Cunosc indirect si virtual, adica printr-o o retea de socializare mai agreata de biserica, un tanar aradean, absolvent de Teologie si, prin voia Domnului, viitor preot ortodox, cu care fiica mea schimba periodic idei si impresii despre viata si vremuri. Nimic deosebit, as spune, daca nu mi-ar fi atras atentia, si o spun cu tristete sincera, o intransigenta iesita din comun a acestui tanar, greu explicabila, cred eu, pentru un viitor preot. Si nu m-as fi apucat sa scriu depre asta, daca nu constatam cu surprindere ca o asemena intransigenta, justificata poate in cazul clericilor autentici, pusi sa pastoreasca turma destul de dezorientata si ispitita a crestinilor - este de-a dreptul dublata, daca pot spune asa, de o SATISFACTIE IN A EMITE JUDECATI DE VALOARE SI, MAI ALES, DE A JUDECA OAMENII, chiar daca nu ii cunosti personal si nu ai avut ocazia sa ii privesti in ochi, de exemplu.
Stiu ca marii parinti ai bisericii, sfintii parinti, aveau desigur acest mare dar, de a cunoaste omul chiar de la distanta si pana sa ajunga sa discute cu el fata catre fata, dar acestia au fost niste alesi ai bisericii si sa ne amintim aici cu recunostinta de Arsenie Boca sau de Ilarion Argatu, asta ca sa nu ii pomenesc decat pe preotii romani contemporani noua, dar…nu e oare prea mult sa te consideri un asemenea cunoscator de oameni, atunci cand deocamdata nu esti decat un tanar aspirant la o haina preoteasca si nu ai infaptuit inca vreun cortegiu de fapte crestinesti remarcabile si recunoscute, asa cum a facut, sa zicem, Sfantul Pantelimon, la aceeasi varsta?
Comunicativa, foarte deschisa si cam prea sincera, fiica mea ii impartaseste periodic acestui tanar (practica discutabila, zic eu, dar... asta e, fiecare adult are dreptul si chiar e bine sa isi aleaga conduita si metodele de socializare, atata vreme cat e armonizat cu principiile crestine) - asadar ii impartaseste amicului virtual cam tot ce "misca" in existenta noastra, de la locul unde ne petrecem vacanta, la pusul muraturilor sau dificultatile financiare.
Prima "palma" am luat-o atunci cand fata, educata totusi dupa niste rigori ale moralei crestine, a fost catalogata drept fricoasa si cam fara imaginatie si chemare, pentru faptul ca nu se aventureaza sa isi lase, in astfel de vremuri, serviciul si parintii si sa mearga la tara, undeva in Ardeal, dupa un potential preot, care "nu intelege cum putem sa traim in niste cutii de carton in Bucuresti" si nu la tara, unde "numai acolo mai poti descoperi margaritare crestine si talente tinere, nu intr-un oras corupt ca Bucurestiul!"
Urmatoarea "scatoalca" am primit-o la intoarcerea din concediu atunci cand, la simpla remarca a faptului ca ne trebuie un interval oarecare de timp ca sa ne revenim la normalul financiar, ne-a replicat: "Nu inteleg de ce ati plecat, nu trebuia sa plecati in concediu, daca nu aveati bani"! Fata mea a ramas un pic surprinsa, pentru ca nimeni nu se plansese ca nu avem ce manca, sau ca ne-am imprumutat, sau ca i-am fi incurcat pe altii doar din capriciul de a vizita, dupa un an de munca, o insula! Si-a revenit repede insa si, dupa ce i-a mai trecut un pic mahnirea, a replicat cu naduf: "Nu a zis nimeni ca nu avem bani, ca doar nu muncim pe scoici!"
Ceea ce am povestit pana acum sunt doar niste copilarii, imi dau seama, dar a venit sarbatoarea Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir si mai apoi a Sfantului Dimitrie Basarabov, dragi noua tuturor, si poate mai abitir dragi bucurestenilor (dar oare care dintre sfintii nostri putem spune ca nu ne sunt la fel de dragi?) - si voia Domnului a fost ca aceste mari sarbatori sa cada in zile de vineri si sambata, urmate de duminica, ziua de odihna a credinciosilor ortodocsi. Obosita dupa o saptamana destul de grea, si tinand cont de sloganul unui coleg mai varstnic conform caruia "varza se pune de Sf. Dumitru, si se termina de mancat la Sf. Gheorghe", m-am gandit sa pun si eu, ca tot omul, niscaiva muraturi pentru iarna, respectand in acelasi timp (greu, nu?) si sarbatorile.
Managementul a fost cam acesta: sa il sarbatorim crestineste pe Sf Dimitrie izvoratorul de mir, apoi pe Sf. Dimitrie Basarabov, urmand ca duminica dupa amiaza si in orica caz numai dupa ce vom fi mers la slujba de la biserica, si vom fi citit, in familie, asa cum ne-am obisnuit, paginile de crestinism indicate in calendarele ortodoxe in dreptul duminicilor - sa pregatesc muraturile, atata cat as mai fi avut timp. Numai ca viitorul noastru preot mi-a transmis prin fiica mea CA NU E BINE CEEA CE VREAU SA FAC SI CA MAI BINE SA RENUNT! Ce, nu stiu, la varsta mea, ca duminica e ziua Domnului?
Asta chiar m-a pus pe ganduri.
Pot sa spun ca nu are dreptate?
Desigur ca are dreptate, DAR:
- in timpul saptamanii imi fac munca mea, care nu permite, in plus, prea multe alte asemenea activitati gospodaresti;
- in ziua Domnului NU IMI MAI FAC MUNCA MEA, prin care imi castig painea, asadar MA OPRESC DIN IURES, asa cum ne cere Scriptura, merg la slujba si citim in familie din cartile sfinte;
- doar rareori, in acest caz iata, o data pe an, sunt poate nevoita sa apreciez ca nu incalc, sau nu incalc prea rau, poruncile bisericesti, daca ma apuc sa pun muraturi duminica seara, pentru simplul fapt ca si zilele anterioare fusesera sarbatori crestine, una dupa alta.
Ce as putea sa mai zic? De pilda ca era poate mai bine sa fi trecut peste zicala colegului varstnic cu muraturile de Sf. Dumitru, sau mai bine nu as mai fi dormit suficient cateva nopti din timpul saptamanii (cu riscul totusi de a nu da randamentul scontat in activitatea pentru care statul ma plateste), sau sa ma fi rugat mai staruitor pentru iertarea unui astfel de pacat?
As fi recunoscatoare daca cineva mi-ar putea lamuri totusi acest soi de dilema, adica daca putem, sau nu, sa mai gospodarim rareori, si doar atunci cand nu prea avem incotro, duminica seara sau in serile altor sarbatori crestine, dupa ce ne vom fi facut, in prealabil, datoria de buni crestini.
La fel insa as vrea sa imi lamuresc si cum e cu intransigenta unor oameni din sfera clerului (daca pot spune asa in cazul de fata) care apostrofeaza, cred, cu prea mare usurinta credinciosii, pentru lucrurile marunte pe care le fac pur si simplu pentru ca trebuie facute, pentru ca, nu-i asa, fac parte din viata noastra normala de crestini, si nu din vreuna iesita din comun? Oare nu era mai bine, pentru un viitor preot, sa imi fi transmis cu COMPASIUNE un mesaj intelept de genul „E bine sa evitam, pe cat putem, incalcarea duminicii, dar daca totusi trebuie, hai sa ne rugam mai mult, si eu, si dvs, pentru iertarea unei asemenea abateri, cu conditia sa nu se mai repete, pe cat posibil”? Un asemenea sfat as fi asteptat eu de la viitorul nostru preot, si nicidecum o judecata poate dreapta, dar intransigenta si cam „de sus” care, iata, m-a mahnit.
Nu cumva intransigenta de acest tip risca sa diminueze turma credinciosilor? Nu cumva judecarea cu prea mare usurinta a unor fapte anoste, duce exact la contrariul a ceea ce se vrea? Nu trebuie sa tinem cont, totusi, si de realitatile vietii trepidante actuale, mult, mult diferita de traiul pastoral din vechime - si sa ne adaptam si noi, dar si indrumatorii de suflete, la astfel de vremuri?
Ce bine ar fi daca intransigenta preoteasca, daca tot trebuie sa fie intransigenta, sa fie dublata de compasiune, mai curand decat de condamnarea cu lejeritate…
Carmen Luminita Lazar
Carmen Lazar
-
Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul
Publicat in : Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul -
P(a)rintii Bisericii
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.