Izbucnirile de manie

Izbucnirile de manie Mareste imaginea.

Izbucnirile de mânie decurg după principiul reacţiei necontrolate: v-au năpădit emoţiile negative, şi voi, fără să vă gândiţi câtuşi de puţin la consecinţe, le vărsaţi cu „dărnicie” asupra celor din jur.

Toate metodele cunoscute ale luptei cu propria iritabilitate sunt întemeiate, în mai mică sau mai mare măsură, pe faptul că încetaţi să mai acţionaţi după principiul reacţiei imediate. Înainte de a vă exprima emoţiile ce v-au năpădit, încercaţi să le examinaţi cu detaşare. Nu este vorba neapărat de mânie (reacţie orientată spre exterior), ci şi de ciudă sau de stările depresive, care ne afectează din interior. Acestea se exprimă nu atât de zgomotos şi de pregnant, dar nu sunt mai puţin grave atât pentru persoana care le trăieşte, cât şi pentru întreaga sa familie, în ansamblul ei.

În înţelegerea adevăratelor cauze ale apariţiei emoţiilor negative se află chezăşia reuşitei învingerii lor. E bine dacă pe deasupra veţi reuşi şi să formulaţi cu precizie aceste cauze. Pasul următor este cel de a încerca să amânaţi măcar puţin manifestarea emoţiilor negative. Câteodată, şi zece-cincisprezece secunde sunt de ajuns ca să vă recăpătaţi autocontrolul.

Felul cum se vor dezvolta în continuare evenimentele depinde în mare măsură de atitudinile noastre psihologice. În spatele acţiunilor oamenilor ce s-au obişnuit să reacţioneze furtunos (şi chiar teatral) la cele întâmplate se ascunde aproape întotdeauna o motivaţie ideologică. Unii sunt sincer convinşi că sentimentele care ne stăpânesc trebuie neapărat „vărsate” în exterior, altfel pur şi simplu ne vor sfâşia; alţii consideră că dragostea autentică nu are cum să nu fie însoţită de manifestarea unor „sentimente puternice”, fiindcă aşa obişnuiau părinţii lui, şi, îndeobşte, „bătaia e semn de dragoste”…

Orice răbufnire emoţională este, în plus, şi o aducere la cunoştinţa celor din jur a unei anumite comunicări informaţionale: de pildă, copilul iarăşi nu s-a culcat la timp, cei ai casei iarăşi au uitat să şteargă masa pe care se ia prânzul... Totuşi, la oamenii care se aprind uşor emoţiile eclipsează total componenta informaţională. În consecinţă, atunci când înfierbântarea, mai devreme sau mai târziu, se potoleşte şi toţi oftează a uşurare, adevăratele motive pentru care omul a început subit să ţipe rămân o enigmă pentru cei din jur. Cauza a provocat o reacţie excesiv de furtunoasă: emoţiile, ca spuma în paharul de şampanie, dau pe dinafară.

Doar după ani de viaţă în comun veţi învăţa să distingeţi fără greş adevăratele cauze ale enervării soţului/soţiei: poate că îi e foame, poate că a umblat întreaga zi în ghetele noi care îl (o) strâng sau poate că a „picat” încheierea unui contract în care îşi pusese mari nădejdi… O astfel de înţelegere vine doar cu timpul; deocamdată nu vedeţi nimic în spatele „spumei” groase. Trebuie să găsiţi un moment potrivit pentru a discuta despre toate astea (desigur, cu condiţia să nu fi apucat să vă „stricaţi stomacul” unul altuia cu această „spumă”). Dacă unul este gata să îşi împărtăşească trăirile, iar celălalt e gata să le recepteze cu interes, este deja o realizare.

Cel mai frecvent, informaţia „colorată” emoţional nu e asimilată sau e asimilată prost. Desigur, este posibilă şi mânia îndreptăţită – de pildă, atunci când fiul tău îşi dă prea bine seama că năzdrăvăniile lui merită o mustrare aspră, însă o ţine cu încăpăţânare pe-a lui. Totuşi, reacţia emoţională, oricât de furtunoasă, nu trebuie să se substituie discuţiei serioase care urmează.

Pentru omul supărat este mai bine să îşi manifeste emoţiile fără să se adreseze nimănui în mod concret şi, pe cât se poate, fără să recurgă la cuvinte. Asta permite evitarea intrării în funcţiune a unor mecanisme de apărare. De pildă, plânsul tăcut provoacă, de regulă, mult mai multă compasiune decât răcnetul încrâncenat: „Mi-ai distrus viaţa!” Desigur, puteţi să le demonstraţi fără efort celor din jur „temperatura” sentimentelor voastre, dar dacă veţi „condimenta” informaţia cu emoţii de prisos nu veţi obţine rezultatele dorite. Câteodată, femeile le aruncă în faţă soţilor toate reproşurile acumulate în ani de zile. În consecinţă apare un conflict comunicaţional: totul a fost spus, dar nimic n-a fost auzit.

Viaţa de familie nu e lipsită de răbufniri emoţionale puternice. Problema constă în a proceda corect cu aceste sentimente, ca să nu-i răniţi involuntar pe cei apropiaţi, să nu vă răniţi pe voi înşivă şi să nu puneţi baza unor „tradiţii” negative – căci în comportamentul copiilor, chiar dacă au numai doi ani, se răsfrânge tot coloritul emoţional al familiei. Adeseori, oamenii se mânie cu cele mai bune intenţii. Ei se căsătoresc cu deplina convingere că o să le iasă totul cum nu se poate mai grozav. Ciocnirea cu realitatea dă naştere unor sentimente contradictorii, care, tratate cu stângăcie, pot distruge până şi cele mai bune relaţii.

Ştiinţa abordării sentimentelor trebuie învăţată cu răbdare. Doar am învăţat cum să menţinem o (relativă) ordine în casă cu toată activitatea frenetică a copiilor, am învăţat să gătim nu mai puţin gustos decât mamele noastre, am învăţat să ne încadrăm în bugetul familial şi cu toate astea să ne îmbrăcăm şic! Ei bine, în acelaşi mod şi împotrivirea raţională faţă de emoţiile negative şi distructive poate să devină o bună deprindere. Cu timpul, trebuie să vă apară rezultate proprii, dobândite în urma practicii zilnice.

Celor care doresc să studieze mai aprofundat această problemă le recomand cartea Cele cinci limbaje ale iubirii a lui Gary Chapman.

Nu trebuie să ne temem de propria mânie; aceasta trebuie tratată cu detaşare, ca un obiect de studiu, fiindcă scopul nostru este cel de a învăţa să ne controlăm emoţiile. Pentru început, trebuie să vă amintiţi cel mai viu exemplu de comportament mânios de care v-aţi lovit în viaţă. Poate fi vorba de o amintire din copilărie, poate fi vorba şi de una foarte recentă. Aduceţi-vă aminte ce anume v-a şocat, v-a speriat, v-a amărât sau v-a amuzat cel mai mult în acel moment. Gândiţi-vă cum aţi fi procedat în locul celui ce şi-a permis să se lase pradă furiei.

Puteţi, oare, să afirmaţi cu toată încrederea că mânia este un sentiment ce nu vă caracterizează absolut deloc sau că ea e un instrument de care vă folosiţi în mod obişnuit în practica voastră pedagogică şi căruia îi permiteţi din când în când să pună stăpânire pe voi? Fiecare dintre voi trebuie să dea răspuns la această întrebare. Fiecare trebuie să decidă: comportamentul mânios este pe deplin acceptabil pentru el? Este acceptabil în anumite situaţii sau inacceptabil din principiu, oricare ar fi circumstanţele?

În orice caz, înclinaţia crescută spre mânie este o trăsătură de caracter inadmisibilă pentru părinţi. Conştientizarea acestui adevăr are loc pentru prima dată încă din vremea când omul doar visează la copii. Adeseori, face chiar atunci promisiunea solemnă: „O să depun toate eforturile ca în familia noastră să nu se întâmple nimic de felul acesta!” Pentru o vreme, viaţa nu pune la încercări serioase respectiva făgăduinţă, dar într-o deloc bună zi se întâmplă ceva care ne face praf toate intenţiile cele mai bune: vă puteţi supăra brusc pe un sugar care nu vă lasă deloc să dormiţi, sau pe un copilaş de trei ani peste măsură de ştrengar, de zburdalnic şi neascultător, sau pe unul de clasa întâi care nu reuşeşte să rezolve nişte probleme elementare de aritmetică…

Fără îndoială, viaţa, „serviabilă”, vă va da zilnic noi prilejuri pentru mânie! Trăind-o prima dată faţă de propriul copil, veţi fi, inevitabil, dezamăgiţi de voi înşivă, vă va apăsa sentimentul vinovăţiei pentru lipsa voastră de autocontrol. În consecinţă, părinţii, de regulă, îşi schimbă radical, măcar pentru o vreme, stilul de educare a copiilor: în locul exigenţei raţionale vin indulgenţa lipsită de spirit critic şi îngăduinţa faţă de orice.

Numărul conflictelor care se încing în faţa copilului trebuie redus la minimum. Dacă copiii au ajuns martori involuntari ai unei certe între părinţi, trebuie neapărat să li se vorbească despre cauzele acestui comportament, să li se explice de ce unul se supără, iar celălalt plânge. Copilul trebuie să se convingă că ceea ce s-a întâmplat nu e o catastrofă şi nu e sfârşitul lumii, să înţeleagă că în viaţă se mai întâmplă şi aşa ceva, dar că va trece negreşit.

Dacă aţi greşit, nu trebuie să descurajaţi. „Daţi pagina” şi mergeţi mai departe cu curaj: greşelile corectate la timp stau la baza experienţei umane. Dacă vă pare rău pentru lipsa voastră de autocontrol, trebuie să-i spuneţi asta copilului – de pildă, „eu şi tata n-am vrut să ne certăm, dar, din păcate, se întâmplă în familii şi lucruri de felul ăsta. De acum înainte o să ne străduim să ne menajăm mai mult unul pe celălalt.”

Făcând aceasta, nu vă subminaţi autoritatea în ochii copilului, ci vă declaraţi dreptul de a greşi, ceea ce nu-i distruge psihicul. Dimpotrivă, faptul că adulţii sunt gata să înveţe din propriile greşeli şi să-şi corecteze propriul comportament le oferă copiilor o excelentă oportunitate de a înţelege că multe lucruri pot fi îndreptate dacă omul nu se încrâncenează şi nu o ţine cu încăpăţânare pe-a lui.

Cum este percepută enervarea părinţilor în diversele etape ale copilăriei? Cel puţin până la vârsta de şase ani, copilul se bucură de orice manifestare emoţională. Tata se strâmbă, îi face mutre caraghioase, iar mama îl opreşte supărată, nepricepând că pentru cel mic lucrul acesta este o necesitate vitală. Preşcolarul devine deja ostatic al emoţiilor părinţilor. Enervarea adulţilor îl sperie pe copil, la acesta apare teama pentru sine însuşi şi pentru părinţi; el tresare involuntar, în unele cazuri poate suferi chiar convulsii.

De obicei, amintirile vârstei preşcolare se şterg din memorie. Copilul creşte, devine adolescent, intră în lume şi evaluează alte familii, comparându-le cu a sa. Totuşi, răbufnirile mânioase ce se ţin lanţ pot duce la apariţia unei fisuri adânci între părinţi şi copii, ceea ce pe viitor prezintă riscul unei înstrăinări reciproce semnificative.

Preşcolarii pentru ai căror părinţi sunt caracteristice desele crize mânioase încep să creadă că tocmai aşa şi trebuie să se manifeste emoţiile omeneşti, că este natural ca oamenii să se mânie, că ţipatul şi palmele la fund sunt la fel de fireşti pentru oameni ca, de pildă, lătratul pentru câini sau răgetul pentru tigri. Dacă părinţii se tot supără şi tot ţipă, înseamnă că aşa e făcută lumea…

Enervarea părinţilor îl poate speria pe copil, dar poate şi să nu provoace o reacţie imediată, ci să ducă la apariţia unei reacţii întârziate. Mama care ţipă mereu la fiul său îi face brusc acestuia observaţie la locul de joacă:

– De ce urli?

– Dar nu urlu… – răspunde nedumerit fiul.

Şi, într-adevăr, ce lucru nemaipomenit a făcut? Dacă voi vă permiteţi să ridicaţi vocea acasă, n-aveţi de ce spera că copilul nu vă va reproduce maniera de comportament altundeva – şi nu este exclus ca asta să se întâmple în momentul cel mai nepotrivit şi în locul cel mai nepotrivit.

Spre deosebire de copiii de vârstă şcolară mică, adolescenţii pot discuta victoriile şi înfrângerile părinţilor cu prietenii sau în reţelele sociale – ceea ce, pe de o parte, le uşurează starea sufletească, dar pe de alta duce la o anumită înstrăinare. Pentru adolescent, care vede în sine tot mai des o persoană de sine stătătoare, este important să-şi formuleze poziţia proprie în orice problemă. Lui i se pare că se află în afara situaţiei, „deasupra încleştării”, că el e un observator imparţial şi un judecător incoruptibil, care evaluează ridicările şi căderile părinţilor săi. Concluziile lui sunt lipsite de compromis şi fără drept de apel – totuşi, de regulă, imature.

Adolescenţii nu percep nuanţe şi semitonuri în relaţiile dintre oameni; toată sfera interpersonală se împarte clar, după concepţia lor, în „alb” şi „negru”. La această vârstă, copiii noştri sunt extrem de vulnerabili emoţional, în pofida aparentei lor invulnerabilităţi. Copilul pe cale de a deveni adult se poate înstrăina de voi, devenind inaccesibil.

Una dintre consecinţele negative ale mâniei părinteşti e ridicarea pragului de sensibilitate emoţională. Tipica tânguire părintească: „Nu ascultă până când nu ţipi la el/ea! Dacă vorbeşti calm nici nu ascultă!” Totuşi, nu e nimic uimitor în asta: după cum omul care consumă antibiotice fără să fie nevoie riscă să se trezească fără apărare în faţa unei infecţii reale, aşa şi copilul deprins cu ţipetele încetează să mai reacţioneze la emoţiile părinteşti obişnuite. Acum poate fi stimulat numai cu „descărcări de înaltă tensiune”, funcţionează doar mijloacele cele mai puternice, cele mai radicale.

Adeseori, cuvintele necugetate, dureroase şi nedrepte ieşite din gură la mânie sunt percepute de adolescenţi ca un adevăr păstrat mult timp în taină, ce iese deodată la lumină. De pildă, mama îşi laudă adesea fiica, dând atenţie celor mai bune trăsături ale acesteia, însă la un moment dat ţipă brusc: „Eşti o toantă nenorocită şi aşa ai fost totdeauna, de când te-ai născut!” Iată cum o izbucnire involuntară, întâmplătoare, a emoţiilor negative şterge cu buretele roadele a mulţi ani de educaţie responsabilă. De acum înainte, oricât s-ar strădui mama să-şi şteargă vina, fiica nu mai vede în sine însăşi „prinţesa”, „fata de aur a mamei”, ci „toanta nenorocită”. Aceasta este o nenorocire uriaşă, o catastrofă sufletească, fiindcă vorba ieşită din gură nu se mai întoarce!

Dacă aţi hotărât să vă luptaţi cu iritabilitatea voastră hipertrofiată, stabiliţi şi enumeraţi atât situaţiile în care nu puteţi deloc să vă descurcaţi fără mânie, cât şi pe cele în care aţi vrea să vă păstraţi calmul. Trebuie să ştiţi în care cazuri nu doriţi şi în care nici nu puteţi să vă „scoateţi din priză” mânia.

Pentru început, notaţi trei cauze principale care fac inacceptabilă manifestarea accentuată a enervării în familia voastră – de pildă:

1) enervarea e o manifestare de dezordine emoţională, iar mie nu îmi place dezordinea;

2) mânia e dăunătoare pentru sănătate;

3) scandalurile şi ţipetele influenţează negativ relaţia noastră conjugală şi ne înstrăinează de copii.

Ţineţi sub observaţie izbucnirile emoţionale care nu corespund ca intensitate pretextelor ce le-au prilejuit, fiindcă adeseori aceste pretexte sunt nişte fleacuri, pe când ieşirile voastre sunt foarte puternice – şi aceasta este „hrană” pentru reflecţii serioase. Detaşaţi-vă de propria enervare, faceţi un „pas în lături”. Străduiţi-vă să conştientizaţi: voi nu sunteţi deloc totuna cu mânia voastră! Enervarea ce vă cuprinde din când în când nu reprezintă nicidecum o trăsătură definitorie a personalităţii voastre, nu o caracterizează deloc.

Pentru unii oameni, înţelegerea faptului că şi-au primit enervarea „moştenire” îi face să se opună acesteia cu hotărâre. Ei nu vor să reproducă neajunsurile părinţilor sau pedagogilor lor, nu vor să copieze modele comportamentale cu care nu sunt de acord. Le repugnă utilizarea metodelor de forţă – iar mânia şi enervarea fac parte tocmai din arsenalul de acest gen: pur şi simplu în cazul dat e vorba de forţă nu fizică, ci emoţională. Ei nu vor deloc ca lipsa de autocontrol să ducă la tulburări nervoase şi la lacrimi amare, ca furia să producă o reacţie explozivă de sens opus.

Mâniindu-vă, puteţi, fără îndoială, „cădea” din starea de adult, transformându-vă iar şi iar, pe plan emoţional, în copil. Străduiţi-vă să vă răspundeţi cinstit la următoarele întrebări:

– ce credeţi, câţi ani aveţi atunci când sunteţi enervaţi, care e vârsta voastră emoţională în momentele respective?

– nu începeţi să-i trataţi pe copiii voştri ca pe nişte tovarăşi de vârstă?

– ţipetele voastre nu vă amintesc de o ceartă de la grădiniţă sau din tabără?

– enervându-vă, continuaţi să vă comportaţi responsabil ori enervarea voastră este o criză de isterie necontrolată, care vă orbeşte atât de mult încât încetaţi să îi percepeţi în mod adecvat pe cei din jur?

– ce gânduri vă vin în cap atunci când vă gândiţi la enervarea voastră? Vă tulbură, vă e ruşine de ea sau pur şi simplu vă străduiţi să nu vă gândiţi la ea?

– ce atitudine aveţi faţă de mânia care-i apucă uneori pe soţ/soţie şi pe copii?

Atâta timp cât enervarea este percepută de voi ca o terra incognita, ca o „cutie neagră” sau ca o ecuaţie cu o mulţime de necunoscute, nu veţi reuşi să faceţi nimic în privinţa ei. Trebuie să vă detaşaţi de ea, să o examinaţi cu atenţie, să o studiaţi şi s-o înţelegeţi.

Ecaterina Burmistrova

Enervarea, Editura Sophia

Cumpara cartea "Enervarea"

Pe aceeaşi temă

19 Ianuarie 2018

Vizualizari: 1326

Voteaza:

Izbucnirile de manie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE