Imparatia lui Dumnezeu ca realitate si nadejde

Lumea in existenta, prezenta si plenitudinea Imparatiei lui Dumnezeu

Invatatura Scripturii despre Imparatia lui Dumnezeu este coloana vertebrala a tuturor revelatiilor si totodata cea mai rezistenta cupla intre cele doua Testamente. Ce este Imparatia lui Dumnezeu? Ea nu este "regnum Dei" (regat, dominatie), deci nu se poate descrie ca o stare mai mult sau mai putin localizabila, ci mai mult "regimentum Dei" (carmuire).

Pornind din faptul ca expresia "malkut" (imparatie) provine de la "malek" (imparat), respectiv "basilei" din "basileus", ambele expresii marturisesc pe Dumnezu-Imparat si nu pot fi interpretate in afara de aceasta marturisire.

Cand Calvin face deosebirea amintita intre regnum si regjmentum Dei, scoate in evidenta faptul ca domnia lui Dumnezeu nu se refera asupra unui teritoriu, ci se manifesta ca carmuire. Nu este de ajuns, ba este gresit a spune: Imparatia lui Dumnezeu se realizeaza acolo, unde oamenii se supun vointei Sale.

In legatura cu Imparatia lui Dumnezeu nu este vorba de atitudinea omului, ci despre Dumnezeu insusi, care inainte de toate domneste prin iubire, obiectul acestei dominatii prin iubire fiind lumea.

Deci nu supunerea omului este un factor determinant, ci domnia prin iubire a lui Dumnezeu. Raza iubirii Sale cuprinde intreaga lume in timp si in spatiu si in afara acestora. De la trairile interioare ale Imparatiei iui Dumnezeu, de ex: "Imparatia lui Dumnezeu este neprihanire, pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17), pana la schimbari in situatia omului, ca: "orbii isi capata vederea, schiopii umbla, surzii aud" (Matei 11, 5), de la realitatea empirica "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca 17, 21), pana la nadejdea rugaciunii "Vie Imparatia Ta!" (Matei 6, 10), toate aspectele acestei imparatii pot fi intelese numai din Dumnezeu cel iubitor.

Imparatia lui Dumnezeu este acea domnie a lui Dumnezeu, pe care El o realizeaza prin iubirea Sa. Aceasta iubire atotcuprinzatoare, a lui Dumnezeu a dat nastere acestei imparatii, care, dinspre Dumnezeu privind, este o realitate unitara: nu se limiteaza la Biserica, sau la credinciosi, nu este cercul propriu al invataturii adevarate, nu are o etapa istorica si una eshatologica.

Crestinii au fost tentati in trecut si in prezent sa identifice Imparatia lui Dumnezeu cu un cerc mai restrans sau mai intins al crestinismului si sa vorbeasca despre o lume care este opusa Imparatiei lui Dumnezeu. Dar trebuie sa intelegem ca Dumnezeu nu este inchis in Biserica-crestinism. Gandirea si propovaduirea crestina fiind dominata de categoria timpului, distinge o etica crestina a zilelor noastre si una eshatologica conceputa ca viitor. Dar Dumnezeu nu se "realizeaza" in faze istorice, deci Imparatia Lui, cea a eshatonului este existenta deja in acest eon, ea a inceput si noi traim in eshaton. Cum sa intelegem altfel Cuvantul Domnului pe cruce: "Astazi vei fi cu mine in rai" (Luca 23, 43)?

Cu tot caracterul discursiv al cunoasterii omenesti, suntem chemati sa exprimam aceasta unitate transcendenta a Imparatiei lui Dumnezeu cuprinsa numai in credinta, vorbind despre ea pe baza existentei (1), prezentei (2) si plenitudinii (3) Imparatiei lui Dumnezeu.

1. In intelegerea existentei Imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa pornim din lumea Vechiului Testament. Intr-o discrepanta a comunitatii Dumnezeu-om, intr-un univers corupt, intr-o viata descompusa, poporul ales traieste sub semnul Imparatiei lui Dumnezeu (numai Eden, Canaan, Israel etc.); lupta, se jertfeste si se roaga pentru ea, o nadajduieste si o propovaduieste.

Ideea acestei domnii a lui Dumnezeu este mai pregnanta in Vechiul Testament si mai bine conturata decat chiar cea mesianica. Acest fapt arata ca Israel a avut o constiinta vie despre existenta Imparatiei lui Dumnezeu: este departe, va veni numai "in ziua aceea", dar exista. Afirmatiile lui Iisus despre prezenta Imparatiei lui Dumnezeu ar fi aproape goale si de neconceput fara cunoasterea acestei existente a Imparatiei lui Dumnezeu.

Daca rasfoim in opera mare a lui Stahelin despre predicarea Imparatiei lui Dumnezeu, avem impresia ca, istoria bisericii este istoria propovaduirii Evangheliei despre aceasta existenta. Miscarea ecumenica la fel, provine din aceasta propovaduire. Dupa ce in acest an saptamana ecumenica de rugaciune a avut ca tema "Vie Imparatia Ta"! Comisia mondiala "Misiune si evanghelizare" din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor a organizat in mai 1980, Congresul din Melbourne cu aceeasi tematica.

2. Prezenta Imparatiei lui Dumnezeu ne trimite la pustia Iudeii, care este plina de ultima profetie: "Imparatia lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1, I5), mai corect tradusa: "s-a apropiat si este aici".

Dupa aceasta intonatie, in Noul Testament gasim circa 80 de texte, care vorbesc despre prezenta Imparatiei lui Dumnezeu. Aceasta prezenta reala este asigurata de Cuvantul intrupat: Iisus Hristos. In teologie, cel mai discutat enunt al Domnului se gaseste in Luca 17, 21, unde amindoua posibilitatile de traducere sunt justificate gramatical si corecte teologic: Imparatia lui Dumnezeu este "intre voi" sau "in voi" (entos hymin).

Israel a stiut ca Imparatia lui Dumnezeu va veni in timpul eshatologic si, cand Biserica Noului Testament a afirmat ca ea este prezenta, totodata a marturisit ca istoria a intrat in eshaton si eshatologia realizata este insusi Iisus Hristos.

Aici trebuie sa constatam: Imparatia lui Dumnezeu nu "este" prezenta, ci se petrece, se intampla, este un eveniment si exista in seria evenimentelor, cum insa si intruparea este un eveniment si genereaza evenimente.

Teza noastra ca Imparatia lui Dumnezeu este prezenta in timp eshatologic este impovarata de trei reprezentari teologice:

a. Substituirea reciproca a notiunilor de Biserica si Imparatia lui Dumnezeu, care a generat doua pericole - din pacate nu numai posibile. Pe de o parte termenul de "imparatie" a fost scos din dictionarul teologic de cuvantul "Biserica", dand nastere la o conceptie si o practica gresita a misiunii si a evanghelizarii.

In aceasta conceptie s-a incercat includerea lumii necrestine in Biserica in locul propovaduirii Evangheliei si a semnelor diaconale ale Imparatiei lui Dumnezeu. Pe de alta parte, prezenta Imparatiei lui Dumnezeu a fost reprezentata fara Biserica, uitand ca ea este cadrul si mijlocul nu numai al propovaduirii Evangheliei, ei si al realizarii ei, adica al iubirii lui Dumnezeu, ca orbii sa vada, schiopii sa umble, leprosii sa se curete etc. (Luca 7, 22).

b. Neincrederea in prezenta Imparatiei lui Dumnezeu care - in pre-aparenta - poate fi justificata cu pacatele, foametea, saracia, catastrofele lumii. In contextul economic, politic, social al lumii contemporane de multe ori se parea anacronic a vorbi despre prezenta Imparatiei lui Dumnezeu. Trebuie insa sa remarcam: in timpul aparitiei lui Iisus, lumea fariseilor si a zelotilor, nici in infatisarea ei externa, nici in cea interna, n-a fost cu nimic superioara lumii noastre - si totusi Imparatia lui Dumnezeu a fost prezenta in ea.

c. In al treilea rand, credem ca in definitia "Imparatia lui Dumnezeu este prezenta in Iisus Hristos" sunt incluse doua enunturi dialectice: Ea s-a apropiat in chipul imparatului rastignit si in chipul imparatului inviat, in ultimul deceniu s-a accentuat numai prima parte a acestui adevar: imparatul rastignit a fost si este solidar cu lumea suferinda.

Pana aici nimic de adaugat. Dar tocmai in spiritul misiunii si al evanghelizarii, unii comentatori reproseaza Congresului de la Melbourne aceasta deplasare, a accentului si amutirea vestii bune, anume ca acest Hristos solidar este Cel inviat, Cel glorios. Misiunea Sa se naste nu numai sub cruce, dar si pe malul Marii Tiberiadei, unde Cel inviat porunceste: "Paste oile mele!" (Ioan 21, 17), sau pe Muntele Maslinilor, unde cu ultimele Sale cuvinte "Imi veti fi martori", Iisus trimite pe ucenicii Sai pina la margina pamantului (Fapte 1, 8).

3. In Noul Testament circa 30 de locuri vorbesc despre plenitudinea Imparatiei lui Dumnezeu. Ea va veni, va cobora si se va implini. Biserica a fost nutrita si sustinuta de aceasta nadejde de-a lungul istoriei sale, incepand cu rugaciunea "Vie Imparatia Ta!", prin cea de "maranata" si chiar pana la Melbourne. In aceasta invatatura biblica s-au strecurat doua elemente generatoare de confuzie:

a. Enuntul: "Imparatia lui Dumnezeu se va implini - se confunda cu cea de "se va realiza". Implinirea acestei imparatii nu este rezultatul unui proces de aparitie spontana si inedita, si este acea realitate, care "in nuce" a fost si este prezenta. Identitatea intre prezenta si plenitudine este demonstrata de poate cea mai "rezistenta" si expresiva pilda a lui Iisus, cea a grauntelui de mustar (Matei 13, 31-32).

b. O confuzie si mai acuta pare a fi atitudinea sectara in ceea ce priveste revenirea lui Hristos si coborarea plenitudinii Imparatiei lui Dumnezeu. Teologia se confrunta cu diferite viziuni apocaliptice religioase, care califica crizele etice si economico-politice mondiale, cataclismele locale, toata furtuna istoriei drept semnele sfarsitului.

Biserica stie ca existenta sa in aceasta lume se datoreste unui timp de gratie dat de Dumnezeu si ca traieste intr-o asteptare permanenta pana la parusia lui Hristos. Aceasta asteptare este o activitate continua, care se manifesta in predicarea Evangheliei si in instituirea semnelor Imparatiei lui Dumnezeu.

O alta confruntare traditionala a teologiei, incepand cu Parintii anti-gnostici, este negarea conceptiilor neoplatonice, care separa sufletul de trup, mantuirea de ajutoare, eliberarea finala de soarta paminteasca a omului. Aceste conceptii antievanghelice - imbinate cu idei apocaliptice - considera ca istoria curge spre un sfarsit dezastruos inevitabil, din care rezulta o atitudine iresponsabila: "Totul e degeaba".

Suntem convinsi insa ca nici o interpretare a plenitudinii nu poate leza dinamismul evanghelic al Imparatiei lui Dumnezeu.

Pozitia si menirea Bisericii in cadrul legaturii lui Dumnezeu cu lumea

Imparatia sustinuta de iubirea lui Dumnezeu este unica, dar cand o privim dinspre om, ea este perceputa in existenta, prezenta si plenitudinea ei. Despre aceste trasaturi nu putem vorbi in mod descriptiv, caci exprima obligatii pentru crestini.

La Congresul misiunii mondiale si al evanghelizarii, problemele practice s-au cristalizat in jurul a doua intrebari.

- Unde stau crestinii in contextul prezentei si al nadejdii Imparatiei lui Dumnezeu?

- Ce trebuie sa faca, ce menire au ei?

1. In contextul misiunii si al evanghelizarii, Biserica se raporteaza la sine insasi, fiind obiectul misiunii (a) si la o lume, numita a treia.

a. In Noul Testament observam ca cresterea Imparatiei lui Dumnezeu, are o economie bine ordonata: ucenicii - evreii - paganii, sau dupa Fapte 1, 8 Ierusalim - Iudeea - Samaria - pana la capatul pamantului.

Conform acestora, Biserica, ca instrumentul propovaduirii Evangheliei este obiectul misiunii si al evanghelizarii, prin simplu fapt ca are nevoie de a asculta Evanghelia. Cerintele propovaduirii acum 20 de ani au fost concepute astfel: si lumea necrestina este lumea lui Dumnezeu si necesita paine si evanghelizare.

Acum fraza s-a contrapunctat: lumea crestina la fel ca cea necrestina trebuie sa auda marturisirea Imparatiei lui Dumnezeu. Dat fiind ca intre noi traiesc saraci, asupritori, indiferenti, propovaduirea Imparatiei lui Dumnezeu este o Evanghelie care se adreseaza tuturor "saracilor in duh", in intelesul corect al termenului, in comunitatile umane, atomizate, in mediul inconjurator poluat, intr-o lume drogata - alcoolizata si infierata de catastrofa unui razboi nuclear - traieste un om sarac.

In aceasta lume a noastra, a Bisericilor crestine traiesc cei bogati, care au devenit asupritorii saracilor chiar si sub egida unei paternitati fariseice. Intrebarea referitoare la intelesul Evangheliei pentru farisei se repeta azi la relatia Evangheliei cu bogatii in aceasta lume.

Aici, propovaduirea trebuie sa capete un caracter profetic veterotestamentar impotriva autorilor nedreptatilor sociale. Pe drept cuvant se reproseaza Congresului de la Melbourne ca s-a ferit de pronuntarea unor adevaruri, care din misiune profetica ar fi trebuit sa fie enuntate.

Biserica chiar daca n-a fost bogata, chiar daca n-a fost asupritoare, s-a identificat uneori de acest anturaj ispititor, rugandu-se astfel: "Vie Imparatia noastra, fie voia noastra" - in locul rugaciunii lui Iisus. Crestinii, care isi cauta refugiul intr-un indiferentism social, sunt cei care "Intr-una aud si nu inteleg, intr-una vad si nu pricep" (Isaia 6, 9); aceasta pozitie neutra este iresponsabila.

b. Intrebarea cea mai necorecta a fost si este: care este relatia Bisericilor din lumea intaia cu Bisericile din lumea a treia? Astazi se mai intreaba: este oare justificata aceasta preocupare accentuata a Bisericilor cu problemele vietii din partea de sud a globului pamantesc? Oare nu ne inchidem ochii in fata acelei situatii neomenesti, pentru care propovaduitorii Imparatiei lui Dumnezeu sunt responsabili?

Un lucru este cert: intoarcerea Bisericilor istorice catre aceasta lume a saraciei se motiveaza din doua considerente: in primul rand Biserica este constienta ca Imparatia lui Dumnezeu a venit si este aici si ca aceasta inseamna domnia cu iubirea lui Dumnezeu. Nu numai o stie, dar a si simtit-o si vrea sa impartaseasca bucuria ei cu toata lumea. Aceasta impartasire a bucuriei eshatologice este motivul misonarismului crestin.

In al doilea rand, stadiul saraciei in care traiesc aceste popoare nu este cel apocaliptic, dar este exasperat si noi suntem poate ultima sansa a lor. Biserica trebuie sa fie in primul rand acea care, cu constiinta trezita recunoaste aceasta situatie. Pilda samariteanului milostiv ne arata ca este vorba nu numai de mantuirea de urgenta a omului jefuit, inca semiviu, dar si despre mostenirea vietii vesnice a samariteanului insusi, respectiv a invatatorului legii.

Bisericile noastre confruntandu-se cu lumea de dincolo de ecuator, sunt ispitite de natura lor de Biserica istorica, de avantajul lor pozitional, traind intr-o civilizatie si cultura superioara, si chiar de locul lor geografic favorabil.

Aceasta ispita se prezinta in declaratii de "noi", adica noi suntem in posesia adevarului, noi stim de ce aveti nevoie, noi suntem mostenitorii Imparatiei lui Dumnezeu. Acest "noi" declarat tace ab ovo imposibila comunicarea intre cele doua lumi, fara de care nu se va naste niciodata comunitatea.

Folosirea acestui pronume personal este justificata numai daca ne simtim cu adevarat in situatia Israelului veterotestamentar de a "duce mantuirea pana la marginea pamantului" (Isaia 49, 6). Si numai daca acest "noi" nu este exclusiv, ci inclusiv, ca. in rugaciunea: Tatal nostru, painea noastra, painea lumii a intaia, a doua si a treia, Tatal al tuturor lumilor existente sau posibile, pentru ca acest Tatal este a lui Iisus Hristos, Cel care se roaga pentru noi.

Penultimul Congres al Misiunii si al evanghelizarii din Bangkok 1972, a cautat sa clarifice raportul Bisericilor istorice cu cele tinere si cu religiile pagane. In urma precizarilor din Bangkok s-a accentuat ca marturisirea Imparatiei lui Dumnezeu nu poate fi un monolog cu caracter didactic din partea acelor care se cred a fi in posesia Evangheliei, ci un dialog in care crestinii manifesta respect fata de acei parteneri, pe care ii considera chemati sa innoiasca Evanghelia.

La Melbourne unul din principiile pe baza carora s-au purtat discutii, a fost tocmai acest respect al partenerului. Semnele vietii ecumenice arata un viitor apropiat al acelei reciprocitati intre Bisericile tinere si batrane, care este caracteristica poporului si chiar Imparatiei lui Dumnezeu.

Pornind de la pilda samariteanului, facem o distinctie intre notiunile de "prieten" si "aproapele". Prietenul (filos) in Noul Testament traseaza o singura directie a legaturii om-om, iar aproapele (rea-plesion) inseamna o reciprocitate, o comunitate in care este prezent Domnul nostru si in care atat intrebarea cat si raspunsurile sunt apreciate sub conducerea Cuvantului si a Duhului lui Dumnezeu.

2. Intrebarea a doua pe care ne-o punem este urmatoarea: traind realitatea si nadejdea Imparatiei lui Dumnezeu, adica existenta, prezenta si plenitudinea ei, ce trebuie sa faca Biserica confruntandu-se cu ea insasi, dar mai cu seama cu o lume a saraciei, injustitiei, a robiei? Cu privire la aceasta situatie Biserica are menirea sa propovaduiasca Evanghelia (a) si sa discearna semnele Imparatiei lui Dumnezeu (b).

a. Mai cu seama in deceniul dintre 1960-1970, in tematica congreselor ecumenice observam o preocupare cu un accent pronuntat pe latura sociala a Evangheliei, o orientare catre un crestinism faptic, cu caracter diaconal.

Dar din Biblie nu putem omite, texte ca "m-a trimis sa propovaduiesc robilor slobozire, sa vestesc anul de indurare al Domnului" (Luca 4, 18-19), "saracilor li se propovaduieste Evanghelia" (Matei 11,5) etc. Aceasta inseamna ca crestinismul reprezinta cu duhul blandetei, dar ferm, acea dreptate ca "omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant, care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4), ca Evanghelia nu se poate reduce la un program social-politic, ca orizontalul nu poate inghiti verticalul.

Daca Biserica nu participa la actiunile sociale de ajutorare, nu mai este Biserica diaconala, pacatuieste, se va cantari in cumpana si se va gasi usoara (Can. 5, 27), dar in acest caz Dumnezeu va avea grija ca painea, antibioticele, vaccinarile etc. sa curga spre sud pe alte canale decat cele ale Bisericilor. Dar daca nu propovaduieste Evanghelia, atunci nici o fiinta nu o va mai face, atunci inceteaza a mai fi Biserica.

Ce este de fapt prapovaduirea Evangheliei Imparatiei lui Dumnezeu? A da o veste ca iubirea lui Dumnezeu s-a intrupat in Iisus Hristos si prin El Imparatia lui Dumnezeu este realitatea si nadejdea. Aceasta marturisire elibereaza istoria din catusele fatalismului si da siguranta existentei umane pe pamant; scoate frica din lume; imbratiseaza pe cei saraci in duh sa se simta egali cu toti oamenii globului; impaca pe vrajmasi, invata pe cei saraci, pe cei bogati si pe cei indiferenti din ambele emisfere ale globului sa se roage": "Vie Imparatia Ta.!".

b. Prin trimisii Sai la Ioan Botezatorul, Iisus se identifica cu Mesia profetilor prin urmatoarele: "Duceti-va de spuneti lui Ioan ce auziti si ce vedeti: orbii isi capata vederea, schiopii umbla, leprosii sunt curati, surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se propovaduieste Evanghelia" (Matei 11, 4-5). Fiindca Imparatia lui Dumnezeu nu este numai auzita prin propovaduire, ci vazuta prin semnele instituite in aceasta lume, Biserica este chemata sa le desemneze.

Avem convingerea ca aceasta imparatie este tocmai cea a lui Dumnezeu ca o va duce pana la parusia Domnului Iisus Hristos, ca insusi Duhul Sfant este infaptuitorul evenimentelor ei. Totodata suntem constienti de faptul ca aceasta imparatie este prezenta pentru toata lumea, deja in acest eon si ca Biserica ca comunitate a crestinilor este subiectul instrumental folosit de Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate fi fortat sa-si realizeze economia si structura mantuirii dupa planurile umane, dar ne-a chemat sa fim impreuna-lucratori (synergoi - 1 Cor. 3, 9), sa ducem paine la infometati, dreptate in nedreptate, pace in lumea razboaielor si a urii, bucurie si nadejde in lacrimi si deceptii dor de viata in resemnare.

Avand aceasta chemare, pentru noi exista o lume despre care avem stiri ingrozitoare, care ne tulbura, ne revolta zilnic, timp de 5 minute, timp in care 4 copii sub 5 ani mor de foame. Aceasta parte a lumii, prin raspunderea noastra, este inclusa in raza de iubire a lui Dumnezeu si asteapta de la noi cele mai concrete semne ale Imparatiei lui Dumnezeu.

In drumul ajutorarii, "lumea" este cu, cativa metri inaintea noastra si noi o urmam cu pasi ezitanti. Trebuie sa fim condusi de convingerea ca fiecare fapt al ajutoarii, care tinteste binele omului, constituie un semn al Imparatiei lui Dumnezeu.

Dumnezeul cel marturisit de noi nu este unul neputincios: EI este Dumnezeu - Pantocrator, care in indurarea Sa pentru om are mijloace multiple si puternice. Nadajduim ca crestinii nu vor lipsi acolo, unde Tatal nostru ceresc vrea sa instituie semnele pamantesti ale Imparatiei Sale, caci daca ne-am retrage si am ramane indiferenti, pietrele vor vorbi.

Kozma Zsolt

.