Impresii despre Mitropolitul Antonie

Impresii despre Mitropolitul Antonie Mareste imaginea.

STAREŢ
Mitropolitului Antonie îi plăcea să spună că „sfinţii nu au fost oameni înconjuraţi mereu de strălucire, nici măcar oameni care au trecut de la întuneric la lumină. Foarte adesea ei au mers prin întuneric.”

Ştia din propria experienţă că a bâjbâi prin întuneric este inevitabil; ştia şi că un duhovnic trebuie deseori să îşi conducă fiii duhovniceşti prin întuneric înainte de a putea ajunge la lumină. I-a ilustrat viu acest lucru unei tinere, într-o seară, când la finalul unei întâlniri prelungite între părinţi, aceasta l-a întrebat pe Mitropolitul Antonie dacă ar putea folosi telefonul său pentru a suna acasă. A condus-o la etaj, în galeria bisericii, unde se afla telefonul, în capătul încăperii care servea drept „biroul” Mitropolitului.

Descuind uşa galeriei21, a condus-o pe femeie în întunericul adânc care domnea în catedrală la ora zece seara şi i-a zis: „Urmează-mă.” Mergând înainte, ţinând strâns în mâna sa stângă mâna femeii, a rostit cu voce puternică cuvinte încurajatoare: „încă trei paşi”, şi „îndată ajungem”. La început, prin uşa întredeschisă pătrundea o lumină slabă din spatele lor, de pe casa scării. Dar, cu cât înaintau, cu atât îi învăluia şi mai mult întunericul, până când au fost cufundaţi în beznă deplină.

„Era o pildă vie”, povestea el. „Trebuie să îţi pui mâna în cea a lui Dumnezeu - întruchipată de părintele tău duhovnic - şi să te laşi condus în întunericul tot mai adânc. A fost unul dintre acele momente de revelaţie care îţi poate marca întreaga viaţă duhovnicească.” Abia când au ajuns în latura cea mai întunecată a catedralei, Mitropolitul Antonie a bâjbâit după un întrerupător şi, dintr-o dată, în lumina unei lămpi vechi de birou din anii '40, au ajuns în faţa telefonului.

Deşi nu a fost o analogie creată deliberat, aceasta era, într-o mare măsură, în acord cu învăţăturile sale. Fiindcă aparţinea acelei generaţii de ruşi care cunoscuseră vremurile grele ale exilului, Mitropolitul privea mereu cu suspiciune ideea unei vieţi creştine confortabile. Calea urmată de Profetul din Galileea, Care nu a avut unde să îşi plece capul, Calea Crucii, Calea propovăduită şi urmată de apostoli şi de martirii creştini din primele veacuri ale creştinismului şi chiar din Rusia Sovietică, nu este o cale plină de lumină şi fericire, ci una care cere jertfa, este anevoioasă şi, uneori, chinuitoare, iar pe parcursul acesteia creştinul trebuie să fie pregătit să se confrunte cu situaţii de neînţeles, care pot părea cu totul lipsite de lumina lui Hristos. Deseori spunea că trebuie „plătit un preţ” pentru a obţine comoara cea de preţ.

Totuşi, bucuria era starea despre care vorbea cel mai adesea atunci când se referea la calea creştină. Bucuria lăuntrică, profundă a întâlnirii cu Dumnezeu era ceva care, pentru el, se petrecea pe un plan complet diferit de întunericul existenţei umane. Nu avea nicio legătură cu exuberanţa exterioară manifestată, de pildă, de membrii mişcării harismatice, faţă de care avea rezerve. Era vorba de o lumină care emana dinlăuntru. Iar cuvintele sale nu erau o teorie: în primul rând, oamenii vedeau această lumină iradiind din fiinţa Mitropolitului Antonie, aşa cum şi el o văzuse strălucind în ochii părintelui său duhovnic, la prima lor întâlnire.

Renumele pe care l-a căpătat Mitropolitului Antonie ca stareţ sau părinte duhovnicesc a crescut pe parcursul a mai bine de cincizeci de ani. Oamenii ajungeau la el prin diverse împrejurări. Odată ce îi întâlnea, nu îi uita niciodată - avea o memorie fotografică şi putea recunoaşte întotdeauna un chip, chiar dacă uneori uita numele, caz în care se pricepea de minune să iasă cu bine din încurcătură. Iată un exemplu care reflectă capacitatea sa de a-şi aminti chipurile: odată, pe când ţinea o cuvântare la o întrunire în afara bisericii - cum se întâmpla deseori - în public se afla o tânără romano-catolică, Bridget Hickey. Atunci când, la sfârşitul cuvântării, i-a invitat pe ascultători să îi adreseze întrebări, s-a întâmplat să fie prima persoană care a ridicat mâna. Câţiva ani mai târziu, în timp ce îşi căuta un îndrumător duhovnicesc, a fost invitată de un prieten la una dintre conferinţele Episcopului Antonie ţinute la casa parohială. Fiind impresionată, s-a îndreptat către părinte, spunându-i:

- Nu mă cunoaşteţi.

- Ba da; ne-am mai întâlnit, răspunse el imediat.

La început, i-a spus că face o confuzie. Numai după ce părintele a insistat, tânăra şi-a amintit că i-a pus o întrebare la Worth Abbey. Nu era singura persoană care-l căuta pentru a-i cere sfat. în anii '60, într-o zi obişnuită, casa parohială era ticsită de oameni care aşteptau să fie primiţi la el; aglomeraţia se întindea de la capelă până în hol şi pe scările care duceau la biroul Mitropolitului Antonie. Acelaşi lucru se petrecea şi în timpul vizitelor pe care le făcea în Franţa ca exarh.

In Rusia, numărul oamenilor care îi cereau îndrumarea era uriaş. Işi dedica acestora cât de mult timp putea, ştiind că un stareţ bun era greu de găsit. Pentru sutele de
mii de oameni pe care nu îi putea întâlni faţă către faţă, se asigura că discursurile şi predicile sale erau transmise prin reţeaua samizdat. In acest mod, mulţimi uriaşe de oameni care nu îl întâlniseră niciodată personal au ajuns să-l considere îndrumătorul lor duhovnicesc.

Deşi în ultimii săi ani de viaţă, a primit tot mai puţini oameni, solicitările permanente din partea celor care doreau o întrevedere cu Mitropolitul Antonie nu s-au rărit. Această situaţie a atins apogeul în ultimii zece ani de viaţă, când la biserica sa din Londra veneau în număr mare credincioşi sosiţi din Rusia, deşi nu se mai simţea în putere pentru a vedea atât de mulţi oameni câţi şi-ar fi dorit.

Chiar şi când fusese mai tânăr, credincioşilor le era foarte greu să aranjeze o întâlnire privată cu părintele. In anii în care a avut o secretară, telefoanele erau gestionate cu îndemânare. Nici trimiterea de scrisori nu se bucura de mai mult succes. Se spunea că, după ce deschidea scrisorile în fiecare dimineaţă, nu se învrednicea să facă mai mult decât să le pună deoparte pentru a fi citite altă dată. Cei care îi scriau rămâneau adesea cu impresia că scrisorile le erau citite, într-adevăr, foarte târziu.

După ce s-a mutat în catedrală, a instalat un robot telefonic care, timp de mai mulţi ani, transmitea mesajul pe care îl înregistrase. Dacă aştepta un telefon la care dorea să răspundă, ridica receptorul şi asculta apelantul, intervenind peste acesta dacă dorea. Uneori, acest lucru era interpretat greşit. Odată, Robert Runde, pe atunci Arhiepiscop de Canterbury, a ascultat, aşa cum era regula, mesajul înregistrat şi a început să rostească răspunsul său: „Bună, Antonie, sunt Robert de Canterbury.” A fost luat prin surprindere să audă răspunsul: „Bună, Robert, sunt Antonie.”

„Inchipuie-ţi - povestea Runcie unui prieten, fără să îşi fi dat seama că nu mai era vorba de înregistrare, ci de un răspuns în direct - se prefăcea că este un robot telefonic!”

Pentru el nu era un lucru neobişnuit să anuleze în ultimul moment întâlnirile care fuseseră stabilite, atunci când prefera să delege, pentru a rezolva situaţia, pe cineva care nu avea posibilitatea să reprogrameze întâlnirea sau măcar să invoce un motiv pentru care fusese anulată. Acest lucru era destul de frustrant. Şi mai dezamăgitor era când oamenii ajungeau la catedrală pentru a găsi un anunţ scris de mână lipit pe uşă care spunea că Mitropolitul nu va primi pe nimeni în acea zi.

Nu considera că trebuia să aibă remuşcări când îi lăsa baltă pe oameni; în opinia sa, nu făcea nimic rău. Totuşi, oamenii percepeau acest comportament ca fiind aspru, întristător şi într-o izbitoare contradicţie cu firea sa binevoitoare pe care şi-o manifesta atunci când reuşeau să-l întâlnească. Era aproape ca şi cum existau doi părinţi Antonie: cel care, în întâlnirile faţă către faţă, îi copleşea pe ceilalţi cu dragoste şi atenţie creştină - cineva care răspândea, cu adevărat, în jur lumina Duhului Sfânt - şi celălalt care era inaccesibil, închis în camera sa, rece, indiferent şi nereceptiv la lucrarea lui Dumnezeu, ca un om neduhovnicesc. Cei mai mulţi oameni dintre cei care l-au întâlnit au avut ocazia ca, mai devreme sau mai târziu, să se întoarcă acasă pentru a-şi linge rănile provocate de cea de-a doua latură a caracterului său. Insă prima sa ipostază, duhovnicul cu suflet cald, sensibil, atent, era cel care deschidea, în cele din urmă, uşa vizitatorilor săi. Atunci când făcea asta, nu îşi precupeţea niciodată timpul; norma era de o oră întreagă. Spre deosebire de mulţi ortodocşi, era un om punctual, cu o capacitate neobişnuită de a estima foarte precis trecerea timpului. Dacă îşi propunea să ţină o predică de patru, cinci sau opt minute, se încadra cu exactitate în timp, fără a recurge la ceas. In anii când a făcut regulat înregistrări pentru BBC, putea vorbi liber exact cât timp cerea realizatorul emisiunii.

Atitudinea faţă de vizitatori era aceeaşi, indiferent dacă aceştia erau străini sau vechi fii duhovniceşti. Ataşat de teologia ortodoxă a icoanei, se străduia să se poarte cu toţi cei pe care îi întâlnea faţă în faţă ţinând seama de faptul că în fiecare era chipul lui Hristos.

„Hristos a văzut frumuseţea chipului dumnezeiesc în fiecare om care venea la El”, spunea Mitropolitul Antonie. „Poate că acest chip era acoperit sau deformat, dar, cu toate acestea, era frumos. Trebuie să facem la fel. Fiecare dintre noi este asemenea unei icoane vătămate. Când cineva ne dăruieşte o icoană pictată, care a fost deteriorată de timp sau de circumstanţe, sau de păcătoşenia omului, mereu ne raportăm la ea cu tandreţe, cu evlavie şi cu inima frântă. Important este ceea ce rămâne din frumuseţea ei iniţială, şi nu ceea ce s-a pierdut. Şi în acest mod ar trebui să învăţăm să ne raportăm la noi înşine şi unii la alţii.”

Scopul său era de a oferi oamenilor întreaga atenţie întrucât, sublinia el, doar în acest mod putea avea loc o întâlnire autentică între oameni, la fel cum se întâmplă când cineva intră în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, nu îl preocupau aspectele exterioare, cum sunt, de pildă, uzanţele sociale sau propria sa înfăţişare.

Sutana lui putea fi prinsă cu un ac de siguranţă sau putea avea peste ea un pulover negru găurit la cot. In zilele călduroase de vară, stătea deseori fără ciorapi, şi, uneori, şi fără sandale.

Odată, pe când se afla într-o vizită la Moscova, în timpul unei zile toride de august, Patriarhului Pimen, atunci în viaţă, i s-a făcut milă de Mitropolitul Antonie din cauza sutanei lui uzate. „Scoate-ţi sutana aceea şi lasă-mă să-ţi dau una de-a mea - purtăm aproape aceeaşi mărime”, i-a propus Patriarhul.

Mitropolitul Antonie purta ceea ce obişnuia să poarte sub sutană când era arşiţă: nimic; doar o pereche de pantaloni scurţi. Temându-se de atitudinea dezaprobatoare a Patriarhului, a încercat să refuze propunerea generoasă a acestuia.

- Nu te jena, a spus Patriarhul Pimen, interpretând greşit motivul refuzului său. Am mai văzut bărbaţi în pantaloni.

- Dar, îşi spunea în sine Mitropolitul Antonie, nu ai mai văzut un bărbat fără pantaloni! Fără tragere de inimă, şi-a scos sutana, pregătindu-se emoţional pentru şocul Patriarhului.

- Nu ştii că un călugăr nu trebuie să părăsească chilia fără sutană?

- Ei bine, purtam sutana, a răspuns Mitropolitul Antonie. Tu m-ai determinat să o dezbrac.

Câţiva ani mai târziu, povestea despre acest incident în timpul unei zile la fel de dogoritoare, în Londra, spre amuzamentul ascultătorului său.

In afara slujbelor, punea accent pe familiaritatea relaţiilor. Dacă înfăţişarea exterioară avea o mică însemnătate pentru el, considera că gesturile exterioare sunt importante. Mai ales în ultimii aproximativ treizeci de ani din viaţă, a pus mare preţ pe contactul fizic cu oamenii, care este o manifestare mai caldă a afecţiunii decât discreta strângere de mână obişnuită la britanici. Ii îmbrăţişa pe cei pe care îi cunoştea bine; la adunările parohiale, mergea pe la fiecare, sărutându-i pe toţi de trei ori, cum este obiceiul în Rusia - indiferent dacă erau bărbaţi, femei sau copii. Pe străini prefera să îi îmbrăţişeze cu ambele mâini sau să-i apuce ferm de umeri decât să dea, formal, mâna cu ei. In timpul unei conversaţii cu cineva, atingea, din când în când, mâna acestuia, un gest pe care englezii nou- veniţi îl percepeau ca fiind stânjenitor, până când îşi dădeau seama că fluenţa cu care vorbea limba lor nu îl făcea mai puţin rus - un om crescut într-o cultură ce punea accent puternic pe manifestările fizice de afecţiune. într-adevăr, avea grijă să amintească celor care îl vizitau pentru prima dată: „Sunt străin.” Nu a fost niciodată tentat să adopte un mod englezesc de comportament sau de gândire. „Nu sunt atât de neghiob să fac asta”, afirma, în 1985, intr-un interviu televizat acordat lui Cliff Michelmore.

Ii cunoaştea pe toţi oamenii din eparhia sa, iar aceştia se cunoşteau unii pe alţii după numele de botez. Când i se adresau, credincioşii îi spuneau „Mitropolitul Antonie” sau doar „Părintele Antonie”. Până la o vârstă înaintată, se referea la sine deseori cu titulatura „Părintele Antonie”. Atunci când un nou-venit l-a întrebat dacă i se putea adresa folosind formula „înalt Prea Sfinţite”, i-a răspuns tranşant: „Nu! Dacă mă numeşti «Inalt Prea Sfinţite», îţi voi spune «doamna N.»”. Sărea ca ars atunci când oamenii i se adresau cu formula oficială „înalt Prea Sfinţia Voastră”.

Odată, când a fost intervievat de presa franceză, care manifesta oarecum o atitudine ostilă faţă de el, a fost întrebat de ce, având în vedere virtutea smereniei pe care o propovăduia creştinismul, lumea i se adresa cu formula „înalt Prea Sfinţita Voastră”. Mitropolitul a răspuns: „Ei bine, «Inalt Prea Sfinţia Voastră»22 înseamnă şi «muşuroi de cârtiţă», iar aceasta rezumă concepţia mea cu privire la această chestiune”.

Ruşii puteau să i se adreseze în mod tradiţional, cu termenul de „Vlădică”, având sensul literal de „stăpân”, dar, în cazul Mitropolitului, cuvântul căpăta nota caldă a unui nume creştin.

Il amuzau copios oamenii care nu îi arătau aceeaşi familiaritate cu care îi trata el. Vizitatorii puteau fi surprinşi să constate că grija cu care se pregătiseră pentru întâlnire nu exista şi din partea Mitropolitului. O femeie care venise să-l vadă pentru prima dată a găsit biserica încuiată şi nu i-a răspuns nimeni la uşă. Privind prin poarta laterală, a văzut un om în haine ponosite şi în cizme de cauciuc trebăluind prin grădină. A strigat la el şi l-a întrebat pe un ton destul de iritat:

- L-aţi putea chema pe Mitropolitul Antonie?

- Eu sunt Mitropolitul Antonie, răspunse „grădinarul” neîngrijit, amuzat de surprinderea femeii.

La catedrală, folosea pentru vizite sacristia din latura de nord sau, uneori, galeria din partea de sud, unde primea vizitatori într-o latură aranjată ca spaţiu de lucru, cu un mic birou şi telefon. Biroul, vechi şi aparent banal, era un obiect de mare preţ. Era biroul la care stătuse, în adolescenţă, atunci când a simţit prezenţa lui Hristos.

Oamenii care veneau să-l vadă pentru prima dată se aşteptau deseori să fie conduşi de personalul Mitropolitului într-un birou mobilat corespunzător, să dea cu ochii de un birou mare la care să stea Mitropolitul, îmbrăcat în ţinuta solemnă compusă din rasă neagră şi camilafcă albă. Această imagine era, într-adevăr, întâlnită în Rusia, unde episcopii tind să ţină foarte mult la imaginea oficială; dar, în viziunea Mitropolitului Antonie, formalismul nu îi caracteriza pe ucenicii Mântuitorului, care s-au întâlnit cu oamenii pe dealurile şi drumurile Galileei. Când sunau la uşa laterală a catedralei, de obicei însuşi Mitropolitul le deschidea vizitatorilor fiindcă nu avea personal - îmbrăcat doar în sutană şi cu capul gol. Mitropolitul îi conducea în sacristie sau în galerie, îi invita să ia loc în faţa lui şi zâmbea. Oamenii aveau în general impresia că ochii săi căprui puteau întrezări ce se află în sufletele lor. Conversaţia începea ca între doi oameni care comunică de la suflet la suflet.

Mulţi oameni au constatat abilitatea Mitropolitului de a le citi parcă gândurile, ca şi cum erau, cu adevărat, pe aceeaşi lungime de undă. Fără nicio încercare din partea sa de a manifesta o camaraderie falsă de talk-show, se comporta profund uman, nu ca un ierarh al Bisericii, ci ca un om obişnuit. Emana o linişte sufletească care îl putea intimida, într-o anumită măsură, pe vizitator, dar acest aspect nu diminua căldura şi deschiderea sa, dimpotrivă, le amplifica. Intâlnirile erau o experienţă foarte profundă.

Mitropolitul Antonie căuta mereu să se dedice în întregime celorlalţi, ceea ce presupunea să acorde întreaga sa atenţie şi dragoste oricui îi vorbea. Privirea lui pătrunzătoare şi cuvintele pline de înţelepciune, care dădeau mereu curaj ascultătorului, creau impresia că vorbitorul şi ascultătorul se aflau în mâinile lui Dumnezeu şi că risipirea neliniştilor credinciosului era era cel mai important lucru pentru Mitropolit. Nu asculta niciodată cu un ochi pe ceas sau fără să se concentreze în totalitate asupra a ceea ce urma să spună. Intrucât acest lucru nu se întâmplă de obicei în comunicarea interumană - este nevoie de pregătire şi de efort susţinut pentru a nu lăsa gândurile străine să se strecoare în minte - întâlnirea cu Mitropolitul era o experienţă cu totul aparte.

Totuşi, după ce se isprăvea întâlnirea, se petrecea un lucru derutant pentru vizitator. De îndată ce Mitropolitul Antonie se retrăgea şi îşi concentra atenţia asupra următorului vizitator, primul înceta să mai existe pentru el; iar retragerea aceasta bruscă a atenţiei era percepută dureros. Acelaşi fenomen este descris în romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov, în scena în care Părintele Zosima, un stareţ rus fictiv, personaj gândit după modelul stareţilor ruşi ai vremii, întâlneşte un grup de pelerini. El oferă un cuvânt de folos unei persoane, dar apoi, dintr-o dată, îşi îndreaptă atenţia către altcineva, lăsându-l pe primul pelerin stând în picioare cu impresia că i s-a arătat interes pentru a fi lăsat apoi baltă.

In Ortodoxie - iar Mitropolitul Antonie a subliniat acest aspect în cărţile sale - mintea nerisipită este esenţială pentru creştinul care duce o viaţă de rugăciune şi de nevoinţe duhovniceşti. Desigur, împrăştierea minţii în timpul rugăciunii este o neputinţă comună, iar străduinţa de a alunga gândurile care ne pot abate de la rugăciune este recomandată de Sfinţii Părinţi. Totuşi, majoritatea oamenilor nu ajung la mari înălţimi ale trezviei şi li se pare supărător când observă la altcineva această calitate duhovnicească. Atunci când această atenţie se întoarce pe neaşteptate către altcineva, credinciosul îşi formează cu uşurinţă impresia că toată deschiderea şi atenţia pe care i le-a acordat Mitropolitul nu au fost sincere.

Mai existau şi alte cazuri când atitudinea Mitropolitului Antonie faţă de oameni putea fi interpretată ca inconsecventă sau nesinceră. Atunci când oferea îndrumări, practice sau duhovniceşti, îşi adapta întotdeauna sfaturile în funcţie de persoana din faţa lui şi la situaţia ei, iar acest fapt dădea naştere unor situaţii nefireşti atunci când oamenii schimbau ulterior impresii între ei.

Gillian Crow

Fragment din cartea "Acest om sfant. Impresii despre Mitropolitul Antonie", Editura Theosis

Cumpara cartea "Acest om sfant. Impresii despre Mitropolitul Antonie"

Note:

21 Pridvor aflat la etajul bisericii, susţinut de stâlpi sau arcade, de cele mai multe ori situat desupra intrării principale, unde se afla corul sau orga (în bisericile catolice sau protestante) (n.ed.).
22 în engleză, cuvântul „eminence” are în acest context sensul de titlu onorific („Your Eminence”), dar mai înseamnă şi „ridicătură de pământ”, „dâmb” (n. trad.).

 

Pe aceeaşi temă

19 Mai 2017

Vizualizari: 493

Voteaza:

Impresii despre Mitropolitul Antonie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE