Dependenţa este în primul rând o boală a sentimentelor. Ea este caracterizată prin perturbarea capacităţii de a simţi în mod adecvat. Oamenii dependenţi au foarte multe sentimente refulate. Omul crede că este paşnic şi bun, că nu e în stare să spună nimănui o vorbă rea, pe când de fapt are, de exemplu, foarte multă mânie refulată - dar chiar dacă pe noi înşine reuşim ne amăgim, să-i amăgim pe cei din jur este greu. Mânia refulată poate câteodată să se manifeste întâmplător prin încruntare, prin intonaţii tăioase, prin judecăţi dure, prin aprecieri categorice, prin condamnarea altora. Oamenii foarte apropiaţi simt asta şi nu cred în „bunătatea” noastră.
Ne este foarte greu să ne recunoaştem sentimentele negative de genul geloziei, autocompătimirii, invidiei, lăcomiei şi urii. Toate aceste sentimente sunt considerate rele, iar noi vrem să fim buni - dar pentru a primi în inima ta dragostea trebuie să îţi eliberezi inima, să o cureţi: să-ţi conştientizezi şi să-ţi recunoşti sentimentele refulate, să înveţi să le exprimi într-un mod corect, care să nu fie jignitor pentru celălalt, să înveţi să ţi le transfigurezi, să le dirijezi. Refulate pot fi nu numai sentimentele negative - poate fi refulate nevoia de dragoste şi de grijă, nevoia apropierii de celălalt, a intimităţii, întrucât în copilărie nu a existat posibilitatea satisfacerii lor.
Sentimentele ne semnalează că se întâmplă ceva cu noi. De exemplu, simţim frică, şi aceasta ne semnalează un pericol real sau imaginar. Simţim mânie, şi odată cu aceasta putem primi un semnal că necesităţile noastre emoţionale, dorinţele noastre sunt cronic nesatisfacute ori că ni se încalcă graniţele. Nu este bine să te mânii, şi noi ne refulăm mânia ca pe un sentiment inacceptabil, fără să cercetăm la ce anume am reacţionat prin mânie. Uneori ne refulăm un sentiment negativ în mod automat, chiar fără să ne dăm seama de acest lucru, întrucât mecanismul acesta inconştient de refulare a sentimentelor inacceptabile ni s-a format încă din copilărie.
Sentimentul refulat iese din câmpul conştientului nostru, dar nu încetează să existe. Pentru a ne refula sentimentele trebuie să consumăm energie - să ne consumăm
forţele. Sentimentele refulate se acumulează şi se transformă în deprimare şi neîncredere în sine (aceasta se numeşte în psihologie „autoagresiune”). Ele încep, fără ca noi să observăm, să influenţeze relaţiile noatre cu oamenii. Cu cât le refulăm mai mult, cu atât va fi mai neaşteptată şi mai aprigă manifestarea lor.
Sentimentele refulate ne blochează energia, ne fac să ne purtăm rigid, tensionează relaţiile noastre cu oamenii, ne lipsesc de forţă şi de naturaleţe. Se poate face o comparaţie cu un râu. Când râul curge liber şi mişcarea apei nu întâmpină nici o piedică, pe măsura înaintării spre mare curgerea lui se încetineşte, râul devine tot mai liniştit şi mai lin - dar dacă râul întâmpină piedici în calea sa, apa se va acumula până când obstacolul cedează şi apa se revarsă furtunos spre libertate, iar albia râului se poate schimba. Uite aşa ne mutilăm singuri.
De regulă, oamenii care au o mulţime de sentimente refulate se simt lipsiţi de apărare în viaţă. Ei nimeresc adeseori în situaţii în care cineva se mânie pe ei, iar ei nu se pot opune deloc. Aceşti oameni plâng mult, se tem de mânia celorlalţi, se simt deprimaţi, nefericiţi, victime, dependenţi (la femei, în spatele plânsului se ascund deseori mânia şi frica) - şi, de regulă, ei reprezintă într-adevăr o ţintă pentru agresori, deoarece refulându-şi mereu sentimentele nu sunt capabili să-şi apere graniţele personale. Agresiunea lor este orientată spre interior, spre ei înşişi.
Există un alt tip de oameni dependenţi, care ştiu să-şi apere propriile graniţe, ştiu să spună „nu”, însă încalcă graniţele străine, cer de la partener ceea ce nu au dreptul să
ceară. Oamenii aceştia par puternici, sunt înclinaţi să ia asupra lor răspunderea pentru celălalt, să-l controleze pe celălalt, dar în adâncul sufletului sunt vulnerabili şi au mare nevoie de dragoste şi de ataşament, în inima lor este o rană deschisă. Pentru ei, controlul este mijlocul de a primi dragoste, alt mijloc nu cunosc. Li se pare (pot să nici nu-şi dea seama de acest lucru) că dacă nu controlează totul nu vor putea să primească ceea ce le trebuie - dragostea. Aceasta este experienţa lor din copilărie. De regulă însă, tocmai prin acest mijloc nu pot primi dragoste. Obosind de controlul, de gelozia, de cicălelile lor, partenerul poate să-i părăsească, fiindcă dragostea trăieşte numai în libertate, în închisoare se ofileşte.
Sentimentele refulate se pot transforma şi în boli psihosomatice: hipertensiune arterială, nevroză cardiacă, gastrită sau ulcer gastric, astm, dureri de coloană vertebrală provocate de spasmele musculare ş.a.m.d. Bolile provocate de cauze psihologice nu pot fi vindecate cu medicamente, fiindcă recidivează oricum.
Adeseori, în relaţiile sale omul trăieşte anumite sentimente negative. Uneori, aceste sentimente arată că suntem loviţi în interesele noastre, însă alteori sentimentele
negative pe care omul Ie are faţă de cel iubit pot arăta că el percepe realitatea într-un mod deformat. De exemplu, el vrea ca partenerul lui să se comporte într-un anumit mod.
Dacă acesta nu se comportă aşa, apare „dreapta mânie”: omul o ia ca pe o jignire personală, şi tot aşa de fiecare dată. Viaţa devine grea în aceste condiţii, iar pricina poate consta în aceea că omul respectiv are pretenţii exagerate sau injuste. Când el aşteaptă de la partenerul său un anumit comportament, care nu îi este propriu acestuia, îi încalcă graniţele teritoriului personal. Omul încalcă graniţele străine atunci când nu le simte pe ale sale, atunci când nu este în contact cu eul său adevărat, profund, ci trăieşte conform unui eu fals, când nu se acceptă pe sine însuşi.
Nimic nu dăunează atât de mult o relaţie ca sentimentul omului că alături de partenerul său nu poate fi el însuşi, fiindcă neacceptându-vă pe voi înşivă, limitându-vă singuri, îi limitaţi în mod automat, în acelaşi fel, şi pe toţi ceilalţi - şi după aceea, atunci când ei încalcă aceste limitări, sunteţi nemulţumiţi! Nu le daţi celorlalţi posibilitatea de a trăi aşa cum le place, fiindcă în primul rând nu vă daţi vouă înşivă această posibilitate, vă temeţi să fiţi voi înşivă, fiindcă vă consideraţi răi, crezând că imediat ce vă relaxaţi şi veţi înceta să vă mai înăbuşiţi dorinţele se va întâmpla o nenorocire - dar o parte din simţămintele pe care le înăbuşim sunt corecte! O parte din ele semnalizează în mod corect prezenţa unor probleme în comportamentul celuilalt. Să zicem că suntem enervaţi, nemulţumiţi - odată cu asta putem primi un semnal că faţă de noi s-a procedat incorect, că interesele noastre au fost lezate, că drepturile noastre au fost încălcate, că nu ne sunt satisfăcute nevoile emoţionale.
Adeseori, enervarea şi nemulţumirea noastră semnalizează necesitatea păstrării integrităţii noastre atunci când ceva o ameninţă - şi noi putem şi suntem datori ca exprimându-ne sentimentele să-i semnalizăm celuilalt că a greşit faţă de noi într-o anumită privinţă, că avem neapărată nevoie să primim de la el un anume lucru. Refulând în noi ceea ce le dă oamenilor feed-back asupra comportamentului lor îi lipsim de posibilitatea de a afla consecinţele acţiunilor lor. Fără o reacţie de răspuns din partea celorlalţi este foarte greu să-ţi schimbi modelele distructive de comportament. Condiţia unică şi foarte importantă a exprimării sentimentelor este să o facem într-un mod care nu este jignitor pentru celălalt. Dacă el ne iubeşte cu adevărat va îndeplini cu bucurie acele dorinţe ale noastre care sunt corecte, neîntemeiate pe dependenţă...
Restabilirea funcţiei exprimării sentimentelor eliberează din „laţul” dependenţei. Fiecare sentiment are o cauză importantă. Important este să înţelegeţi care este aceasta şi să-i acorzi atenţie. Atunci când apare un sentiment, acesta e un semnal. Este important să înţelegeţi care este sensul semnalului, care necesitate îţi este cronic nesatisfacută sau ce vătămare lăuntrică are loc. Dacă sentimentele negative care apar sunt prea năvalnice şi sunteţi neliniştiţi de faptul că asta le poate dăuna apropiaţilor voştri, este important să nu le refulaţi, ci de fiecare dată să le conştientizaţi, să acceptaţi faptul că ele există şi să treceţi peste ele fără a vă simţi vinovaţi pentru prezenţa lor.
Dacă simţiţi că nu vă stăpâniţi sentimentele, ci ele vă stăpânesc pe voi, puteţi să faceţi o plimbare, să luaţi o pauză, să mergeţi în altă cameră, până când vă veţi linişti şi veţi putea analiza ce s-a întâmplat. După ce v-aţi liniştit, puneţi-vă întrebarea: „în ce măsură sentimentele mele sunt îndreptăţite în situaţia dată? Ce m-a împins în situaţia dată la o reacţie atât de violentă (adeseori, la bărbaţi în spatele mâniei se ascunde întristarea sau frica)?” Analizaţi: care este cauza acestor sentimente? V-a fost încălcat teritoriul, v-au fost vătămate interesele, sau aveţi aşteptări neîndreptăţite faţă de celălalt?
In continuare să acţionaţi în funcţie de rezultatele analizei. Dacă v-au fost vătămate interesele, atunci când vă potoliţi să-i vorbiţi despre asta celui în cauză cu calm, cu respect, cu dragoste, să-i spuneţi ce sentimente v-a provocat purtarea lui, ce comportament aşteptaţi de la el ca să vă fie bine cu el, să-i arătaţi ce vreţi de la el. Aflaţi ce nu-i convine, ce ar vrea de la voi, care sunt dorinţele lui, ce simte.
Dacă de vină sunt aşteptările voastre neîndreptăţite, trebuie să cercetaţi de ce, pentru ce şi de unde au apărut aceste sentimente, ce necesităţi nesatisfăcute ascund, cum
pot fi satisfăcute pe cale paşnică aceste necesităţi. Mânia sau nemulţumirea sunt, fireşte, semnale că partenerul a comis o încălcare în ce ne priveşte, dar... Dacă avem concepţii greşite despre teritoriul nostru personal şi considerăm că teritoriul celuilalt ne aparţine, ne vom mânia atunci când partenerul face ceva în propriul teritoriu altfel decât vrem noi, şi mânia noastră este o problemă ce ne priveşte exclusiv pe noi şi pe care noi trebuie să o rezolvăm.
Celălalt trebuie acceptat aşa cum este: aceasta este baza relaţiilor sănătoase. Omul încearcă să-si însuşească teritoriul celuilalt atunci când nu şi-l simte pe al său. Aşa este mai simplu: e mai uşor să mergi în lărgime decât în profunzime. Să te adânceşti în tine însuţi este un lucru înfricoşător şi uneori dureros.
Este important să învăţăm să ne exprimăm în mod corect sentimentele, fără să le refulăm şi fără să le adăugăm - iar asta e o întreagă artă! Luaţi-vă responsabilitatea pentru sentimentele voastre! Puteţi gândi şi simţi în acelaşi timp, şi asta vă va face mai puternici. Vă puteţi controla sentimentele - nu să le refulaţi, nu să le ignoraţi, ci să le controlaţi, să folosiţi spre beneficiul vostru toată puterea, toată energia pe care o dau sentimentele - dar pentru asta trebuie mai întâi să ni le recunoaştem şi să ne permitem, ca să zic aşa, să le trăim.
Trebuie neapărat să învăţăm să ne conştientizăm sentimentele aşa cum sunt. Atunci, ele ne vor da cheia rezolvării problemelor noastre. Dacă omul nu-şi poate recunoaşte adevăratele sentimente nici măcar faţă de sine însuşi, el este pe jumătate mort, înstrăinat de sine însuşi. A-ţi refula sentimentele nu este o dovadă de bărbăţie. Bărbăţie este a fi tu însuţi, chiar dacă cei din jur vor avea altă părere despre cum trebuie să fii - şi dacă nu este întotdeauna posibil să-ţi exprimi sentimentele înainte altora, nimeni nu te împiedică să fii cinstit cu tine însuţi. Mai mult decât atât, nimic nu ajută atât de mult la înrădăcinarea sentimentelor nedemne ca încercările noastre de a ne preface că ele nu există.
Atunci când mintea respinge un anumit sentiment, acesta „intră în clandestinitate”, continuând să influenţeze comportamentul omului prin subconştient, asupra căruia omul nu are, practic, putere - şi atunci ajungeţi dependenţi de aceste sentimente. Dacă existenţa lor e însă acceptată, omului îi este mult mai uşor să scape de ele sau
să le schimbe.
Apropierea ia naştere între oameni atunci când ei împărtăşesc adevăratele lor sentimente şi trăiri. Indată ce începe ascunderea sentimentelor, apropierea se pierde. Dacă sentimentele sunt exprimate pe faţă, asta favorizează sănătatea psihică a tuturor membrilor familiei. In anumite condiţii, sinceritatea aduce durere, însă această durere este neînsemnată faţă de singurătatea şi izolarea care apar când oamenii nu pot fi ei înşişi - iar situaţiile când este mai înţelept să-ţi ascunzi sentimentele se întâlnesc mult mai rar decât poate părea uneori.
Pe măsură ce înţelegerea creşte şi se modifică perceperea realităţii, se schimbă şi aşa-numitele „sentimente nedemne” sau „incorecte”. Acestea se schimbă mult mai rapid dacă vă veţi permite să le trăiţi. Negarea sentimentelor ne lipseşte de posibilitatea de a cunoaşte ceea ce ne-ar fi putut spune ele, fiindcă sentimentele constituie experienţă pe baza căreia apare o nouă înţelegere.
Trebuie neapărat să discutăm aparte sentimentele fricii şi vinovăţiei.
In formarea relaţiilor de dependenţă un mare rol e jucat de frică. Se poate spune că frica e baza dependenţei. Anxietatea, frica sunt opusul dragostei. Frica ne încătuşează, ne blochează, ne face să evităm situaţiile în care simţim pericol, ne limitează realitatea. Nu există oameni care să nu ştie ce-i frica, există oameni care se amăgesc singuri.
Oamenii reacţionează în mod diferit la frică. Frica te poate bloca, dar poate deveni o forţă mobilizatoare, aducătoare de concentrare: totul depinde de atitudinea faţă de ea. Dacă ne temem nu numai de situaţia în sine, ci şi de frica însăşi, aceasta devine paralizantă: evităm situaţiile care pot provoca frică - dar tocmai situaţiile care ne provoacă un nivel crescut de anxietate conţin ceva foarte important pentru noi şi trebuie să trecem prin ele, fiindcă din ele primim o experienţă nepreţuită. La fel ca orice alt sentiment, frica trebuie acceptată - nu trebuie să fugim de ea, nu trebuie s-o refulăm, amăgindu-ne singuri că nu ne temem, ci trebuie s-o acceptăm şi să o trăim fără a o evita, să trecem prin ea. Veţi vedea că lucrul acesta este posibil, veţi simţi că dobândiţi bărbăţie, că frica se transformă dintr-o forţă paralizantă într-o forţă motrice. Aceasta vă va lărgi posibilităţile şi vă va micşora dependenţa.
In relaţiile de dependenţă un mare rol e jucat şi de sentimentul vinovăţiei. Acesta este un sentiment foarte distructiv, care ne lipseşte de siguranţa de sine, de dragostea
cea bună faţă de sine. Cu ajutorul acestui sentiment, un om îl poate manipula, controla pe altul. Dacă sunteţi realmente vinovaţi faţă de cineva cereţi-vă iertare, pocăiţi-vă la spovedanie, nu mai repetaţi greşeala, şi nu vă cramponaţi de acest sentiment. Adeseori însă el îl însoţeşte permanent pe omul dependent: acesta se simte vinovat acolo unde nu are o vină reală, mulţi se străduie să-l facă vinovat. Intotdeauna să fiţi realişti în ce priveşte propria vinovăţie. Nu sunteţi vinovaţi pentru deformarea realităţii de către alţii, sunteţi răspunzători doar pentru voi înşivă! Capacitatea de a scăpa din „cârligele” sentimentului de vinovăţie poate însănătoşi viaţa, schimba destinul, în mod substanţial.
Atunci când veţi înceta să vă tăgăduiţi sentimentele, veţi începe să trăiţi o viaţă mai deplină. Veţi descoperi că încordarea pe care o foloseaţi pentru a înăbuşi diferite sentimente a dispărut. Vă veţi recăpăta capacitatea de a simţi tandreţe şi compasiune, vă veţi putea exprima emoţiile profunde în relaţiile strânse cu alţi oameni; vă veţi simţi mai liberi şi mai satisfăcuţi, veţi avea mai multă putere.
Fragment din cartea "DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ", Editura Sophia
Cumpara cartea "DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ"
-
Casatoria e o minune pe pamant
Publicat in : Nunta -
Rugaciunea parintilor pentru casatoria fiului lor
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Cununia si casatoria civila
Publicat in : Drept bisericesc -
Casatoria de levirat
Publicat in : Iudaism
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.