De-a lungul timpului am tot auzit vorbindu-se despre lume. Ce este în fond lumea și cum ar trebui să ne raportăm noi, ca și creștini, la ea?
De la început trebuie spus că lumea nu este rea prin ea însăși. Prin neascultarea omului față de Dumnezeu răul a intrat în lume și datorită păcatelor, lumea a ajuns ceea ce este.
Deoarece lumea s-a îndepărtat de Adevăr și s-a orientat tot mai mult spre cele rele, a ajuns incapabilă de a-L cunoaște pe Dumnezeu, „oarbă” din cauza idolilor la care se închină și într-o permanentă agitație și goană nebună pentru a-și satisface trebuințele și poftele deșarte: „Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi” (Ioan 14, 17).
Sf. Maxim Mărturisitorul caracterizează lumea prin cele trei patimi care o înrobesc și care îi sunt false idealuri și împliniri: mâncarea, avuția și slava deșartă, iar Sf. Simeon Noul Teolog identifică lumea și cele lumești cu păcatul, alipirea de cele trecătoare și patimile.
De aceea „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19) și simte o „plăcere” bolnavă să ne abată de la calea cea dreaptă, dar niciodată nu ne va duce către adevăratul scop al vieții: mântuirea sufletului.
Sf. Scriptură spune clar: „Ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca 9, 25).
Lumea în care trăim știe doar să trezească setea, dar nu poate să sature sufletul. Ea făgăduiește totul, dar spre sfârșit, în cea mai mare parte, ne ia înapoi totul (Sf. Filaret al Moscovei).
Noi n-am adus nimic în lume, de aceea nici nu putem să scoatem ceva din ea afară (I Timotei 6, 7). Este și motivul pentru care Fericitul Augustin afirmă: „O, omule, tu prețuiești ceea ce are cineva aici? Gândește-te la ceea ce duce cu sine”.
Noi nu putem zice că lucrurile pământești sunt ale noastre, fiindcă nu le putem duce cu noi; dincolo ne însoțesc numai virtuțile (Sf. Ambrozie). Din această cauză ar trebui să nu ne entuziasmăm pentru cele ale lumii acesteia, ci să petrecem tot timpul vieții în trezvie (Sf. Ioan Hrisostom).
Lumea este „mormântul Domnului” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ea e asemenea unei „corăbii, admirabil înfrumusețată, dar primejdioasă la călătorie” (Sf. Filaret al Moscovei).
Am văzut multe lucruri în viață, am văzut minunile lui Dumnezeu, am văzut cum am zice „pe Dumnezeu Cel nevăzut”. Lumea însă vrea să vadă „contur”, vrea să vadă pe Dumnezeu „în chip material” (Părintele Arsenie Papacioc).
Fiind străină de Dumnezeu, lumea rătăcește fără nici un ideal, pentru că dacă nu există Dumnezeu, nu există nici un fel de sens sau de scop în viață. Lumea își arată adevărata sa față nu prin cele cu care se laudă și pe care le „slăvește”, ci doar prin ceea ce este ea în raport cu Dumnezeu.
Cuvântul Sf. Scripturi relevează motivul pentru care noi nu trebuie să iubim lumea, nici cele ce sunt în lume: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 15-17).
Orice lucru din lume pe care îl iubim „îngreunează inima, o stăpânește și nu-i îngăduie să se înalțe” la Dumnezeu (Sf. Macarie cel Mare), motiv pentru care Sf. Ignatie Teoforul ne atenționează să nu vorbim cu gura despre Iisus Hristos, câtă vreme dorim cu sufletul cele ale lumii.
„Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). De aceea se cuvine să fim „fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat”, întru care să strălucim „ca nişte luminători în lume” (Filipeni 2, 15).
În același sens, Cuviosul Teognost ne sfătuiește să nu lăsăm ca „dorul celor trecătoare” să ne atragă la pământ. Căci, dacă te leagă ceva pământesc, ești ca „vulturul care are piciorul prins în laț”.
„Veacul acesta și cel viitor sunt doi dușmani. Cel dintâi spune: desfrânare, iubire de argint, înșelăciune. Celălalt spune: leapădă acestea. Nu putem fi prieteni și ai unuia și ai altuia” (Sf. Clement Romanul).
Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume (Sf. Isaac Sirul). Ar fi o nebunie să ne gândim că e cu putință să ne desfătăm cu lumea și cu Împărăția lui Hristos (Fericitul Augustin).
Să nu ne îndulcească veseliile pământești care sunt vremelnice, deoarece acestea sunt „undița care ademenește și prinde sufletul ca pe un pește” (Sf. Nil Ascetul). Oamenii care s-au dedat mult grijilor și plăcerilor trecătoare ale vieții sunt asemenea „păsărilor sătule, care în zadar mai poartă aripi, căci se târăsc pe pământ laolaltă cu dobitoacele” (Sf. Vasile cel Mare).
Este îndemnul Sf. Ioan Hrisostom de a tăia „funiile ce ne înfășoară”, căci așa sunt toate lucrurile pământești: deșarte și trecătoare. De aceea, viața din lumea aceasta n-are mai mult preț decât visele. În plus, cauza tuturor relelor din lume este alipirea de lucruri.
Pentru cel credincios nu există în lumea aceasta „o casă și o patrie adevărată”, ci pretutindeni este numai „o pribegie și un surghiun” (Sf. Tihon). Din „perspectiva socială” ar trebui să ne simţim „orfani duhovniceşti”, deoarece nu aparţinem acestei societăţi. Altundeva este „patria noastră”, iar aici suntem ca niște „orfani” (Părintele Sofronie Saharov).
„Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19).
Cel care a renunțat la lume este „mai presus de onorurile ei și decât împărăția ei”. Cine se închină lui Dumnezeu nu mai dorește „împărățiile lumești” (Sf. Ciprian). Pentru că orice om care a gustat din cele nădăjduite aruncă cele de față. Căci tot dorul și l-a golit în cele nepieritoare (Sf. Talasie Libianul).
Cine s-a lepădat de lumea aceasta trebuie să creadă cu tărie în Dumnezeu și să-și mute gândurile într-o altă lume prin Duh. Acolo trebuie să umble și să se bucure (Sf. Macarie cel Mare).
Părintele Arsenie Papacioc ne spune în ce constă lepădarea de lume. Ea înseamnă să doreşti foarte mult să-ți iei crucea şi să o porţi așa cum a purtat-o Mântuitorul Iisus pentru mântuirea lumii, într-o formă de „nebunie pentru Hristos” („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998).
De asemenea, Avva Or exprimă astfel lepădarea de cele lumești: „Sau fugi de oameni, sau ia în râs lumea şi oamenii, făcându-te nebun cel mai adesea”.
Noi nu ne gândim cum am putea schimba lumea prin propriile puteri. De aceea ne străduim să primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment (Părintele Sofronie Saharov).
Într-adevăr, și noi putem să biruim lumea, dar nu cu puterea noastră, ci cu puterea lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Papacioc).
„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” (I Ioan 5, 4-5).
Singura modalitate de a schimba lumea este să ne „formăm viaţa după un model care să ne facă fericiți”. Iar acest unic „model” care ne duce la fericire este Domnul Iisus Hristos (Maica Siluana Vlad).
Însuși Mântuitorul Iisus ne întărește credința și râvna cea bună: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Cum devine rugaciunea izvor de putere in incercarile vietii
Publicat in : Religie -
Cum sa induram incercarile vietii
Publicat in : Religie -
Incercarile vietii
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.