Împărtăşirea cu Dumnezeu - Cuvântul prin cuvânt la Sfânta Liturghie, aşa cum reiese din predicile şi cuvântările Părintelui Nicolae Bordaşiu…

Câteva cuvinte preliminare şi, o scurtă evocare

Cu sinceră şi vădită emoţie am alcătuit acest cuvânt – studiu introductiv la cartea de predici a Părintelui Nicolae Bordaşiu “Ascultă Doamne graiurile mele!...”, care, iată, vede, acum, lumina tiparului, fiind publicată postum, în anul acesta – 2019, când, dacă ar (mai) fi trăit, printre noi, pământenii, Părintele Nicolae Bordaşiu ar fi împlinit, la 22 mai 2019, venerabila vârstă de 95 de ani de viaţă, iar, la 30 noiembrie 2019, la Sărbătoarea închinată Apostolului Neamului nostru Românesc – Sfântul Andrei, ar fi aniversat 50 de ani de slujire sacerdotală, exemplară şi pilduitoare!...

Însă, iată, ca o mângâiere şi, ca o binecuvântare părintească, avem în faţa noastră, această carte – culegere de predici, omilii şi cuvântări a Părintelui nostru drag – Nicolae Bordaşiu – Scardotul, Învăţătorul şi Slujitorul, loial, fidel şi credincios (al) Domnului nostru Iisus Hristos!...

În acest cuvânt – studiu introductiv, vreau să evidenţiez şi să remarc, aportul pronunţat, substanţa sau conţinutul accentuat, scripturistic, liturgic, moral, dogmatic şi patristic al acestui volum, care este, dacă, vreţi, o culegere şi o sinteză, în acelaşi timp, de citate, referinţe, indicii şi scrieri biblice, scripturistice, dogmatice, liturgice şi patristice, de aceea am şi numit studiul de faţă cu titlul: “Împărtăşirea cu Dumnezeu - Cuvântul prin cuvânt la Sfânta Liturghie, aşa cum reiese din predicile şi cuvântările Părintelui Nicolae Bordaşiu…”

Înainte de a intra în studiul introductiv propriu zis, mă rog Bunului Dumnezeu, să-l aşeze cu Drepţii şi să-l numere cu Sfinţii Săi, pe robul său, cuminte, conştiincios, evlavios şi credincios - Nicolae Preotul iar volumul de faţă să rămână, pentru noi toţi, o pildă, reală, veritabilă, autentică şi concretă, de propovăduire şi (de) mărturisire, realizată şi împlinită, cu timp şi fără timp, în jumătatea de veac sacerdotală, de către Bunul şi Scumpul nostru Părinte Nicolae Bordaşiu!...

Prolog

Noţiunea de „împărtăşire cu Dumnezeu - Cuvântul” este utilizată de regulă pentru a desemna împărtăşirea euharistică cu Trupul şi Sângele Domnului. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc însă şi despre o altă împărtăşire cu Dumnezeu - Cuvântul, la fel de reală ca cea euharistică, şi anume împărtăşirea cu Dumnezeu - Cuvântul prin cuvânt, împărtăşire care nu exclude ci, din contră, pregăteşte unirea deplină cu Iisus Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, „piscul vieţii duhovniceşti” 1.

Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia asupra faptului că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu se împlineşte atât prin asumarea firii umane cât şi în cuvânt. „Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte trup, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu numai fiindcă S-a întrupat, ci şi fiindcă Dumnezeu-Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu şi Tatăl şi avea în Sine limpezi şi dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări şi ghicituri, nici istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea dezbrăcată de cele inteligibile dezbrăcate, desfăcându-se de cele obişnuite lor, Se face trup, îmbrăcându-Se şi multiplicându-Se în varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemănărilor şi cuvintelor întunecoase. Căci la prima întâlnire mintea noastră nu sesizează Cuvântul dezvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt prin fire dar trup la vedere” 2.

Cuvântul întrupat în cuvânt ni se dăruieşte spre împărtăşire prin cuvânt. De aceea „tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Deut. 8, 3; Matei 4, 4) este hrană adevărată spre viaţa veşnică. Dacă primim acest cuvânt cu inimă curată şi bună şi nu îl înăbuşim cu grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii ci îl împlinim, el rodeşte, întru răbdare, viaţă veşnică (Luca 8, 5-15). „În măsura în care omul se lasă împărtăşit de cuvântul lui Dumnezeu, găseşte în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viaţă” 3.

Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim scris în Sfânta Scriptură, de aceea orice lectură a Bibliei reprezintă o împărtăşire cu Dumnezeu - Cuvântul prin cuvânt, cu condiţia ca această lectură să o facem ca mădulare ale Bisericii, în duhul Bisericii. „Dumnezeu a voit ca Cuvântul să formeze Trupul Său în care cuvintele Sale să răsune; deci în acest loc, în Iisus Hristos, trebuie citită Biblia sau Sfânta Scriptură; în Biserică se efectuează orice adevărată lectură a Bibliei. De îndată ce un credincios ia Biblia ori Sfânta Scriptură, chiar în lectura sa individuală, «a priori-ul liturgic» îl plasează în Biserică şi cu Biserica” 4.

Citirea, lecturarea liturgică este adevărata citire a Bibliei deoarece cultul este viaţa Bisericii, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos, un act care nu este parţial, făcând referinţă numai la o funcţie a Bisericii (rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care îmbrăţişează, exprimă, inspiră şi defineşte întreaga Biserică, întreaga sa natură esenţială, întreaga sa viaţă” 5.

Centrul Cultului nostru Ortodox este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Taina Tainelor care încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire, desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu 6.

În cadrul Sfintei Liturghii citirea Bibliei sau a Sfintei Scripturi are un rol primordial, stând în centrul Liturghiei Cuvântului şi împlinind în cel mai înalt grad caracterul de împărtăşire cu Dumnezeu - Cuvântul prin cuvânt.

Dar citirile biblice ori scripturistice trebuie însoţite de tâlcuirea lor omiletică, care reprezintă actualizarea cuvântului scripturistic pentru adunarea euharistică în locul şi timpul săvârşirii slujbei, o adevărată frângere euharistică a cuvântului lui Dumnezeu şi dăruire a lui spre împărtăşire. Potrivit Sfintei Scripturi, hrană adevărată sunt toate „cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim. 4, 6) ceea ce înseamnă că la Sfânta Liturghie ne împărtăşim cu Dumnezeu - Cuvântul atât prin cuvântul Sfintei Scripturi cât şi prin tâlcuirea lui omiletică, omilia, predica, alături de citirile scripturistice sau biblice, stând în centrul Liturghiei Cuvântului.

Cuvântul – elementul de bază al comunicării şi al comuniunii, în activitatea catehetică şi omiletică a Părintelui Nicolae Bordaşiu

Sfinţii Părinţi ai Bisericii subliniază că faptul de a fi fiinţă cuvântătoare este o expresie a creării omului după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu, scrie Sfântul Atanasie cel Mare, „a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Dintre ele, înainte de toate, S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ. Căci ştiind că datorită simplului fapt că e făcut nu se poate menţine pururi, le-a dăruit lor ceva mai mult; adică nu i-a creat pe oameni pur şi simplu, ca pe toate animalele necuvântătoare, ci i-a făcut după chipul Lui, împărtăşindu-le şi din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind cuvântători, să se poată menţine în fericire, trăind în rai viaţa cea adevărată, şi anume cea a sfinţilor” 7.

Darul cuvântului, aşa cum l-a avut (şi) Părintele nostru Nicolae Bordaşiu, este un dar dumnezeiesc făcut omului pentru a putea intra în dialogul mântuitor cu Dumnezeu şi cu semenii, el ţine ontologic de om. „Cuvântul nu este un adaos la fiinţa omenească, nu este o trăsătură întâmplătoare a omului din a cărui înlăturare acesta ar rămâne neschimbat în esenţă, ci o trăsătură constitutivă. Mai mult decât atâta, este însăşi fiinţa omului, întrucât prin cuvânt s-a descoperit pe sine în energia lui spirituală, a devenit existent pentru alţii şi pentru sine însuşi” 8.

Cuvântul este elementul de bază al comunicării şi al comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin cuvânt Dumnezeu Se revelează, Se descoperă omului. În rai El comunica cu omul prin cuvânt grăindu-i cuvintele vieţii veşnice. După căderea omului în păcat cuvântul omenesc s-a pervertit, dar Dumnezeu a continuat să vorbească oamenilor prin proroci, pentru ca, la „plinirea vremii”, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu să se întrupeze şi să ne grăiască în cuvinte omeneşti pentru a restabili dialogul mântuitor cu noi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1, 1-3).

Cuvântul Domnului Iisus Hristos este un cuvânt care are puterea de a vindeca şi de a ierta (Matei 9, 2, Luca 7, 48; 19, 9; 23, 43; etc.). Cuvintele Lui sunt „Duh şi viaţă” (Ioan 6, 63) pentru că prin ele lucrează Duhul Sfânt dătător de viaţă. Dacă omul primeşte ca cuvântul lui Iisus Hristos să sălăşluiască în el, acesta devine pentru el cuvânt de viaţă, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare 9.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a restaurat cuvântul omenesc, pervertit din cauza păcatului, dăruindu-i putere mântuitoare, de viaţă făcătoare. Pentru a putea percepe caracterul în esenţă tainic al cuvântului trebuie să depăşim înţelegerea lui strict verbală şi să-i redescoperim calitatea sa dinamică, puterea sa revelatoare şi mântuitoare ca instrument al voinţei dumnezeieşti 10.

Cuvântul este o energie creatoare. El are rădăcini metafizice, în Dumnezeu - Cuvântul, nu se reduce la un mijloc de transmitere de informaţii ci reprezintă o întrupare a lui Dumnezeu - Cuvântul. El nu este „o gălăgie arbitrară prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea” 11.

Cuvântul este un mijloc de împărtăşire care creează comuniune între Dumnezeu şi oameni şi între oameni. Împărtăşirea de cuvântul dumnezeiesc nu înseamnă a-l înţelege raţional ci a-l primi şi a-l păzi intrând astfel într-o comuniune vie cu Dumnezeu: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).

„Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou şi un deosebit sentiment al existenţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare dumnezeieşti ne creează din nou. Cunoaşterea primită de noi pe această cale nu poate fi asemănătoare cu înţelegerea filosofică: împreună cu înţelegerea situaţiei se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de existenţă: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare către El” 12.

Omul îşi împlineşte vocaţia sa atunci când îi răspunde lui Dumnezeu împlinind poruncile Sale şi intrând în dialog cu El. „Omul este făcut ca un cuvânt cuvântător pentru a răspunde lui Dumnezeu sau supremului Cuvânt cuvântător. Numai aşa se menţine ca ceea ce a fost făcut, un cuvânt cuvântător” 13. Cuvântul omului ajunge la cea mai înaltă stare în rugăciune, care este dialog cu Dumnezeu şi comuniune cu El, Duhul Sfânt fiind Cel care dă putere cuvântului. Cuvintele rugăciunilor devin „Duh şi adevăr” în cel ce le asimilează fiinţei sale, când şi le face în mod intim ale sale. Atunci el este în adevăr şi în Duh, căci prin ele nu numai că spune adevărul, ci face cunoscută şi puterea de viaţă care l-a umplut pe el 14.

Cuvântul sacramental - liturgic, fiind cuvânt dumnezeiesc adresat omului şi cuvânt de rugăciune ca răspuns al omului, este cel mai plin de prezenţa realităţii de dincolo 15, cel mai plin de putere. În cult cuvântul este confirmat şi actualizat prin semnul-act ritualizat al Tainei, căci, la fel ca şi vindecările făcute de Iisus Hristos în timpul slujirii Sale pământeşti, Sfintele Taine, mai ales Botezul şi Euharistia, comunică credinciosului iertarea păcatelor şi părtăşia la noua viaţă a Împărăţiei 16. În cult, şi îndeosebi în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Duhul Sfânt dă putere de viaţă făcătoare cuvântului.

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie – Slujbă cuvântătoare, propovăduitoare şi mărturisitoare

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, numită de însuşi textul ei „slujbă cuvântătoare” 17, este o slujbă în care cuvântul este pe primul plan. Prin cuvânt este evocată şi actualizată întreaga iconomie a mântuirii şi puterea transcendentă şi sfinţitoare a harului dumnezeiesc.

Cuvântul în Liturghie este un cuvânt cu putere care nu doar informează ci împlineşte comunicarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu, pregătind unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Faptul că cuvântul Dumnezeieştii Liturghii nu este doar informaţie ci împărtăşire face ca, deşi textul slujbei este mereu acelaşi iar citirile biblice se repetă cu o anumită regularitate, Liturghia să ne zidească continuu, conducându-ne la o trăire tot mai profundă a cuvântului şi adâncindu-ne în comuniunea cu Dumnezeu.

În Sfânta Liturghie Dumnezeu vorbeşte omului prin citirea şi explicarea Sfintei Scripturi, iar omul îi răspunde prin rugăciune şi mărturisirea credinţei. Cuvântul scripturistic şi omilia, fiind cuvânt al lui Iisus Hristos sau despre Iisus Hristos, nu reprezintă doar o „încunoştinţare despre faptele mântuitoare trecute ale Domnului Iisus Hristos, ci produce o asigurare despre lucrarea mântuitoare actuală a Lui în cel ce crede şi o creştere treptată a vieţii veşnice în el. În lucrarea mântuitoare trăită actual se exercită o putere transformatoare a Mântuitorului Iisus Hristos asupra omului care crede” 18.

Iisus Hristos îşi continuă în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie slujirea Sa învăţătorească, El Însuşi fiind prezent şi chemându-ne în cuvinte cu putere multă, dată de Duhul Sfânt, la pocăinţă şi angajarea într-o relaţie personală, vie, cu El.

Cuvântul lui Dumnezeu citit, interpretat şi tâlcuit, iar acum publicat/tipărit de Părintele Nicolae Bordaşiu, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ne cheamă la pocăinţă şi ne ajută să ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” (Efes. 4, 13).

„Ascultând în comun propovăduirea cuvântului din partea preotului, ca reprezentant autorizat al Bisericii, rugându-se şi cântând împreună potrivit conţinutului acestei propovăduiri şi rugăciunilor preotului, credincioşii se introduc şi sporesc în cunoaşterea şi unitatea credinţei în Iisus Hristos Cel întreg şi adevărat, sau se umplu în comun de prezenţa aceluiaşi Iisus Hristos” 19.

Prin cuvânt nu ni se transmit doar în mod raţional adevărurile de credinţă ci suntem chemaţi la pocăinţă şi conduşi, ca Biserică, spre cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu şi comuniunea cu El, cuvântul având calitatea dinamică de instrument al revelării şi comunicării de Sine a lui Dumnezeu.

Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică, părţile principale ale Sfintei Liturghii, au o structură paralelă şi sunt indisolubil legate, ambele având în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul.

La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt – citirile din Sfânta Scriptură şi omilia – căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23).

La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună întâlnirea deplină cu Iisus Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică pentru că „deşi cuvântul îşi găseşte expresia în părţile dogmatice şi scripturistice ale Liturghiei, El nu poate deveni «cuvânt al vieţii» decât în măsura în care duce de la căinţă la participare, de la convertire la comuniune” 20.

Lecturile, citirile şi citările biblice ori scripturistice – împărtăşirea cu Dumnezeu-Cuvântul prin cuvintele Sale

Citirile biblice ori lecturările scripturistice, alături de Omilia - predică, reprezintă momentul culminant al Liturghiei Cuvântului fiind o adevărată împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, învăţându-ne despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în cuvânt, ne atrag atenţia asupra faptului că primirea cuvintelor dumnezeieşti reprezintă o împărtăşire la fel de reală cu Dumnezeu Cuvântul ca şi primirea Sfintei Euharistii. „Să nu pierdem un singur cuvânt din Sfânta Evanghelie, subliniază Origen, căci, dacă atunci când vă împărtăşiţi luaţi seama pe bună dreptate ca să nu cadă jos nici cea mai mică părticică, pentru ce să nu credeţi că este rău a neglija un singur cuvânt al Domnului Iisus Hristos” 21. Sfântul Clement Alexandrinul (Stromatele 1, 1) arată că trebuie să ne hrănim cu seminţele vieţii care se găsesc în Scriptură aşa cum ne împărtăşim cu Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere 6, 2) şi Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 16) vorbesc despre consumarea euharistică a cuvântului frânt în mod tainic 22.

Domnul comunică viaţa sa dumnezeiască şi înfăptuieşte legământul Său cu noi nu numai prin Taina Sfintei Euharistii ci şi prin cuvânt 23.

Prin cuvânt lumea a fost adusă la existenţă: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32, 6) iar „pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă” (II Petru 3, 5). Aşadar „prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).

Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt cu putere. El nu mijloceşte omului idei ci comunică şi descoperă pe Dumnezeu şi lucrarea sa în lume, în istorie şi asupra omului 24.

Cuvântul divin sau dumnezeiesc se adresează fiecărui om, oriunde şi oricând, şi acest cuvânt susţine viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin el. Omul, primind şi împlinind cuvântul revelat se mântuieşte, adică îşi împlineşte vocaţia sa existenţială: unirea cu Dumnezeu, intrarea în Împărăţia cerurilor: „Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacov 1, 21).

Cuvântul dumnezeiesc provine din energiile dumnezeieşti şi pentru aceea el poate să curăţească, să sfinţească, să odihnească 25. „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus”(Ioan 15, 3) le zice Iisus Hristos ucenicilor înainte de patima Sa.

Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază că întreaga Sfântă Treime lucrează curăţirea prin cuvânt: Tatăl prin cuvântul Fiului cu puterea Sfântului Duh. „Este ca şi cum ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curăţirii spirituale prin Duhul şi în Duhul. Căci lepădând tulburarea obişnuinţelor deşarte şi a morţii lumeşti, sunteţi pregătiţi spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. ...Căci nu mai trăiţi în duh iudaic sau potrivit literei Legii... ci credeţi că vă împliniţi prin credinţa sigură şi vă străduiţi să mulţumiţi pe Dumnezeu prin facerea de bine. ... Deci toţi cei ce se vor strădui să se curăţească vor fi ca voi” 26. „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17) se roagă Mântuitorul Tatălui iar Sfântul Petru ne îndeamnă să ne curăţim şi noi sufletul prin ascultarea de adevăr (I Petru 1, 22).

Provenind din energiile dumnezeieşti „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). „Căci pătrunzând în adâncurile fiecărui suflet şi având, ca Dumnezeu, descoperit scopul ascuns în fiecare, înfăptuieşte prin lucrarea Duhului tăierea tuturor mişcărilor noastre zadarnice” 27.

Iisus Hristos Însuşi este Cel care ne învaţă şi ni se dăruieşte prin cuvintele Sale citite la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, continuându-şi slujirea Sa învăţătorească. Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt cuvinte ale Cuvântului ipostatic suprem care se întrupează în ele şi de aceea „sunt ca nişte vehicule ale energiilor Sale necreate, ca expresii ale Subiectului divin care ni se dăruieşte prin ele” 28.

Cuvântul Domnului nu ne edifică doar în problemele credinţei ci este dătător de viaţă veşnică pentru cel ce îl primeşte cu credinţă şi îşi arată dragostea faţă de Iisus Hristos prin împlinirea lui (Ioan 14, 23). „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51) căci „cuvintele mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23). Mântuitorul ne atrage atenţia, prin pilda semănătorului, să ne facem sufletul ogor roditor pentru cuvântul Lui fără a lăsa ca grijile lumeşti, bogăţia şi plăcerile lumii acesteia să-l înăbuşe (Luca 8, 5-15).

Duhul Sfânt este cel care dă putere cuvintelor Cuvântului făcându-le vii şi lucrătoare în sufletul nostru. „Numai venind în noi deplin prin Duhul Sfânt cuvintele Domnului ne devin înţelese prin experienţa interioară a vieţii în Dumnezeu” 29.

Sfânta şi Dumnezeasca Liturghie creează cadrul cel mai potrivit pentru primirea cuvintelor Domnului pentru că aici Duhul Sfânt îl face prezent pe Mântuitorul. Citirile biblice, scripturistice duc la prezenţa reală a Cuvântului lui Dumnezeu, la întâlnirea cu El, la împărtăşirea cu El prin cuvintele Sale.

Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt nu exclude ci, dimpotrivă, presupune împărtăşirea euharistică cu Trupul şi Sângele Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu citit din Sfânta Scriptură, arată Sfântul Nicolae Cabasila, „ne pregăteşte şi ne curăţă în prealabil, înainte de marea sfinţire a dumnezeieştilor Taine” 30.

Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă sub formă de rugăciune înaintarea noastră în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, conduşi de Iisus Hristos, de la primirea şi înţelegerea cuvintelor Sale la ospăţul euharistic: „Vino, Cuvinte al lui Dumnezeu, vrednic de laudă; dă-ne revelaţia cuvintelor Tale pe măsura puterilor noastre şi, ridicând grosimea vălului, arată-ne, Hristoase, frumuseţea lucrurilor inteligibile. Apucă mâna noastră dreaptă şi «condu-o pe drumul poruncilor Tale» (Psalmul 118, 35), «du-o la cortul cel minunat până la casa lui Dumnezeu, printre strigăte de bucurie şi de laudă şi mulţime veselă» (Psalmul 41, 5) ca şi noi să fim vrednici, prin lauda exprimată în faptele noastre şi bucuria manifestată în contemplarea noastră, să atingem locul cel negrăit al ospăţului şi să ne desfătăm prin cântări tainice în unire cu cei care sărbătoresc praznicul cel duhovnicesc” 31.

Omilia sau predica Părintelui Nicolae Bordaşiu – act sacramental al actualizării şi împărtăşirii cuvântului în adunarea, comuniunea sau comunitatea bisericească, eclezială, euharistică

Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt în cadrul Liturghiei Cuvântului, dar această împărtăşire nu se realizează numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură ci şi prin actualizarea acestuia în adunarea euharistică prin omilie.

Parte integrantă a Sfintei Liturghii alături de citirile biblice şi în strânsă legătură cu acestea, omilia sau predica are un rol esenţial în slujbă. Ea trebuie să se întemeieze pe textele biblice, indiciile sau referinţele scripturistice (Evanghelie şi/sau Apostol) citite la Liturghia respectivă putând lua forma concretă a omiliei exegetice (explicarea verset cu verset a pericopei citite) sau a omiliei tematice, dezvoltând o temă extrasă din textul biblic citit.

Dar omilia nu este o simplă explicare a unui pasaj ori fragment din Sfânta Scriptură ci este actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, aşa cum se întâmpla, de fiecare dată, cu Părintele Nicolae Bordaşiu, adunării euharistice „nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4) 32.

Scopul omiliei sau al predicii, aşa cum era înţele şi abordat (şi) de către Părintele Nicolae Bordaşiu, este de a împărtăşii adunării Bisericii, în locul şi timpul concret în care se săvârşeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cuvântul unic pe care Tatăl l-a vestit lumii prin Fiul Său. Omilia, predica, mărturiseşte astfel că cuvântul a fost auzit, primit şi înţeles, esenţa ei constând tocmai în legătura vie cu Sfânta Evanghelie care s-a citit în adunarea Bisericii.

Omilia sau predica adevărată nu este doar o simplă explicare a celor citite de către persoanele cunoscătoare şi competente, nu este expunerea cunoştinţelor teologice ale predicatorului în faţa celor ce îl ascultă, nici meditaţia prilejuită de textul evanghelic. Omilia, în general, nu este o predică despre Evanghelie ci predica Evangheliei însăşi 33.

Sfânta Evanghelie este, în esenţă, o chemare la pocăinţă pentru ca, prin unirea cu Iisus Hristos în Biserică, să ne facem părtaşi Împărăţiei cerurilor.

Omilia, cuvântul de învăţătură sau predica trebuie să facă acelaşi lucru actualizând cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos pentru omul contemporan, împiedicând plutirea într-un atemporal perceput de acesta ca fiind fără valoare pentru el 34.

Omilia sau predica trebuie să fie o chemare la pocăinţă şi la trăirea vieţii celei noi în Iisus Hristos, în Biserică, prin participarea la viaţa ei sacramentală şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Omiletul sau Predicatorul la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este slujitorul hirotonit pentru a garanta prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în comunitatea bisericească, eclezială, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi lucrând cu sfinţenie cuvântul adevărului35.

Predicatorul trebuie să se pregătească continuu pentru predicare prin străduinţa de a se face un împlinitor al cuvântului dumnezeiesc, un lucrător al poruncilor lui Iisus Hristos, o „jertfă vie şi sfântă” (Rom. 12, 1) şi „templu al Dumnezeului Celui Viu” (II Cor. 6, 16), astfel încât Duhul Sfânt să-i dea cuvânt cu putere spre vestirea Evangheliei Domnului Iisus Hristos.

Predicarea presupune şi o pregătire specială prin rugăciune şi studiu prin care să încerce să audă ce spune Domnul şi să găsească cuvinte să împărtăşească cuvântul prin predică deoarece predica este actul obiectiv al descoperirii şi împărtăşirii mesajului unic al lui Dumnezeu şi nu prezentarea subiectivă a ceea ce îi este propriu cuiva 36.

Predicarea este un act eclezial, bisericesc, în care predicatorul, catehetul sau omiletul trebuie să se golească de sine pentru a lăsa Duhul Sfânt să vestească, prin el, cuvântul Bisericii. „În ce scop predic? Predicatorul trebuie să dorească ceva. Dar se poate ca el să piardă esenţialul când îşi pune întrebări de genul: În ce dispoziţia ar trebui să îi aduc pe oameni? Ce aş putea vrea? Cu Schleiermacher să reprezint conştiinţa pioasă a comunităţii? Să o edific, educ, învăţ? Să convertesc oamenii? Nu trebuie să mergem astfel. Totul depinde de întrebarea: Ce este Evanghelia? Este ea edificare, învăţământ, convertire? Ea este desigur şi acestea. Dar are un scop unic: ca comunitatea Domnului Iisus Hristos, ca Biserica să fie. Eu predic pentru că Biserica este acolo şi pentru ca Biserica să fie. Biserica predică Bisericii. Ceea ce înseamnă că nu este al meu a urma un scop propriu, de trezire, de edificare. Îmi refuz şmecheriile şi tehnicile, fie ele patetice sau retorice. Nu fac pe profesorul sau şeful de şcoală; nu cerşesc, nu implor, nu supăr. Nu încerc să fac o operă de artă, nu mă istorisesc pe mine însumi şi nu mă idealizez, devenind zgomotos şi seducător. Renunţând la propria mea voie, însoţesc textul pe drumul său către comunitate şi rămân astfel natural, lucid, pasionat şi riguros. Iată ceea ce creează relaţia proprie între cuvânt şi comunitate. Nu dau viaţă cuvântului ci cuvântul îmi dă viaţă mie şi comunităţii” 37.

În acest context, ne aducem aminte, cu toţi, cu emoţii vii şi sfinte, de cuvântul cald însă dres cu sare şi vorba bună însă înţeleaptă, părintească şi duhovnicească a Părintelui nostru Nicolae Bordaşiu!...

Omilia sau predica tâlcuieşte comunităţii ecleziale şi bisericeşti cuvântul dumnezeiesc împărtăşind învăţăturile de credinţă pentru ca ele să fie transpuse în viaţă prin pocăinţă. Ea este un dialog soteriologic între Dumnezeu, care vorbeşte prin slujitorul Său, şi cei care primesc cuvântul predicat ca pe un mesaj al lui Dumnezeu adresat omului concret participant la slujbă 38.

Omilia împlineşte împărtăşirea cu Dumnezeu cuvântul prin cuvintele Sale pregătind adunarea liturgică pentru aducerea sfintei jertfe şi împărtăşirea cu Iisus Hristos Euharistic. Ea este în continuitate cu citirile biblice, scripturistice, având ca scop actualizarea cuvântului pentru a-l face asimilat hic et nunc de adunarea euharistică şi, prin aceasta, de a învăţa această adunare să se unească în iubire şi credinţă oferindu-se pe ea însăşi, cu toată viaţa sa, lui Dumnezeu, în jertfa euharistică 39. De aceea locul firesc al omiliei este imediat după citirile biblice sau lecturile scripturistice.

Locul omiliei sau al predicii în rânduiala Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii

În Biserica primară omilia era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în cea mai veche descriere a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii păstrată până astăzi, alcătuită la jumătatea secolului al II-lea după Hristos, arată că, adunându-se creştinii pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, mai întâi „se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) şi scrierile profeţilor (Vechiul Testament n. n.) câtă vreme îngăduie timpul.

Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcop sau preot n.n.) ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la urmarea acestor învăţături” 40.
Din Constituţiile Apostolice aflăm că uneori se ţineau chiar mai multe omilii: „Preoţii să povăţuiască pe credincioşi, fiecare din ei pe rând, nu toţi deodată, iar la urmă episcopul” 41.

Diverse referinţe ulterioare din scrierile Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti (Sfântul Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur etc.) ne încredinţează că omilia era rostită imediat după lecturile biblice.

Este adevărat că aşezarea omiliei sau a predicii după lecturile biblice sau citirile scripturistice se explică într-o anumită măsură şi prin preluarea, în cadrul Liturghiei Cuvântului, a structurii serviciului divin de la sinagogă care consta în rugăciuni, cântări de psalmi, citiri biblice şi predică.

Dar acestei structuri i s-a dat o cu totul altă încărcătură astfel încât argumentele principale pentru rostirea predicii imediat după lecturile biblice ţin de esenţa Liturghiei. Omilia sau predica mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, primit şi înţeles de Biserică, înfăptuind, împreună cu citirile biblice ori scripturistice, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale.

În decursul timpului predica sau omilia a fost mutată la priceasnă, după împărtăşirea preotului, sau chiar la sfârşitul Liturghiei. Această mutare s-a făcut pe fondul scăderii evlaviei şi a râvnei credincioşilor, din motive care nu numai că nu ţin de logica internă a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ci uneori chiar o contrazic. Se încerca astfel reţinerea cât mai mult la slujbă a credincioşilor, ştiut fiind faptul că, încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, unii dintre aceştia plecau după ascultarea predicii. Pe de altă parte se căuta a-i ajuta pe cei care ajungeau mai târziu la slujbă să nu piardă predica.

Dispariţia ori diminuarea împărtăşaniei generale a credincioşilor a lăsat un gol pe care predicarea la priceasnă încearcă să-l umple înlocuind cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului cu împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin predică. Dar aceasta contrazice logica desfăşurării actului liturgic deoarece împărtăşirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, cele două modalităţi de împărtăşire cu Iisus Hristos, prin cuvânt, respectiv cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, neexcluzându-se şi neînlocuindu-se ci presupunându-se reciproc, împărtăşirea prin cuvânt fiind o pregătire pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Chiar şi atunci când credincioşii se împărtăşesc cu Sfintele Taine, predicarea la priceasnă nu se justifică ca o pregătire imediată pentru cuminecare. Rânduiala Sfintei Liturghii ne arată că imediat înainte de împărtăşirea credincioşilor se cântă chinonicul (imnul împărtăşirii) şi se rostesc rugăciuni speciale, acte menite să îi ajute pe credincioşi să se adune în sine cercetându-şi sufletul şi pregătindu-se astfel pentru întâlnirea cu Iisus Hristos. Predicii, ca pregătire pentru împărtăşire îi este rezervat un alt context, în cadrul Liturghiei Cuvântului.

În favoarea predicării la priceasnă s-a încercat să se argumenteze prin aceea că preotul, sacerdotal ori slujitorul care tocmai s-a împărtăşit poartă plenitudinea vieţii Domnului Iisus Hristos în el fiind un hristofor, un purtător al Mântuitorului Iisus Hristos Euharistic. Dar preotul, slujitorul, sacerdotul este un hristofor şi înainte de a se împărtăşi la Liturghia respectivă pentru că el s-a împărtăşit de atâtea ori până atunci. Şi chiar la acea Liturghie el s-a împărtăşit cu Dumnezeu Cuvântul prin lecturile scripturistice şi, de aceea, imediat după primirea cuvântului lui Dumnezeu din Apostol şi Evanghelie este momentul de a-l împărtăşi adunării euharistice ca mărturisire a primirii şi înţelegerii lui de către Biserică.

Remarcăm de asemenea paralelismul dintre cele două părţi ale Sfintei Liturghii şi în această privinţă: preotul, după ce se împărtăşeşte la Liturghia Cuvântului cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, îl împărtăşeşte adunării euharistice prin predică iar, la Liturghia Euharistică, după ce se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, îi împărtăşeşte şi pe credincioşi cu Sfintele Taine.

Mutarea predicii la sfârşitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calităţii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăşurarea slujbei şi de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârşit. Acest motiv nu justifică însă mutarea.

Scoţând predica din contextul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii şi aşezându-o după momentul cuminecării aceasta îşi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăşire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare.

Constatarea existenţei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminarea predicii din Liturghie ci la reconsiderarea actului predicatorial, la căutarea mijloacelor prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăşirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului „fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini” (Luca 6, 44). Dincolo de orice argument s-au remarcat 42 urmările mutării predicii fie la priceasnă fie la sfârşitul Sfintei Liturghii: micşorarea, reducerea sau diminuarea interesului credincioşilor pentru comentarea pericopelor biblice sau a pasajelor/fragmentelor scripturistice, ignoranţa în privinţa Sfintei Scripturi, încurajarea participării numai la o parte din slujbă, scăderea zelului pentru predică la liturghisitori, înlocuirea omiliei cu predici tematice care, în multe cazuri, nu au legătură cu citirile biblice etc. Aşadar urmări negative în ceea ce priveşte slujirea Sfintei Liturghii şi participarea la aceasta.

Având în vedere toate cele arătate mai sus, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca predica să fie rostită de preot sau diacon imediat după citirea Sfintei Evanghelii 43. Din păcate această hotărâre luată cu 50 de ani în urmă încă nu se aplică pretutindeni. Aplicarea ei în fiecare parohie nu ar putea fi decât benefică, redând predicii locul firesc şi constituind încă un pas spre o trăire deplină a Sfintei Liturghii.

În concluzie putem spune că citirile biblice, lecturile scripturistice şi Omilia sau predica formează o unitate în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca centru al Liturghiei Cuvântului, ele împlinind împreună, în cel mai înalt grad, împărtăşirea cu Dumnezeu - Cuvântul prin cuvânt.

Epilog

Noi, astăzi, ne punem tot mai mult întrebări referitoare la raportul dintre cuvânt şi faptă. Uităm însă că însuşi cuvântul poate deveni faptă în Slava Împărăţiei celei neînserate. Omul este chemat să vadă nu doar cele ale lumii de aici, ci şi cele ale veşnicei realităţi, numită viaţa în Dumnezeu.

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este credinţa într-o realitate care poate transforma omul din orice fel de circumstanţe istorice, politice sau sociale.

Una din cântările Bisericii Ortodoxe afirmă că Domnul este: râu de viaţă, ce din Tatăl curge, şi Care în groapă apunând, va da lumii nestricăciunea.

A învăţa nu înseamnă aşadar o reducere exclusivă la procesul unei simple transmiteri de cunoştinţe. Învăţătura creştină nu este teorie. Preotul, Slujitorul, sacramental şi sacerdotal, chemat să propovăduiască lumii întregi drumul către viaţa înduhovnicită, nu oferă doar simple informaţii, menite a fi puse în practică într-o manieră pur etică. Rezultă de aici că misiunea preotului nu este pur didactică şi instructive dar, totuşi, este şi aşa ceva.

Adânca, profunda regenerare sufletească, reconversia spirituală sunt ţinta propovăduirii creştine, ţintă care îndrumă către relaţia personală cu Dumnezeu. Părintele Profesor Dumitru Belu spune, la un moment dat: Când Dumnezeu porunceşte ucenicilor săi: Învăţaţi El le precizează, de fapt, marea îndatorire de a propovădui în aşa chip ca ascultătorii să fie câştigaţi pentru Sfânta Evanghelie, nu numai cu o parte a fiinţei lor, cum ar fi de pildă puterea de înţelegere, ci şi cu întreaga lor viaţă, deci cu inima, cu întregul lor potenţial de emotivitate, imaginaţie şi voinţă practică, intelectuală.

Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă imaginea cea mai potrivită în acest sens. Învăţătura şi viaţa Lui pot fi despărţite doar în abstract. Acest fapt vine din conştiinţa că un adevăr transmis doar pe calea cuvântului poate fi oricând tras la îndoială de către ascultători, iar îndoiala constituie totdeauna o piedică psihologică dintre cele mai mari în calea voinţei de a acţiona în direcţia învăţăturii primite.

Rolul predicii sau al omiliei nu este de a forma credincioşi erudiţi, ci credincioşi care să trăiască învăţătura Mântuitorului. În acest sens, putem observa că la Sfântul Grigorie Palama nu se evidenţiază importanţa talentului oratoric. Dincolo de arta teoretizării, Sfântul Grigorie, ca de altfel orice predicator pătruns de sentimentul misiunii sale, a făcut, aşa cum tot Părintele Dumitru Belu ne spune, dovada sincerităţii şi convingerii sale. Predica prin viu grai, lipsită de sprijinul efectiv şi permanent al pildei directe date de propovăduitorul însuşi, rămâne o cuvântare cu slabă putere de pătrundere şi de aceea săracă în rezultate. Propovăduirea creştină nu se poate rezuma la predica prin cuvânt. Ea cuprinde în primul rând pilda vie, pilda vieţii şi a faptelor care să certifice autenticitatea modului de transmitere a învăţăturii.

Exemplul personal al predicatorului – în cazul nostru, al Părintelui Nicole Bordaşiu

Dacă luăm în considerare toată disputa isihastă care a premers perioadei de păstorie a Sfântului Grigorie Palama, înţelegem foarte bine aceste demersuri sau deziderate.

Urmând exemplul Mântuitorului, Sfântul Grigorie Palama a ales să fie lumina lumii. Predica, omilia sa are rolul de a imprima credincioşilor gustul sfinţeniei, gust care nu ar fi putut fi perceput fără prezenţa unei vieţi autentice creştine, umplută de sfinţenie, a predicatorului.

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt clare în această privinţă: Întru toate arată-te pe tine, pildă pentru fapte bune. (Tit 2:7).

Părintele Profesor Dumitru Belu (mai) consideră că misiunea preotului de a conduce pe calea vieţii duhovniceşti porneşte tocmai de la premisele prezentate mai sus: predica prin cuvânt trebuie completată integral prin exemplul personal al celui ce predică. Ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra preotului.

Un sfat nepotrivit, o faptă necorespunzătoare, un gest în dezacord cu învăţătura propovăduită îi subminează autoritatea şi vrednicia de crezământ, prin dezgustul celor ce vin în atingere cu dânsul.

Dimpotrivă, cinstea, curăţia, cuvântul sănătos, pilda bună întru toate îi dezarmează pe potrivnici, netezind psihologiceşte calea aducerii sau readucerii lor în staulul lui Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui. De foarte multe ori există tendinţa de a intelectualiza rolul preotului, uitând că de fapt rolul principal al preotului, şi al Bisericii în general, nu este nici cultural, nici social.

Biserica este prezentă în lume pentru a da mărturie de prezenţa Împărăţiei. Aspectele culturale sau sociale pot deriva din această mărturie, însă niciodată nu o vor depăşi ca importanţă. Prezenţa Împărăţiei, mărturia împărtăşirii de harul lui Dumnezeu sunt premisele fundamentale ale oricărui dialog al preotului şi Bisericii cu lumea, iar Părintele Nicolae Bordaşiu, şi-a însuşit, asumat, ştiind, realizând şi împlinid (şi) acest lucru, cu asupra de măsură!...

Despre sfinţenie, teologie socială, caritate şi filantropie în predica sau omilia Părintelui Nicolae Bordaşiu

Dacă ne gândim, puţin, şi la faptul că atmosfera de la mijlocul veacului al XIV-lea nu era una din cele mai prielnice unei propovăduiri care ar fi putut să facă abstracţie de aceste elemente, vom înţelege de ce doar predica vie, pătrunsă de conştiinţa faptului că lucrarea lui Dumnezeu reprezintă centrul vieţii creştine, este predica care a reuşit să-i influenţeze peste veacuri pe toţi cei care au intrat în contact cu ea.

Nu trebuie uitat faptul că Sfântului Grigorie Palama i-au fost aduse acuzaţii din cele mai grave. Achindin nu a încetat deloc să afirme despre el că: Grigorie Palama nu era liniştit şi nu s-a putut calma până nu l-a găsit pe Varlaam, ca un pretext de-a gata; acesta avea aceleaşi ambiţii ca Sfântul Grigorie Palama pe terenul înţelepciunii. I-a sărit în cap şi polemica lor a produs opinii absurde, de ambele părti, opinii opuse Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, care a primit învăţătura dumnezeiască.

Altfel spus, într-un asemenea context, chiar dacă avea să fie canonizat la doar nouă ani după moartea sa, omiliile sale nu puteau să aibă impactul pe care îl receptăm şi astăzi, decât prin forţa pe care le-a imprimat-o exemplul personal al predicatorului.

Sentinţa dată de Sfântul Clement Alexandrinul (†215-216) spune că adevăratul presbiter al Bisericii este acela care face şi învaţă cele ce sunt ale lui Dumnezeu.

Considerăm această sentinţă o clară delimitare a rolului predicii prin fapte: Textul vrea să spună că în Biserică sunt presbiteri şi presbiteri. Unii propovăduiesc, alţii nu. Adevăraţii preoţi ai Bisericii sunt numai cei ce propovăduiesc şi cu fapta, şi cu cuvântul deopotrivă, ori, în acest context, exemplul şi pilda Părintelui Nicolae Bordaşiu, este unul grăitor şi elocvent ori semnificativ!...

În altă ordine de idei, propovăduirea realităţilor dumnezeieşti ne poate scuti de orice judecată sociologică a rolului Bisericii. Activisme sociale au fost şi vor apărea mereu în istorie. Exemplul Bisericii va trebui însă să fie unul eshatologic, ancorat în realitate, aşa cum de veacuri au făcut mărturisitorii adevăratei credinţe.
Cu alte cuvinte, nici o teologie socială, din orice mediu ar proveni ea, nu poate inventa o nouă ortodoxie, sau înlocui adevărul fundamental ortodox: Omul este chemat la îndumnezeire!...

Iar, Părintele Nicolae Bordaşiu, a înţeles, cu adevărat, acest, mare şi important, lucru!...

Dunnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, cu Drepţii şi cu Sfinţii Săi!...

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...

 

Câteva note, indicii şi referinţe bio-bibliografice:

1. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, IV, în Scrieri. Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre Viaţa în Hristos, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi de Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1989, p. 193.
2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice (gnostice), suta a doua, 60, în Filocalia, trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1993, p. 198.
3. Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 13.
4. Paul Evdokimov, Rugul aprins, trad. de Diac. Prof. Teodor Damşa, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1994, p. 57.
5. Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti, Editura Sophia, 2002, p. 53.
6. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III,I, în Opere Complete, trad., introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti 1996, p. 78, vezi şi nota 68.
7. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă în prin trup, în Scrieri. Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B. 15, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1987, p. 92.
8. Pr. Pavel Florensky, Slovesnie slujenie, în «Journal Moskovckoi Patriarhii», nr. 4/1977, p. 74, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986, p. 287.
9. Ieromonahul Rafail (Noica), op. cit., p. 14.
10. Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1999, p. 11.
11. Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994, p. 67.
12. Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici, 1998, p. 31.
13. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune …, p. 289.
14. Pr. Dumitru Stăniloae, nota 539 la Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1979, p. 257.
15. Paul Evdokimov, op. cit., p. 54.
16. Pr. Prof. John Breck, op. cit., p. 11.
17. λογική λατρία – slujbă purtată, informată de către cuvânt, limbaj, expresie tradusă în ultimele ediţii ale Liturghierului românesc cu slujbă duhovnicească; vezi Ιερατικον, Αποστολική Διακονία, Αθήνα, 1995, p. 126.
18. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune …, p. 89.
19. Ibidem, p. 86.
20. Pr. Prof. John Breck, op. cit., p. 17.
21. Apud Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1998, p. 194.
22. Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Iaşi, Editura Polirom, p. 171-172.
23. Pr. Constantin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în rev. „Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 1, p. 24.
24. A. Borrely, M. Eutizi, L’oecumenism spirituelle, Labor et Fides (Perspective orthodoxe 8), Genf. 1988, p.106.
25. Pr. Rafael Noica în Pr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Bucureşti, Editura Bizantină, 1995, p. 163.
26. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, în Scrieri. Partea a IV-a, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, Bucureşti, 2000, p. 938.
27. Ibidem, p. 938.
28. Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos, darul şi Cuvântul suprem al lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr. 1, p. 14.
29. Ibidem, p. 15.
30. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, XXII, 4, ed. cit., p. 62.
31. la Georges Khodre, Approche orthodoxe în «La Parole de Dieu», 1/1966, p. 116.
32. Thomas Hopko, The Liturgical Sermon, în «St. Vladimir Theological Quaternary», 1997, nr. 41, p. 182
33. Alexandre Schmemann, Euharistia Taina Împărăţiei, trad. de Pr. Boris Răduleanu, ed. Anastasia, f.a.,p.82.
34. Philippe Béguerie, Pour vivre l’Eucharistie, Paris, 1993, p. 63.
35. Rugăciunile de la hirotonia preotului, în Arhieraticon adică rânduiala slujbelor săvârşite de arhiereu, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1993, p. 80-81.
36. Thomas Hopko, op. cit., p. 181.
37. Dietrich Bonhoeffer, La Parole de la prédication. Cours d’homilétique a Finkenwalde, Genève, 1992, p. 40.
38. Pr. Lect. Univ. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1998, p. 227.
39. A. M. Roguet, La présence active du Christ dans la Parole de Dieu, «La Maison-Dieu», 1965, nr. 82, p. 18.
40. Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I, cap. 67 în PG, t. VI, col. 428-432, trad. rom. De Pr. Dumitru Fecioru în Apologeţi de limba greacă, Buc., 1997, p. 95.
41. Constituţiile Apostolice, cartea a II-a, 57, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1998, p. 196.
42. vezi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 197.
43. Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privitoare la problema catehizării, octombrie 1950, în rev. „Glasul Bisericii”, an IX (1950), nr. 9-10., p. 78-80.

Dr. Stelian Gomboş

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta