Există un singur și cel mai mare antidot împotriva morții și acesta este iubirea. Prin iubire întreținem suflarea de viață, fiind cel mai bun ghid pe calea mântuirii. Dacă mă iubești în această clipă, spune Dumnezeu, dragostea ta va birui orice încercare, iar dacă mă iubești tot timpul vei obține premiul cel mare, care este viața veșnică. Cine nu iubește, spune Hristos, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.

Modelul iubirii dumnezeiești îl constituie Sfânta Treime. Iubirea este esențială, căci prin dragoste crești spiritual, te înalți și zbori ca pasărea liberă în văzduhul cerului. Omul fără iubire este ca un pom dezgolit în timpul iernii, fără frunze, fără flori, este asemenea deșertului uscat, un râu secat. Omul, prin darul cunoașterii religioase, poate afla rostul existenței lui pământești și ținta pe care trebuie s-o ajungă în această viață, precum și calea mântuirii. Iubirea înseamnă o mare suferință pentru cel pe care îl iubești. Sufletul îndrăgostit e blând, smerit și plin de răbdare. Acolo unde este iubire domnește pacea și înțelegerea. Dacă dragoste nu este nimic nu e, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Iată de ce momentele vieții în care trăiești cu adevărat sunt acelea în care faci lucrurile în spiritul iubirii.

Numai acel om care este capabil de iubire este doritor de fapte bune, de fapte eroice până la sacrificiu suprem. Jertfa nu presupune întristare, ci multă dăruire, multă iubire și multă bucurie. De pildă, când dăruiești unei persoane care este la strânsoare ultimii tăi bani din toată inima, nu te întristezi că nu mai ai bani, ci te bucuri de o pace lăuntrică. De fapt, a iubi înseamnă a trăi viața celuilalt. Putința de a trăi noi înșine în sufletul altuia este singura și adevărata valoare omenească. „Dumnezeu ne arată nouă iubirea Sa prin lume ca dar, pentru ca să realizeze un dialog progresiv în iubire cu noi“.

„Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește niciunul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești”, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Nu se poate vorbi despre dragoste, în afara prezenței celuilalt, a aproapelui. Chiar dacă, de pildă, iubirea de sine ar putea fi considerată că s-ar sustrage acestei afirmații, la o analiză mai atentă se va observa că și în acest caz e prezent un „celălalt”: prin obiectivarea pătimașă a sinelui, „îndrăgostitul” se raportează la el însuși ca la un altul (Fapt ce reiese foarte bine și din legenda lui Narcis, cel care se iubea pe sine (de unde și termenul de „narcisism”): a fost nevoie să se oglindească în apele unui lac, să se vadă ca și cum ar fi un altul, pentru a fi cuprins de această pasiune absurdă).

„Fericită este mintea care a trecut peste toate lucrurile și se bucură neîncetat de frumusețea dumnezeiască“, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Frumusețea transformă lucrul rău în lucrul bun și ura în iubire, așa de mare putere are. Dacă o femeie frumoasă trece pe lângă doi bărbați care se ceartă, aceștia încetează imediat disputa lor. În orice lucru frumos, omul trebuie să vadă pe Creator, pe Dumnezeu. Părintele Galeriu povestește că a fost invitat la un eveniment cultural, iar la un moment dat, pe scenă au apărut niște balerine care dansau, iar părintele și-a spus în gând „Dumnezeule, dacă picioarele acestor fete sunt atât de frumoase, mă gândesc cât de frumoasă este dumnezeirea”.

Dragostea îl afirmă pe cel iubit. „Dragostea este născută de ne-pătimire”, ne spune același Sfânt Maxim Mărturisitorul. În lipsa acestei afirmări nu există decât iubire egoistă de sine. Afirmarea celuilalt și egoismul propriu sunt contradictorii. De aceea, pentru a-l putea afirma pe aproapele nu există decât o cale: cea a renunțării, a jertfei de sine, a tăierii propriei voințe în favoarea lui. Pentru că „legea dragostei [...] ne constrânge să facem și cele ce ne depășesc puterea” . Și „în esență chemarea vieții este una singură. Este iubirea: un exod din temnița strâmtă a iubirii-de sine spre pământul făgăduinței, pământul Celuilalt, „al fratelui meu, care este Dumnezeul meu”, ne spune arhimandritul Vasilios în volumul „Intrarea în împărăție”.

Cel mai elocvent și impresionant imn închinat dragostei rămâne cel scris de apostolul Pavel în prima scrisoare către corinteni. „Toate limbile omenești și îngerești de le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare ori chimbal gălăgios. Și dar prorocesc dacă aș avea și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea credință atât de multă să mut munții din loc, - dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Și toată averea mea de-aș face-o milostenii și trupul mi l-aș da să fie ars, - dacă nu am dragoste, nimic nu-mi folosește. Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu știe de pizmă; nu se laudă; nu se trufeșe. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le făgăduiește, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată. Ci acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Dar mai mare între ele este dragostea”.

Iubirea hristică este experiența cea mai deplină pe care o poate avea un om. Dar ea se află la capătul căii presărate cu suferințe și cu încercări, la fel cum Învierea se ivește abia după suferința crucii. Am văzut însă că pentru Sfinții Părinți nicio suferință nu e prea mare pentru dobândirea negrăitei iubiri a lui Dumnezeu. Condiția este una singură: Calea, Adevărul și Viața să fie Iisus Hristos, Dumnezeul devenit om pentru ca oamenii să obțină viața veșnică.

Ștefan Popa

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie