortodoxa cel ce crede in Hristos trebuie sa-si concretizeze credinta prin fapte bune, adica sa-si foloseasca libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat in lume prin energiile dumnezeiesti necreate.

Aceste fapte trebuie sa-L aiba in vedere pe Mantuitorul Hristos, pe care-L vedem in chipurile tuturor semenilor nostri. Fie trebuie sa izvorasca din iubirea noastra jertfelnica, luand ca model iubirea jertfelnica a lui Hristos. Hristos a aratat lumii aceasta iubire si Biserica Ortodoxa propune omului tot aceasta iubire pentru mantuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoana universala.

Hristos, salasluit in noi de la botez, conduce cu putere nu numai straduinta noastra dupa impodobirea cu virtuti, deci nu numai lucrarea pozitiva de fortificare prin vointa a omului nou in Hristos, ci si pe cea negativa, de omorare a pacatului, de slabire, tot prin vointa, a omului vechi. "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine^”. (Galateni 2, 20), si: "Duhul Insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem fii ai lui Dumnezeu^” (Romani 8, 16).

Doctor in teologie

Pastin Antoniu-Catalin 

 

 

• Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
  Publicat in : Acatiste
• Persoana si numele lui Iisus Hristos
  Publicat in : Religie
• Cum este vazut Iisus Hristos in Coran
  Publicat in : Editoriale
• Iisus Hristos, contemporanul necunoscut
  Publicat in : Editoriale