Voi vorbi acum despre suferinţă, dar nu din punct de vedere filozofic, nu în ceea ce priveşte relaţia ei cu răul, ci tocmai despre ce trebuie să facem atunci când suferinţa ca fapt apare în faţa noastră. In discursul meu, voi aborda experienţa pe care am acumulat-o de-a lungul anilor în situaţii foarte diferite, în care a trebuit să mă confrunt deseori cu suferinţa umană şi să îi acord atenţie.
Am lucrat în spitale, pe timp de pace şi de război, timp de aproximativ paisprezece ani. Am avut de-a face cu suferinţa în timpul războiului, nu numai că am practicat chirurgia pe teren, ci am avut de-a face şi cu soldaţi care sufereau. Apoi, ca preot, a trebuit să mă confrunt cu suferinţa omenească. Şi, la fel ca noi toţi, am cules şi din viaţa mea o anumită experienţă a suferinţei.
Primul lucru pe care aş dori să îl subliniez: este legitim să extragem experienţe şi să tragem concluzii din suferinţa altora, dar, în acelaşi timp, există o anumită ambiguitate în această privinţă. In acest sens, ambivalenţa este justificată. Pentru că, dacă eşti legat de oameni prin afecţiune, prin prietenie, dacă ei înseamnă mult pentru tine întrucât îţi sunt alături ca nişte camarazi de arme, dacă eşti profund mişcat de faptul că ţi-au încredinţat trupul lor, integritatea lor, viitorul lor, viaţa şi moartea lor, atunci există un nivel de înţelegere între voi care rămâne înrădăcinat în compasiunea pe care o nutrim.
Or, compasiunea nu înseamnă suferinţă, nu înseamnă că suportăm durerea celuilalt la intensitatea celui care suferă. Compasiunea înseamnă că suferim împreună cu el, iar această poziţie este mai complexă. Dacă ai propria experienţă a suferinţei, mila ta se hrăneşte din această experienţă. Şi, totuşi, cunoşti suferinţa aproapelui tău prin imaginaţia ta, nu şi fizic. Pe de altă parte, compasiunea nu cuprinde doar durerea fizică, ci şi suferinţa morală, cuprinde întreaga persoană a cărei suferinţă se află
în faţa ta. Deci, veţi vedea că experienţa pe care am extras-o din ceea ce am observat este foarte nedesăvârşită, dar că pot trage unele concluzii şi din ceea ce au spus oamenii care au pătimit, din mărturiile oamenilor care au avut dreptul să vorbească despre propria suferinţă şi despre cum să o abordeze.
Să ne oprim puţin asupra acestui ultim punct: cum să înfruntăm suferinţa. Există o diferenţă: să suporţi pasiv, timid sau indignat suferinţa sau să o accepţi. Nu toţi cei care suferă acceptă suferinţa prin faptul că o înfruntă. De multe ori fugim de suferinţă, dar ea ne urmăreşte ca un flagel al lui Dumnezeu. Nu o putem privi în faţă atunci când ne adunăm curajul şi acceptăm să privim lucrurile cu sobrietate. Aceasta este posibil doar dacă avem un sprijin, altfel putem privi pentru o clipă faţa suferinţei, iar apoi suntem copleşiţi de frică, de anxietate, de conştientizarea lipsei de sens a ceea ce îndurăm.
Pentru a înfrunta suferinţa fată în fată, trebuie să ne trăim viaţa cu vitejie şi curaj. Dacă la început credem că viaţa ar trebui să fie uşoară, că suferinţa nu-şi are locul în ea, că principalul este să trăim şi să obţinem toate lucrurile plăcute din viaţă, ne va fi foarte dificil să ne confruntăm cu suferinţa. Putem da dovadă de curaj pentru o perioadă scurtă de timp, dar nu suntem capabili să facem din el poziţia noastră permanentă în viaţă. Dar dacă trăiesc pentru ceva, dacă sunt dispus să mor pentru ceva, dacă
există valori mai mari decât mine, lucruri mai importante pentru mine decât ceea ce mi se întâmplă, am un punct de sprijin şi pot face faţă suferinţei.
Poate veţi spune: „Ei bine, aceasta este o faptă eroică!". Nicidecum! Fiecare dintre noi face aceasta în ceea ce priveşte un anumit cerc de obligaţii sau atitudini. Suntem gata să acceptăm şi să suportăm suferinţa pentru o persoană, împreună cu o persoană sau pentru un motiv. Refuzăm însă să acceptăm suferinţa atunci când ne este dată pentru o altă persoană sau pentru un alt scop. Acest lucru sugerează că, chiar şi la nivelul cel mai de jos, suntem capabili să facem faţă suferinţei atunci când aceasta are legătură cu valorile cu care suntem obişnuiţi sau cu persoane care sunt suficient de importante pentru a ne face să uităm de noi înşine.
Deci, fie că este vorba despre Dumnezeu sau despre oameni, iubirea, nu datoria sau curajul, este cuvântul decisiv. Conceptul de datorie apare atunci când dragostea este slabă. O mamă îşi petrece noaptea la căpătâiul unui copil bolnav şi nu are sentimentul că „şi-a făcut datoria". Pur şi simplu, nu poate proceda altfel. Un îngrijitor plătit îşi face datoria. Acelaşi lucru este valabil şi atunci când ne dăm viata, când trăim sau murim pentru ceva care este adânc înrădăcinat în noi şi este mai important pentru noi decât provocarea căreia ne împotrivim.
Suferinţa nu este întotdeauna rea. Un medic ştie acest lucru, o asistentă cunoaşte acest adevăr, chiar şi pacienţii experimentaţi au deprins realitatea aceasta.
Durerea constituie momentul în care ni se dă un avertisment că ceva nu este în regulă. In caz contrar, ne-am afla într-o situaţie tragică fără niciun avertisment. Medicul începător este învăţat că, dacă un pacient suferă, durerea sa nu trebuie ameliorată până când nu se găseşte cauza. Dacă durerea este ameliorată, medicul rămâne uneori fără indicii. Acelaşi principiu este valabil şi pentru suferinţa psihică.
Este inutil să uşurăm durerea cu sedative sau cu „opiu pentru popor" sau cu forme slabe de droguri, care îi îndepărtează pe oameni de experienţa suferinţei, făcându-i să uite de ea pentru o perioadă scurtă de timp. Trebuie să fim pregătiţi să-i ajutăm pe oameni să descopere cauza suferinţei lor şi să-i ajutăm să o rezolve.
Aţi putea spune că lucrurile sunt mai uşoare într-o situaţie medicală, deoarece medicul găseşte destul de repede cauza bolii şi o poate ameliora. Da, dar există şi o altă parte a problemei. Poate aţi observat cât de uşor ne copleşeşte teama de suferinţă, iar această frică devine ea însăşi cauza unei suferinţe chiar mai mari decât suferinţa obiectivă pe care o suportăm. Dacă nu învăţăm să suportăm suferinţa, atunci când ne cuprinde, cât mai mult timp posibil, până la limita puterilor noastre, putem îndura treptat din ce în ce mai puţin, până când, în cele din urmă, ne pierdem orice capacitate de a răbda ceva.
Gândul la suferinţă, teama că aceasta se va întoarce, ne va forţa să luăm o măsură sau un remediu şi ne vom duce la un colaps total. Ştiţi cât de des apelează oamenii la aspirină sau la ceva similar pentru că simt că ceva nu este în regulă. De multe ori, acest sentiment se dovedeşte a fi înşelător. Nu s-ar întâmpla nimic grav, dar, dacă vă reduceţi nivelul de rezistenţă, la un moment dat se va dovedi că nu mai puteţi tolera nimic. Şi atunci, aşa cum am spus, veţi ajunge la o prăbuşire totală. Căci, chiar şi fără niciun motiv real, veţi trăi în frică, în anxietate, cu gândul: „Ce se întâmplă dacă apare durerea, suferinţa?".
Cât de des oamenii petrec o viaţă lungă - şaptezeci, optzeci, nouăzeci de ani - cu frica de moarte. Ar putea trăi liniştit şi fără teamă toată viaţa, cu excepţia unei zile, dacă şi-ar amâna aşteptarea morţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre diferitele tipuri de suferinţă pe care încercăm să le anticipăm şi împotriva cărora încercăm să luptăm, uneori cu succes, atâta timp cât se referă la corpul nostru, dar care nu fac decât să ne sporească în acelaşi timp tendinţa de a ne îngrijora. Şi totuşi, confruntarea cu
realitatea este mult mai uşoară decât ne imaginăm.
Iată ce este extrem de important în atitudinea noastră fată de suferinţă.
[...] Adesea suferinţa ni se pare insuportabilă, nu pentru că nu suntem capabili să o îndurăm, ci fiindcă durerea pe care o putem răbda este amplificată de amintirea a tot ceea ce am suferit deja şi de gândul că suferinţa va continua şi nu va înceta niciodată. De foarte multe ori, oamenii renunţă şi îşi pierd curajul de a înfrunta suferinţa din cauza a ceea ce prevăd pentru viitor. Am beneficia foarte mult de capacitatea de a suporta durerea de moment, suferinţa, în fiecare clipă, în loc să anticipăm întregul viitor, durerea eternă, suferinţa nesfârşită, mereu în creştere.
Aici pot să citez cuvintele: „Nu am nimic în comun cu moartea. Atunci când va veni, eu nu voi fi; dacă am murit, ea nu mai există". Dacă trăiesc în prezent, nu există trecut şi nici viitor. Când mă voi afla în acel punct din spaţiu şi timp pe care îl numesc viitor, momentul pe care îl trăiesc acum nu va mai exista. Atunci de ce ar trebui să trăiesc prin totalitatea unui trecut amintit şi a unui viitor imaginat, asamblate într-un moment prezent tensionat şi insuportabil?
In plus, semnificaţia joacă un rol important în răbdarea suferinţei. Iar sensul poate fi la un nivel foarte diferit. De exemplu, avem răbdare atunci când ne străduim cu adevărat să realizăm ceva, când ceva este important pentru noi. Apoi uităm totul şi facem lucruri care sunt mai importante pentru noi decât durerea, confortul şi chiar pacea noastră. Şi îndurăm tot timpul tot felul de mici neplăceri atunci când ne străduim cu adevărat să realizăm ceva. Nu mă refer la marile exemple, la stoici, dar tot ceea ce numim ascetism în viaţa duhovnicească presupune „antrenament". Evident, „antrenamentul" implică faptul că mă voi forţa cât de mult pot, până la limita capacităţii mele de a renunţa la un lucru şi de a-l face pe altul.
Alergătorul trebuie să lase deoparte lenea temporară, să învingă oboseala şi să vină cu rezultate. Altfel, dacă nu perseverează, nu-şi va dezvolta niciodată respiraţia şi muşchii. Acest principiu este valabil pentru toate domeniile vieţii. Ne aflăm în mod constant, fără să ne dăm seama, într-o stare de pregătire ascetică. Situaţia aceasta devine problematică atunci când intervine suferinţa morală sau fizică, căci trebuie să evaluăm anumite opţiuni. Sunt dispus să renunţ imediat, indiferent de ceea ce îmi
iese în cale? Sunt pregătit să fiu învins? Imi lipseşte demnitatea de a înfrunta ispita?
Nu vreau să spun că poţi construi o viaţă interioară reală, durabilă şi împlinită, pe mândrie, dar pe sentimentul de demnitate, da. Uneori, chiar şi o presupusă suferinţă poate fi depăşită prin sentimentul de demnitate. Imi amintesc că, în timpul eliberării Parisului, a trebuit să traversez un pod complet gol. Problema era că la celălalt capăt se afla o mitralieră. De fapt, acesta era motivul pentru care podul era pustiu. Dar a trebuit să trec pe acolo. Imi amintesc că stăteam în patru labe după colţ şi mă gândeam:
„Ce pot face? Pot să mă târăsc sau să merg drept".
Deodată mi-am imaginat cât de umilitor ar fi să mă târăsc pe un pod gol. Erau doar cerul deasupra mea, oraşul în jurul meu şi arma aceasta ridicolă în faţă care s-ar putea nici să nu tragă! Nu curajul m-a făcut să mă ridic şi să merg drept, ci doar jena când mi-am imaginat cât de ridicol ar fi fost să mă târăsc 500 de metri pe burtă în timp ce nu se întâmpla nimic. Cred că deseori, dacă ne privim şi ne gândim: „Arăt ridicol?", am răspunde: „Da, pentru că mi-e teamă de ceva ce s-ar putea să nu se întâmple deloc şi nu sunt pregătit pentru aceasta".
Există alte situaţii în care această pregătire capătă o profunzime şi o importanţă mult mai mare. Las deoparte deocamdată intenţia despre care vorbeam mai devreme, dorinţa de a face ceva care este mai puternică decât frica, anxietatea interioară sau obstacolele fizice, inclusiv durerea acută. Acum mă refer la relaţia dintre suferinţă, fizică şi morală, şi poziţia noastră în lume. [...]
Să luăm ca exemplu cruzimea umană, violenţa. Cruzimea provoacă întotdeauna o rană în sufletul sau în trupul omului. Este punctul de întâlnire dintre rău şi bine (sau inocenţă). Aici există un opresor şi o victimă. Ce fel de situaţie apare? Poate apărea situaţia de ură. Victima se poate întoarce împotriva torţionarului cu ură şi poate încerca să îl transforme în victimă. Sau să reducă întreaga situaţie la o balansare între ură şi echilibru sau, mai corect spus, la un raport de putere inegal.
In fond, nu se rezolvă nimic în ceea ce priveşte răul sau suferinţa, pentru că, dacă inversaţi situaţia, dacă victima devine agresor, răul se va dubla, iar suferinţa se va muta doar în partea cealaltă. Din punctul dumneavoastră de vedere, diferenţa este mare, dar obiectiv nu este. Cantitatea de ură a crescut, la fel şi suferinţa, şi complet fără scop, fără niciun rezultat creativ. Nu poţi să nu mai înveţi cum să-i baţi pe alţii, doar pentru că tu însuţi ai fost bătut cu brutalitate.
Tu decizi doar că trebuie să devii mai puternic.
Iată o altă situaţie. Este vorba despre un om pe care îl cunoşteam foarte bine, Fiodor Timofeievici Pianov. Era mult mai în vârstă decât mine, a participat la Primul Război Mondial, unde şi-a pierdut o mână. El şi Maica Maria Skobţova20 au salvat mulţi oameni în timpul ocupaţiei germane. In timpul războiului, a fost dus într-un lagăr de concentrare. L-am întâlnit după război şi, în timpul unei conversaţii, mi-a spus că din lagăr, unde a petrecut patru ani, a ieşit cu nelinişte. L-am întrebat dacă şi-a pierdut credinţa sau dacă a fost cuprins de deznădejde, iar el mi-a răspuns:
„Nu. Dar, în timp ce eram în lagărul de concentrare, am simţit că am dreptul şi puterea de a mijloci pentru acei oameni care ne chinuiau atât de mult, pentru că în fiecare moment eram un suferind şi aveam puterea divină de a ierta. Acum nu mai sunt în suferinţă. Dar acei oameni care ne-au provocat atâta durere morală şi suferinţă fizică sunt în fata lui Dumnezeu. Intr-o zi, vor sta în faţa judecăţii Sale finale. Atunci când mă rog pentru ei, simt că nu mă mai pot ruga cu încrederea că Dumnezeu mă aude,
pentru că nu mai sufăr. Nu pot face nimic pentru a-I dovedi lui Dumnezeu că rugăciunea mea este sinceră, că vine din adânc".
Iată un om care a reuşit să se întâlnească cu suferinţa şi a putut să fie creativ în această întâlnire. Acest lucru este posibil pentru că există suficientă forţă în demersul său, astfel încât răul să fie redus, deşi durerea, suferinţa, rămâne. Unul dintre episcopii noştri, care a murit în timpul lui Stalin, a spus:
„Este un privilegiu pentru un creştin să moară ca martir, pentru că numai un mucenic poate sta în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu în ziua Judecăţii în apărarea persecutorilor săi şi să spună: «în numele Tău şi după exemplul Tău i-am iertat, nu mai ai nimic de cerut de la aceşti oameni!»". Aceasta este până la urmă o abordare creativă a suferinţei, atât la nivelul celui care suferă, cât şi la nivelul răului, care nu este sinonim cu suferinţa.
Intrucât aceste zile au fost dedicate descoperirii lui Dumnezeu în vieţile noastre, în relaţiile interumane, în circumstanţele exterioare ale vieţii, aş vrea să vă povestesc pe scurt despre o altă femeie, colega mea, care a murit de cancer la sân. A fost o femeie cu o credinţă foarte simplă şi directă. Când s-a descoperit că avea o formă acută de cancer, care putea să o ucidă într-un timp destul de scurt şi că se putea încerca un tratament, deşi succesul era puţin probabil, a început tratamentul. Fiindcă credea că
Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura, a creat medicamentele şi doctorii (vezi: Cartea înţelepciunii lui Isus,fiul lui Sirah 38,1-15). In plus, avea tot dreptul să o facă. Tratamentul nu a funcţionat, iar ea a început să moară încet.
I-au apărut ulceraţii pe piele, apoi răni adânci, în cele din urmă, boala i-a mistuit coastele, astfel încât i se vedeau plămânii. In tot acest timp, această femeie, cu o incredibilă simplitate a credinţei şi cu un curaj de necrezut, născut din credinţa ei simplă, a spus: „Nu voi lua niciun analgezic atâta timp cât pot tolera durerea", şi aşa a făcut.
Intr-o noapte, deja spre dimineaţă, şi-a sunat soţul şi i-a spus: „Acum poţi să-mi dai orice ca să-mi aline durerea. Stăteam întinsă şi, la un moment dat, L-am văzut pe Hristos. Acum sunt în pace şi nu mai contează dacă trăiesc sau mor". In acel moment a simţit că poate accepta viaţa şi moartea în egală măsură şi că a primit de la suferinţă (şi nu doar fizică, pentru că avea 40 de ani, doi copii şi un soţ şi iubea viaţa) tot ceea ce aceasta îi putea oferi. Ea a acceptat-o şi acum a găsit viaţa veşnică în persoana Celui Care este Viaţa veşnică, şi nu mai conta încotro o va îndrepta Viaţa Veşnică: la însănătoşire sau la moarte.
Vă dau exemple care depăşesc cu mult experienţa noastră şi, în mod clar, credinţa, curajul şi profunzimea celor mai mulţi dintre noi. Totuşi, ele ne arată de ce sunt în stare sufletul şi trupul omului, ce poate fi un om din carne şi oase atunci când are simplitate şi credinţă. Să nu-mi spuneţi că oamenii aceştia erau capabili de aşa ceva pentru că probabil erau insensibili la durere. Unul dintre elementele angoasei psihice a bolii este sentimentul că eu sufăr şi că lui Dumnezeu nu-i pasă, că Dumnezeu este
acolo undeva, aşezat ca un arbitru, veghind dacă sufăr cu atitudinea corectă, fiind dispus să-mi dea cununa martiriului dacă am suferit mai mult decât se poate aştepta în mod rezonabil de la mine...
Nu este aşa, şi nu este aşa din două raţiuni. Probabil că ştiţi din experienţa propriei vieţi cât de chinuitor este să înduri suferinţa şi deznădejdea cuiva pe care îl iubeşti mai mult decât pe tine însuţi, sau la fel de mult ca pe tine însuţi, sau pur şi simplu cu toată dragostea pe care o ai. Aşadar, trebuie să ne amintim că aceasta este poziţia lui Dumnezeu faţă de noi. Suntem suficient de importanţi pentru El, încât să ne dorească să fim tovarăşii Săi pentru veşnicie. (Din păcate, uitându-ne la noi înşine şi la cei
din jurul nostru, puţini dintre noi ar dori să aibă ca tovarăşi în veşnicie pe aproapele nostru!).
In plus, valoarea pe care El o pune în noi este toată viaţa şi moartea Fiului Său Unul-Născut. Aceasta este ceea ce însemnăm noi pentru El. Iar când vorbim de compasiunea divină, avem o măsură a acesteia. Nu suferinţa sufletească este cea pe care o experimentăm, ci ceva mai mult. Căci noi nu am murit pentru acea suferinţă, iar El a murit. Solidaritatea care există între El şi noi nu reprezintă doar o solidaritate manifestată prin simpatie, ci merge mult mai departe. El a devenit om şi a acceptat toate limitările firii noastre.
Mai mult decât atât, a devenit om şi a acceptat singura tragedie a omenirii: pierderea lui Dumnezeu. L-am pierdut pe Dumnezeu şi, prin urmare, suntem pe moarte, pentru că nu există viaţă veşnică în noi. Noi am pervertit în chip monstruos întreaga noastră lume, fiindcă nu avem cheia armoniei. Or, în cuvintele lui Hristos: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Marcu 15,34) trebuie să le întrevedem adevăratul sens. Acesta este momentul în care Mântuitorul a acceptat să se identifice atât de complet cu noi încât a experimentat o lipsire de Dumnezeu completă, ucigătoare, şi a murit, pentru că a împărtăşit absenţa lui Dumnezeu din vieţile noastre.
Dacă este aşa, atunci putem înţelege că suferinţa Sa pe Cruce, moartea Sa, nu poate fi măsurată prin durerea pe care a trăit-o şi prin faptul că a murit. Măsura suferinţei Sale rezidă în faptul că El nu a putut trece prin agonia din Ghetsimani, prin oroarea Săptămânii Sfinte, decât îmbrăcându-se în lipsirea noastră de Dumnezeu, identificându-se cu noi în abandonul nostru duhovnicesc. Aceasta este măsura solidarităţii lui Dumnezeu şi cred că acest lucru ar trebui să ne arate: indiferent de ceea ce îndurăm, suferinţele Lui sunt mai mari decât ale noastre; Domnul a pătimit în noi, din cauza noastră şi împreună cu noi.
Din acest motiv, putem îndura mult mai mult decât suportăm de obicei. Aşa că haideţi pur şi simplu să înfruntăm viaţa cu tot curajul şi determinarea de care suntem capabili, mai mult decât suntem capabili, cu toată deschiderea de care suntem în stare. Să acceptăm cât mai bine suferinţele mari şi mici. Să ne smulgem din frica servilă de durerea care ne striveşte. Să acceptăm durerea sufletului şi a trupului, comuniunea cu agonia din Ghetsimani, conştientizarea ei, să acceptăm din suferinţă şi din moarte tot ceea ce reprezintă ele.
Şi atunci putem fi cu adevărat pe pământ poporul lui Dumnezeu, adică prezenţa răscumpărătoare a lui Hristos, Care prin suferinţă a intrat în plinătatea solidarităţii cu noi, pe care a adus-o la plinătatea ei în moartea Sa şi Care, prin suferinţă, din inima pătimirii, ca şi omul despre care vorbeam, a dobândit puterea divină de a distruge răul, de a învinge răul, de a ierta şi de a face reală împărăţia lui Dumnezeu, poate pentru o clipă acum şi apoi pentru totdeauna.
Recunosc că am vorbit despre subiectul meu într-un mod limitat şi fragmentat. Dar luaţi ceea ce am spus, gândiţi-vă bine şi comparaţi cu ceea ce ştiţi despre suferinţă, cu ceea ce ştiţi despre viaţă şi luptă, cu propria experienţă de curaj şi credinţă. Atunci veţi descoperi mult mai multe lucruri pe care eu nu le ştiu. Şi împărtăşiţi-o şi altora! Pentru că avem nevoie de sprijin reciproc pentru a face faţă tragediei comune a umanităţii, precum şi tragediei noastre personale.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea "Viata si vesnicia. 15 convorbiri duhovnicesti despre moarte si suferinta", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Viata si vesnicia. 15 convorbiri duhovnicesti despre moarte si suferinta"
Note:
19 Discurs rostit la Biserica Universitară a Preasfintei Fecioare Maria, Oxford, 1 februarie 1969.
20 Maica Maria Skobţova (1891-1945) a fost o călugăriţă din Exarhatul Europei Occidentale de tradiţie rusă al Patriarhiei de Constantinopol. A fost o poetă rusă, memorialistă, publicistă, personalitate publică şi participantă la Rezistenţa franceză. In 2004 a fost canonizată ca martiră de către Patriarhia de Constantinopol.
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.