Venirile şi ascunderile Harului şi întreaga cunoaştere despre Dumnezeu şi despre viaţa veşnică dăruită omului cercetat de Harul nezidit prin toate aceste veniri şi îndepărtări reprezintă ceea ce numim „învăţătura Domnului". Această învăţătură este o taină, în măsura în care tot ce se petrece şi se săvârşeşte în sânul Bisericii constituie o taină, în a cărei desluşire ne întemeiem mai ales pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, care sunt „cunoscători ai tainelor prin cercare (experienţă)" şi s-au învrednicit prin dumnezeiască descoperire de cunoaşterea acestor adevăruri.

Numeroase locuri din Vechiul şi Noul Testament fac trimitere la această învăţătură a Domnului. Nu intenţionăm să le cercetăm în amănunt. Vom face referire doar la Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel. Putem spune, pentru început, că acei creştini, proveniţi din rândul evreilor, cărora li se adresează Apostolul Pavel, după ce primiseră Harul lui Hristos, au avut parte de prigoniri din partea compatrioţilor lor. Iar fiindcă într-o oarecare măsură se clătinaseră în credinţă, Apostolul le scrie această epistolă în care punctează o seamă de adevăruri, printre care acela că prigoana şi, în genere, ispita sunt de nedespărţit pentru fiii lui Dumnezeu. La această taină a învăţăturii Domnului se referă întreg capitolul 12 din Epistola către Evrei.

Această ispită nu era, însă, numai una din afară. Era şi una lăuntrică. Primii creştini se vedeau puşi în faţa faptului de a trăi ridicarea Dumnezeiescului Har de la ei, din inima lor, şi nu puteau înţelege această părăsire din partea lui Dumnezeu. Erau cu totul neputincioşi în a afla tâlcul acestui fenomen al vieţii duhovniceşti, al împărtăşirii, adică, de Crucea lui Hristos. Către desluşirea acestuia ţinteşte Pavel, Apostolul neamurilor, prin cuvântul său. Putem spune că, potrivit mărturiilor sfinţilor noştri, la această învăţătură a Domnului face mai cu seamă referire Apostolul, ştiut fiind că Dumnezeu lucrează într-un chip ce nu poate fi pătruns cu raţiunea omenească.

Sfinţii Părinţi vorbesc despre mai multe stadii ale vieţii duhovniceşti, distingând îndeosebi trei: curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea. Sfântul Maxim le numeşte filosofie practică, contemplare naturală şi teologie tainică [mistică]. Această distincţie o întâlnim întru început la Aristotel, iar mai apoi la Sfinţii Părinţi, însă cu un conţinut diferit. Profesorul Panaghiotis Hristou, vorbind despre „metoda experienţei religioase", descrie această împărţire a vieţii religioase în cele trei stadii. Aristotel distingea şi el trei trepte ale vieţii religioase, anume cea morală (etică), cea naturală şi teologia. „Potrivit lui Origen, cunoscut pentru aplecarea sa către interpretarea alegorică, creştinul îl dobândeşte pe Hristos prin făptuire ca Stăpân, prin vieţuirea naturală ca împărat, iar prin teologie ca Dumnezeu. " Treptele vieţii duhovniceşti sunt trei la număr, după cuvântul lui Hristos: „Eu sunt Calea (vieţuirea morală), Adevărul (vieţuirea naturală) şi Viaţa (teologia)" (loan 14:6). Evagrie, la rândul său, defineşte creştinismul drept „învăţătura Mântuitorului nostru lisus Hristos alcătuită din [trei trepte]: practică, naturală şi teologica". Aceeaşi împărţire se poate observa şi la Sfântul Diadoh al Foticeii, la Sfântul Simeon Noul Teolog (care deosebeşte în scrierile sale capete practice, gnostice şi teologice) şi încă, la Sfântul Grigorie Palama, care a folosit aceeaşi împărţire a capetelor sale în morale, capete despre cunoştinţa naturală şi teologice.

Cercetând însă, scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi ale celor pe care îi numim niptici, întâlnim şi o altă delimitare cu privire la treptele vieţii duhovniceşti. Deşi mai adâncă, ea nu anulează, însă, stadiile amintite anterior. Intr-adevăr, potrivit experienţei multora dintre Sfinţii Părinti, trecerea de la un stadiu la altul se face prin lucrarea Harului lui Dumnezeu şi este însoţită de durerea pe care i-o pricinuieşte omului lipsirea pentru un răstimp de Har, până la o nouă cercetare a acestuia. Astfel, pe baza celor spuse, putem distinge în viaţa duhovnicească trei stadii: venirea Harului, ascunderea, respectiv sălăşluirea sa din nou în inima omului. Această experienţă adâncă este înfăţişată în scrierile de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi ai Bisericii, Vom încerca în continuare, pe cât ne este, desigur, cu putinţă, să o prezentăm.

Sfântul Macarie Egipteanul scrie despre aceasta în omiliile sale duhovniceşti: „Cel care aude cuvântul ajunge la umilinţă, iar apoi, când Harul se retrage, din iconomie, spre folosul omului, acesta intră în război spre exersare şi instruire. Se luptaşi se războieşte cu satana, iar apoi, după multă vreme şi după multă luptă, dobândeşte biruinţa şi devine creştin. "

Merită să ne oprim asupra acestei observaţii,întrucâtea adevereşte cele spuse nai sus, anume că învăţătura este tocmai lupta din răstimpul ridicării Harului şi, mai mult decât atât, ne arată limpede faptul că treptele vieţii duhovniceşti corespund venirii, ascunderii, re.vpcefiv întoarcerii Harului lui Dumnezeu la om. în plus, Sfântul
notează în chip grăitor faptul că omul devine creştin nu prin trăirea duhului de umilinţă ce îi străpunge inima odată cu venirea Harului, ci prin purtarea luptei ce îi va urma acestei cercetări. Atunci, după cum vom arăta în cele ce urmează, el dobândeşte experienţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

Aceeaşi experienţă o întâlnim şi la Sfântul Siluan Athonitul: „Stareţul avea cunoaşterea din cercare a căii duhovniceşti. El învăţa despre trei etape esenţiale ale căii: cea dintâi - primirea harului; cea de-a doua - pierderea harului; şi cea de-a treia - întoarcerea harului sau redobândirea sa prin nevoinţa smereniei. Mulţi au primit harul, şi nu numai cei ce sunt în Biserică, ci şi cei din afara ei, căci la Domnul nu este părtinire; dar nimeni nu a păstrat primul har, şi foarte puţini l-au redobândit. Cine nu cunoaşte această a doua perioadă, cine nu a trecut experienţa nevoinţei pentru redobândirea harului, acela în esenţă nu are adevărata cunoaştere duhovnicească.

Stareţul Siluan era bogat nu numai prin experienţa lăuntrică personală, dar şi teoretic era bine încunoştiinţat în ce priveşte scrierile ascetice ale Părinţilor Bisericii, şi prin darul lui Dumnezeu, era nu numai credincios predaniei Bisericii, ci şi în sine însuşi repeta experienţa marilor Părinţi. "

Ierotheos, mitropolit al Nafpaktosului

Vremea lucrarii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vremea lucrarii"

 

• Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa
  Publicat in : Dogma
• Despre Cuvantul lui Dumnezeu si limitele fapturii
  Publicat in : Credinta
• Cuvantul lui Dumnezeu - sensul vietii noastre
  Publicat in : Duminica a 21-a dupa Rusalii
• Nu pe Teodor n-ati vrut sa-l ascultati, ci cuvantul lui Dumnezeu
  Publicat in : Pilda zilei