Faptul că păcatele s-au înmulțit și s-au răspândit pretutindeni în lume, iar patimile s-au înrădăcinat în sufletele oamenilor, a făcut ca, pentru mulți semeni, vorbirea despre virtuțile firești și normale să devină ceva perimat, moralizator și deci enervant, o piedică în calea așa-zisei „emancipări” a omului „modern”, care să îi ofere „libertatea” de a experimenta la maxim răul, prin desființarea oricărui reper al binelui.
Un rău „camuflat” de luminile false ale reclamelor, uns cu toate alifiile, ca să fie mai lesne acceptat de întreaga lume, ca ceva „nou nouț”, „sănătos” și „bun” de adoptat ca stil personal de viață.
De aceea, vorbirea despre adevăr, așa cum ne este el împărtășit prin învățătura Sfintei Biserici, reprezintă un act de normalitate, menit să ne mențină în normalitate, pe calea mântuirii - adevăratul țel al vieții noastre.
Sunt oameni care cred că au o viață împlinită, deoarece s-au realizat din punct de vedere material, al trebuințelor specifice speciei umane și din perspectivă socială.
Pentru aceștia, comuniunea în iubire cu Dumnezeu și cu aproapele, cultivarea și sporirea virtuților, lupta duhovnicească pentru a fi mai bun sufletește de la o clipă la alta, de a păși cu dârzenie și hotărâre spre Împărăția Cerurilor, toate acestea nu au nicio valoare sau se rezumă doar la un comportament formal și de conjunctură.
Mulți cred că au asumat lupta cea bună, indiferent de inima cu care fac acest lucru, de mijloacele folosite și de scopurile reale urmărite.
Când pleci la luptă duhovnicească, și nu numai, trebuie să ai „armele” potrivite (dreapta credință, postul, rugăciunea etc.), toate sub acoperământul smereniei, să cunoști și să respecți anumite „reguli”, să fii pregătit să faci măcar o mică „jertfă” și pentru binele altora. Altfel motivația e falsă, iar lupta e sortită de la început eșecului.
Și când ne gândim că există oameni care irosesc timp prețios, își șubrezesc sănătatea, iar unii chiar își „dau” viața pentru cele mai absurde și chiar josnice zise „cauze” sociale.
Bine că dreptatea și judecata e a lui Dumnezeu, altfel Împărăția Cerurilor ar fi fost plină de împătimiți, oportuniști, întreprinzători, penali..., care ar fi uzurpat locul binemeritat al altora, prin mijloace arhicunoscute: șpagă, înșelăciune, fățărnicie, lingușeală etc.
Normal că acolo, aceștia s-ar fi „plictisit de moarte” de atâta Viață întru Adevăr și Lumină.
Bunul Dumnezeu vrea ca tot omul să fie mântuit, dar în niciun caz nu ar fi îngăduit o „privatizare”, „politizare” sau „ierarhizare” a Împărăției Sale, cu șefi și subalterni, toți nemulțumiți, „puși pe harță” și într-o continuă concurență „loială”.
Bineînțeles că sunt afirmații cu ușoară tentă ironică și umoristică, însă nu lipsite de adevăr în ce privește obrăznicia și nesimțirea omului față de Dumnezeu.
Cât despre „pomenirea” în analele istoriei, acolo unde cei „plini de sine” cred că vor rămâne pentru totdeauna, datorită meritelor personale deosebite, circulă o veste proastă: se vor „dezumfla” de la sine.
Nici lumea nu-și va mai aduce aminte de ei, pentru că timpul și spațiul vor fi desființate, deci și memoria și istoria acestei lumi pervertite, așa cum bine știm din Sf. Scriptură: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apoc. 21, 1).
Vor rămâne însă toate ale noastre în „memoria” tainică a lui Dumnezeu și a sufletului nostru: cele bune, dar și relele nemărturisite sau mărturisite, pentru care nu ne-am căit sincer sau pe care le-am repetat apoi cu știință.
Adică cugetele, gândurile, cuvintele rostite, faptele, intențiile, pentru care vom da socoteală, inclusiv pentru sminteala pe care am adus-o generațiilor actuale și viitoare, chiar și după ce nu vom mai fi în viață.
Apoi, nici diavolul nu îi va „gratula” pe cei care încă mai cred că pot să-L „fenteze” pe Dumnezeu sau să-și negocieze cu El propria mântuire, după regulile „trocului”.
Dracul nu face „concesii” și nici nu își recompensează „colaboratorii”. După ce s-a folosit de ei, îi aruncă în „haznaua” urât mirositoare a istoriei.
Dumnezeu însă nu ne uită niciodată, pentru că toți suntem de la început în memoria Lui veșnică. El este singurul care cunoaște nu doar faptele noastre, dar și inima noastră, pentru că El ne-a creat din iubire și pentru iubire.
De Dumnezeu nu putem fugi sau să ne ascundem, oricât de mult am vrea, oricât de inteligenți sau de puternici ne-am considera.
La final, nu o instanță lumească ne va judeca, care să poată fi mituită sau unde să poți face recurs, cu speranța unei absolviri de orice vină.
Ci Însuși Domnul Iisus Hristos va fi Judecătorul nostru. Cel pe care Îl răstignim, în fiecare clipă, cu păcatele noastre. Cel ale cărui Sf. Porunci nu le păzim și a cărui chemare spre pocăință și îndreptare nu o ascultăm.
Mai degrabă omul ar vrea să-L „omoare” pe Dumnezeu, ca să poată să „absolutizeze” propria lui voie și să-și împlinească la nesfârșit dorințele egoiste.
Din fericire, sau din păcate pentru unii, Dumnezeu n-a murit, și nici nu va fi „substituit” vreodată cu tehnologie omenească „inovatoare”.
Cert este că noi toți, oameni creați de Dumnezeu, o vom „mierli” pâna la urmă, indiferent de rangurile noastre lumești, și ne vom înfățișa, fiecare cu ale lui, la judecata Mielului lui Dumnezeu.
Și, pentru că Judecata Lui este mereu dreaptă și nepărtinitoare, tocmai de aceea cugetele inimii, gândurile minții, intențiile ascunse, vorbele și toate faptele noastre vor fi „martorii” noștri sau mai bine zis „mărturia” trecerii noastre prin această lume.
Nu arăt cu degetul pe nimeni, ca un acuzator sau moralist, pentru că tot ce am scris cred că ne privește pe toți deopotrivă, iar degetul este îndreptat spre mine însumi.
Neștiute sunt căile Domnului, prin care voiește să ne atragă la Sine. Uneori, iată, prin copii, care ne servesc gratuit adevărate lecții duhovnicești.
Am auzit un copil de clasa a VI-a, care și-a exprimat simplu, din inimă, crezul său personal: „Să nu-L supăr niciodată pe Dumnezeu!”. Mai există totuși o speranță.
Bunul Dumnezeu să ne dea la toți mintea cea de pe urmă!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
Publicat in : Lumea vazuta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.