45.Multă grijă îşi făcea şi multă sârguinţă arăta şi cu privire la sfânta Synaxă [Liturghie]. Fiindcă într-una din zile, vrând să-i oprească pe mulţi să iasă din biserică de la sfârşitul sfintei Evanghelii şi să se îndeletnicească cu vorbării inutile în loc de rugăciune, ce face? Părăsind biserica îndată după citirea dumnezeieştii Evanghelii, ieşea şi el şi şedea afară împreună cu mulţimea. Şi toţi fiind înmărmuriţi, dreptul zicea:
- Copii! Unde sunt oile, acolo e şi păstorul. Dacă aţi ieşit afară, ies şi eu afară; dacă rămâneţi aici, rămân şi eu. Eu pentru voi cobor la sfânta biserică, fiindcă aş putea să-mi fac Synaxa [Liturghia] la episcopie.
Şi făcând o dată şi de două ori această figură, fericitul a cuminţit şi în asta poporul şi l-a îndreptat. Căci le era frică nu cumva veşnicul de pomenire papă al lor să le facă în continuare aceeaşi figură.
Tăcere în altar
46. Nu suporta mai ales să se discute în altar, ci îi scotea afară în faţa tuturor zicând:
- Dacă aţi venit pentru rugăciune, cu asta să vă ocupaţi mintea şi gura! Iar dacă pentru discuţii, scris este: „Casa lui Dumnezeu, casă de rugăciune se va chema.” Nu faceţi din ea „peşteră de tâlhari” [cf. Is 56, 7; Mt 21,13]! Patriarh ascet
47. Foarte minunat era şi acest lucru al celui între sfinţi: şi anume că, deşi nu dusese o viaţă ascetică monahală, nici nu trăise între clerici înainte de hirotonia sa ca patriarh, ci avusese relaţii cu o soţie legiuită, odată hirotonit din civil patriarh şi-a dominat astfel condiţia sa şi s-a înălţat până la o atât de mare înălţime a virtuţii, încât s-a arătat mai cuvios decât mulţi din cei care se distingeau în asceză în pustiu.
întemeiază mănăstiri
48. Vrând deci să nu fie nepărtaş ia acest frumos lucru, care e numărarea printre promotorii vieţii singuratice [monahale], face un lucru ca acesta. Adunând două tagme de cuvioşi monahi, rânduieşte ca toată trebuinţa lor să le fie procurată din veniturile satelor lui din raza oraşului său, făcându-le şi chilii şi punându-i în două case de rugăciune vecine între ele: cea a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea şi cea a Sfântului Ioan, pe care le zidise el însuşi din temelii înainte să fi fost înălţat în tronul patriarhal, spunându-le de Dumnezeu iubiţilor monahi aşa: „Eu însumi mă voi îngriji după Dumnezeu de trebuinţa voastră trupească, voi să vă îngrijiţi însă de mântuirea duhului meu, ca vecernia şi privegherea de toată noaptea săvârşită de voi în acest martyrion să fie pusă de Dumnezeu în seama mea, iar dacă mai faceţi o slujbă în chiliile voastre, să fie pentru sufletul vostru."
Ca printr-o astfel de rânduială a lui, fericitul să-i facă mai sârguincioşi în lupte pe iubiţii de Dumnezeu monahi. Şi de atunci o astfel de alcătuire plăcută lui Dumnezeu a acestor tagme există până astăzi şi plecând de aici oraşul lui duce viaţa unei mănăstiri aducând în diverse moduri lui Dumnezeu cântări de toată noaptea.
Scrisoare împotriva comuniunii cu ereticii
49. Cum iniţiatul în cele sfinte era zelos şi neclintit în ce priveşte dreapta credinţă, fiindu-i foarte tare greaţă mai ales de liderii ereziei, aşa cum dumnezeieştii ucenici îl puneau înainte pe Pavel [cf. FA 14, 22], tot aşa şi lăudatul îl punea înainte ca apărător al cuvântului şi dogmelor bine-cinstitoare [de Dumnezeu] pe Sofronios. Şi facea încontinuu asta, dar mai ales îndemnând şi protestând în scrisorile sale de sărbători către popor ca nicidecum şi niciodată să nu se facă parte sau să vină la cuminecarea, sau mai bine zis spurcarea, celor de altă credinţă, „chiar dacă”, zicea fericitul, „dintr-o constrângere sau împrejurare veţi rămâne necuminecaţi toată viaţa voastră pentru că nu găsiţi Cuminecarea Bisericii catholice/ortodoxe”. Iar pentru încredinţarea şi întărirea sigură a acestei porunci cel mare în dreptate se folosea de câteva exemple naturale şi cu adevărat demne de crezare. Zicea astfel:
Dacă având noi o soţie legiuită după trup şi, lăsând-o, vom trăi mult timp într-o ţară îndepărtată, suntem opriţi de Dumnezeu şi de legi să facem adulter faţă de ea sau să o lăsăm şi să ne însoţim cu alta, şi dacă vom face asta vom fi pedepsiţi, fie aici printr-o pedeapsă pedagogică, fie acolo printr-o pedeapsă penală, cum oare, atunci, căsătoriţi fiind noi cu Dumnezeu prin Biserica dreaptă şi catholică/ortodoxă - cum spune Pavel: „V-am unit cu un singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Dumnezeu fecioară curată” [2 Co 11, 2] -, dacă vom face adulter faţă de credinţa ortodoxă şi sfântă şi o vom întina prin comuniunea/cuminecarea ereticilor, nu ne vom face părtaşi în veacul viitor pedepsei penale care le aşteaptă pe facţiunile ereziilor? Căci se numeşte comuniune pentru că acela care se cuminecă devine copărtaş la cel care-i oferă această cuminecare şi consimte să se alinieze la gândirea lui, fie ortodoxă, fie eretică.
Prin urmare, vă implor, fraţilor, nu vă atingeţi măcar de astfel de case de rugăciune, vă rog, nici pentru cuminecare, nici pentru rugăciune, nici pentru dormire. Să-i auzim pe cei trei copii [din Scriptură] care spun că, întrucât nu erau în Ierusalim ca să aducă jertfe acolo unde legiuise Dumne-eu pentru întreg Israelul, „nu mai e nici ardere de tot, nici jertfă, nici loc să aducem daruri înaintea Ta şi să aflăm milă” [Dn 3, 38]; şi, iarăşi, când cei de altă seminţie spuneau israeliţilor: „Cântaţi-ne din cânţările Sionului!” ei le răspundeau: „Cum vom cânta cântarea Domnului pe un pământ străin?” [Ps 136,4]. Şi, sugerând acelaşi lucru, Pavel zicea şi el: „Nu puteţi fi părtaşi şi ai mesei Domnului şi ai mesei demonilor” [l Co 10, 2l] şi după puţine: „Ce comuniune are lumina cu întunericul” [2 Co 6,14]. Căci dacă nu acceptăm să primim o monedă falsificată în locul celei a împăratului, cum nu este lucru urât de Dumnezeu a accepta în locul comuniunii/cuminecării cu împăratul pe cea a ereticilor?
împotriva judecăţilor pripite
50. Pentru că în multe din capitolele vieţii lui am dat mărturie despre atotînţeleptul acesta că împreună cu toate celelalte lucruri bune ale lui şi avea această realizare: faptul de a nu condamna191 la întâmplare pe aproapele, sau de a nu-i accepta pe cei care condamnă, voi aduce acum cu privire la asta şi altă învăţătură folositoare tuturor.
Odată un tânăr insolent, răpind o monahie, a fugit la Constantinopol. Aflând aceasta, dreptul [ioan] s-a întristat foarte tare până la moarte, mai ales din pricina monahiei. Trecând puţin timp, cum şedea el într-o zi cu unii din cler în cinstitul loc de păstrare a vaselor şi având cu ei o discuţie de suflet folositoare la terminarea sfintei Jertfe [euharistice], s-a amărât de tânărul care făcuse acea răpire. Şi cei care şedeau împreună cu cuviosul au început să-l anatemizeze pe acel tânăr ca unul care a dat pieirii două suflete: pe al său însuşi şi pe cel al monahiei. Fericitul însă le-a închis gura şi i-a întrerupt zicând:
- Nu, copii, nu aşa! Vă pun în vedere că şi voi faceţi două păcate: unul pentru că încălcaţi porunca Celui care a zis: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!” [Mt 7, l], apoi nici nu ştiţi exact dacă ei păcătuiesc până astăzi şi dacă nu cumva s-au pocăit.
Fragment din cartea "Patriarhul si martirul - Ioan cel Milostiv si Anastasie Persanul", Editura Deisis
Cumpara cartea "Patriarhul si martirul - Ioan cel Milostiv si Anastasie Persanul"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.