Isihia

Isihia Mareste imaginea.

Isihia înseamnă în sens creştin linişte, odihnă sau pace provenind din simţirea înţelegătoare a prezenţei lui Dumnezeu. In Sfânta Scriptură există numeroase exemple ce indică importanţa regăsirii unui mod de viaţă în care alcătuirea iconică a firii create să-şi poată exprima potenţialităţile şi menirea sa de unire cu cele dumnezeieşti în mediul isihiei.

Sfântul Apostol Petru îndeamnă: „Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug; să se ferească de rău şi să facă bine; să caute pacea şi s-o urmeze” (I Pt. 3, 10-11).

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte pe tesaloniceni: „să râvniţi ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre” (I Tesal. 4, 11). Iar romanilor le cere rugăciunile: „ca să vin la voi cu bucurie prin voia lui Dumnezeu şi să-mi găsesc liniştea împreună cu voi” (Rom. 15, 32).

Sfântul Apostol Ioan ne arată că odihna inimii exprimă iubirea lucrătoare prin fapte în lumina adevărului: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. în aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre” (I In. 18-19).

2
Sfântul Prooroc David spune: „Fereşte-te de rău şi fa bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Ps. 33, 13). Pacea este de asemenea un dar comunitar: „Domnul tărie poporului Său va da, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace” (Ps. 28, 11), şi expresia însoţirii de taină a virtuţilor, precum spune psalmistul: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11). Ea reflectă de asemenea alcătuirea iconică a omului, condiţia sa de hotar între lume şi Dumnezeu, Cel ce pune la hotarele sale pace (Ps. 147, 3). Pacea descoperă astfel taina pascală a vieţii actuale, de trecere în hotarul veşniciei, unde făptura unită cu Dumnezeu se mută spre un mod de viaţă caracterizat de abolirea antagonismului generat de Cădere, între părţi ale fiinţei create scindate de patimi.

3
Pe Muntele lui Dumnezeu, Horeb, Dumnezeu i se arată Proorocului Ilie Tesviteanul, spunându-i: „Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul” (III Regi 11-12). Adierea subţire, care este mediul simţirii prezenţei lui Dumnezeu, închipuie tocmai dincolo de orice zbucium lumesc şi forţă dezlănţuită a naturii, dincolo de simbolizarea puterii divine copleşitoare, viaţa isihastă, intimitatea în raport cu cele mai presus de fire, respiraţia liniştită a sufletului viu, în care Dumnezeu cel iubitor se oglindeşte ca într-o icoană. Isihia este tocmai regăsirea tainei creaţiei în care „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2), prin acea simţire înţelegătoare a conştiinţei încălzite de razele harului divin.

4
Imaginea biblică în care chipul omului a fost insuflat de Dumnezeu: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) exprimă legătura intimă între suflarea de viaţă şi chipul fiinţei, ca o reflectare iconică a legăturii dintre Duhul Sfânt şi Logosul lui Dumnezeu. Această legătură este fructificată în isihasm prin acordarea rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” (una din variantele sale) cu respiraţia. în fond, rugăciunea isihastă constituie o recunoaştere şi o invocare concisă a lucrării dumnezeieşti nedespărţite a Sfintei Treimi.

Chemarea numelui lui Dumnezeu este un gest iconic fundamental al creştinismului. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Col. 3, 17). Iar efesenilor Ie spune să unească această chemare cu o atitudine euharistică, de mulţumire pentru darurile iconomiei şi ale iubirii divine: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre, mulţumind totdeauna pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl” (Efes. 5, 19-20).

Chemarea numelui Domnului este totodată o venire la prezenţă a rugătorului, o conştientizare a venirii sale în sine, cu alte cuvinte o aşezare a sa în lumina conştiinţei luminate de har şi a binecuvântării dumnezeieşti. Vedem cum, la Sărbătoarea Floriilor, cu prilejul intrării Domnului în Ierusalim, oamenii, cu mic cu mare „au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!” (Ioan 12,13).

5
In Cântarea Cântărilor dragostea curată, „ca moartea de tare” (Cântarea Cîntărilor 8, 6), se exprimă printr-un adânc simţământ de pace: „în ochii lui eu am aflat pacea” (Cântarea Cîntărilor 8, 10). Pacea reflectă de asemenea condiţia filială a omului în raport cu Dumnezeu: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Pacea autentică a inimii nu este însă o manifestare a compromisului, căci, spune Hristos: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Pacea lăuntrică născută de urmarea cuvintelor lui Hristos şi viaţa întru El dă astfel puterea de a birui cugetul lumesc pătimaş: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. In lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Pacea este Evanghelia însăşi a învierii, căci după ce Hristos cel înviat li s-a arătat lui Luca şi Cleopa, pe când aceştia istoriseau „cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii, (...) El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă” (Luca 24, 35-36). Chemarea la viaţa dumnezeiască - le spune Sfântul Apostol Pavel efesenilor - este de a umbla cu vrednicie, „cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efes. 4, 1-3). Această unitate a Duhului Sfânt se extinde în perspectivă eshatologică la întreaga făptură, întrucât „‘lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni. Nimic rău şi vătămător nu va fi în muntele Meu cel sfânt’, zice Domnul” (Isaia 65, 25).

6
Gestul Sfântului Apostol Ioan, care la Cina cea de Taină şi-a rezemat capul de pieptul lui Iisus este emblematic pentru practica isihastă. Mintea umană îşi află astfel odihna în conştiinţa originii suprafireşti a creaţiei, în „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4). Această stare de spirit trans- cende condiţia unei lumi îngrădite de orizontul morţii şi sfâşiate de logica luptei, pentru că, spune Iisus Hristos însuşi, „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18, 36).

7
Dumnezeu spune prin gura Proorocului Isaia: „liniştea şi nădejdea sunt vârtutea voastră” (Isaia 30, 15) şi, de asemenea „pacea va fi lucrul dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci” (Isaia 32, 17). „Fă-mi binele acesta în Domnul; linişteşte inima mea în Hristos!” este rugămintea Sfântului Apostol Pavel din Epistola sa către Filimon (Fii. 1, 20). Iar romanilor le cere rugăciunile: „ca să vin la voi cu bucurie prin voia lui Dumnezeu şi să-mi găsesc liniştea împreună cu voi” (Rom. 15, 32). Hristos potoleşte dezlănţuirea stihiilor creaţiei, atunci când, „sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare” (Marcu 4, 39), arătând că taina isihiei dumnezeieşti linişteşte suspinul, zbuciumul şi tulburarea întregii făpturi. Liniştea sau isihia divină este semnul întrepătrunderii dintre lucrarea creaţiei şi cea a lui Dumnezeu în modul comuniunii.

In creştinism, isihia este în mod profund legată de dezvoltarea unei capacităţi de simţire înţelegătoare a tainei, dată în cunoştinţă prin descoperire (Efes. 3, 3). Esenţa Evangheliei creştine stă, după Sfântul Apostol Pavel, în actul prin care se propovăduieşte „înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră” (I Cor. 2, 7). Dumnezeu însuşi este „descoperitorul tainelor” (Daniel 2, 47), prin care omul cunoaşte „gândurile inimii sale” (Daniel 2, 30). Taina Evangheliei este „taina împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4, 11), taina dreptei credinţe: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3, 16), ce se cuvine a fi păstrată „în cuget curat” (I Tim. 3, 9).

9
Modul de viaţă îmbrăţişat de isihasm este cel al eshatologiei inaugurate de învierea lui Hristos, aşteptând, „potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Pt. 3, 13; cf. Isaia 65, 17). Este o dreptate mai presus de Lege, una a restabilirii ordinii iconice a creaţiei, căci „ne-am desfăcut de Lege”, ca „să slujim întru înnoirea Duhului” (Rom. 7, 6). Răsturnarea concepţiei asupra existenţei încetăţenite într-o lume ce uită de orizontul împărăţiei lui Dumnezeu constituie tocmai aşezarea în perspectiva mântuirii sau desăvârşirii creaţiei prin „înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5), ce dăruieşte „înnoirea minţii” (Rom. 12, 2). Schimbarea preconcepţiilor şi deprinderilor solidare cu o lume ce se învecheşte iremediabil, sfârşind în moarte, cere o „moarte” faţă de dorinţa înstrăinată de harul şi slava lui Dumnezeu, pentru ca, „precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). De aceea, isihasmul nu invită la o pace statică, încremenită, ci la un dinamism marcat de metanoia (schimbarea minţii), de gestul iconic al vederii lui Dumnezeu întru care are loc prefacerea dumnezeiască: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Florin Caragiu

Fragment din cartea "Scoala Martiriului", Editura Platytera

Cumpara cartea "Scoala Martiriului"


 

Pe aceeaşi temă

10 Ianuarie 2020

Vizualizari: 496

Voteaza:

Isihia 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Isihia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE