Un profesor de colegiu zăcea neajutorat pe masa de operaţie chiar înaintea operaţiei, când una dintre asistente a spus că a fost una dintre studentele lui. „Sper că te-am trecut", a replicat el. Râsul, pe care Sir William Osler îl numea „muzica vieţii", face mai uşor de suportat lucrurile insuportabile şi un pacient cu un simţ al umorului bine dezvoltat are mai multe şanse de vindecare decât o persoană sobră, care râde foarte rar.

Imi amintesc de Joselle, o membră a Grupului Pacienţilor Excepţionali, care avea un simţ al umorului excepţional. Deşi era o femeie destul de voinică, venea la întruniri îmbrăcată cu o cămaşă strânsă pe corp, cu pantaloni scurţi, ciorapi lungi şi o pălărie ciudată - toate ca un fel de spectacol, pentru a-i face pe ceilalţi să râdă. Intr-o zi ne-a spus că radiografiile în zona pieptului îi arătaseră că, deja, cancerul ei plecase. Eu i-am spus: „Ştiu de ce." Toţi s-au aplecat, aşteptând cine ştie ce explicaţie erudită. „Pentru că niciun cancer care se respectă nu ar vrea să aibă o asemenea înfăţişare." Oamenii continuă să vadă umorul dacă păstrează un spirit copilăresc - adică un simţ al inocenţei şi plăcerea de a se juca - şi eu ştiu că simţul umorului manifestat de Joselle a contribuit la rezultatele ei. Atâta timp cât oamenii sunt în viaţă, lucrurile sunt nostime, pentru că putem să râdem.

Există motive fundamentate ştiinţific pentru care noi numim un râs zdravăn, dezlănţuit, „din inimă". El produce o relaxare completă a diafragmei, antrenând plămânii, crescând nivelul de oxigen din sânge şi tonificând uşor întregul sistem cardiovascular. Norman Cousins numea râsul „jog- ging intern", iar alţii l-au asemănat cu un masaj profund. O poveste sau o situaţie pe care o anticipăm că va fi distractivă creează o creştere a tensiunii, care se reflectă în accelerarea pulsului, mărirea temperaturii corpului şi a tensiunii arteriale. Această tensiune se relaxează brusc prin contracţii musculare în momentul când auzim poanta. Toţi muşchii pieptului, abdomenului şi feţei sunt antrenaţi şi dacă gluma este extrem de bună, pot să beneficieze şi muşchii braţelor şi ai picioarelor. După ce am râs, toţi muşchii se relaxează, inclusiv muşchii inimii - pulsul şi tensiunea arterială scad temporar. Fiziologii au observat că relaxarea musculară şi anxietatea nu pot coexista şi că răspunsul de relaxare după un râs zdravăn poate dura până la patruzeci şi cinci de minute.

Conform unor studii ştiinţifice, râsul declanşează şi producerea unor substanţe chimice numite catecolamine. Acestea includ compuşi care, în anumite condiţii, stimulează răspunsul de tip „luptă sau fugi", care poate inhiba vindecarea. Totuşi, cantităţile mai mari ale acestor compuşi în sânge pot reduce inflamaţia prin activarea diferitelor elemente ale sistemului imunitar. în plus, aceşti compuşi stimulează producţia de endorfine, opiaceele naturale ale corpului. Se pare că aceste două lucruri se întâmplă în timp ce râdem. Deci umorul poate alina durerea direct,prin mijloace fiziologice, dar şi prin distragerea atenţiei şi prin relaxarea pe care o provoacă. Norman Cousins, în timp ce urmărea Candid Camera (Camera ascunsă) şi casetele cu Fraţii Marx, luptând cu spondilita anchilozantă, a observat că zece minute de râs „din inimă" îi ofereau două ore de somn fără dureri. Cum în aproape orice rezervă de spital există un televizor, sper că, într-o zi, vom avea un „canal de vindecare", ce ar cuprinde din belşug comedii, muzică, meditaţie şi vizualizare vindecătoare.

Cea mai importantă funcţie psihologică a râsului este că ne zguduie din cadrul nostru mental obişnuit şi promovează noi perspective. Psihologii au observat de mult timp că unul dintre cei mai buni indicatori ai sănătăţii mintale este capacitatea de a râde de sine prin autoironie - ca bătrâna profesoară în vârstă, o pacientă căreia a trebuit să-i scos colonul şi care pusese două nume celor două corpuri, Harry şi Larry. Când îmi telefona şi îmi spunea că Harry este din nou activ, râsul ei din inimă ne ajuta pe amândoi să facem faţă situaţiei.

July, o tânără doamnă care a venit la Grupul Pacienţilor Excepţionali din cauza orbirii provocate de diabet, ne-a arătat tuturor cum râsul i-a făcut viaţa mai bună. Odată, când ieşise la un restaurant să ia cina, familia şi prietenii au aşezat-o pe un scaun şi ea, presupunând că în faţa ei era o masă, a tot mutat scaunul puţin mai în faţă, continuând astfel până a ajuns în partea cealaltă a încăperii. Toţi tăceau, neştiind cum să reacţioneze. în cele din urmă, a ajuns la o altă masă, unde oamenii au întrebat-o: „Vrei să stai cu noi?" Imediat ce şi-a dat seama ce se întâmplase, ea a început să râdă şi tot restaurantul a izbucnit în râs.

Intr-o zi, Julie se plimba cu prietenul ei, care îi tot spunea: „Fii atentă. Păşeşte o treaptă mai jos. Păşeşte o treaptă mai sus." Avea atât de multă grijă de ea, încât a căzut el însuşi. I-a înmânat bastonul ei şi i-a spus „Poftim, ai mai multă nevoie de el decât mine." Julia şi-a recăpătat vederea - o vindecare într-adevăr miraculoasă - şi nu se mai teme de orbire. Afirmaţia ei adresată mie a fost: „Orbirea m-a învăţat să văd şi moartea m-a învăţat să trăiesc." Acum ea este una din coterapeutele mele.

Exerciţiile fizice, râsul şi jocul sunt strâns legate între ele. Toate trei trebuie abordate aproape în acelaşi spirit, toate trei produc efecte similare asupra corpului şi minţii. Umorul este o componentă esenţială a experienţelor noastre la Grupul Pacienţilor Excepţionali. Putem să plângem, dar să şi râdem. Noi lucrăm cu oameni pentru a-i ajuta să-şi elibereze copilul interior, pentru că am observat că persoanele rigide, care nu-şi permit să se joace, au cele mai mari dificultăţi să se vindece ori să-şi schimbe stilul de viaţă pentru a face faţă bolii. Există persoane cărora trebuie să li se prescrie să se joace pentru a nu se simţi vinovate că se joacă.

Când cineva îşi desenează emoţiile ca o cutiuţă neagră sau ca un cerc mic roşu, este uşor să vedem cât de restrânsă poate fi exprimarea felului în care se simte. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sentimentelor pozitive. Ca adulţi, mulţi oameni trebuie să lupte pentru a depăşi condiţionările şi mesajele negative acumulate o viaţă întreagă, de felul: „Fii brav", „Fii perfect", „Grăbeşte-te", „Străduieşte-te", „Fii tare" şi „Fă-mi plăcerea". Aşadar, mulţi oameni trebuie să se străduiască să se joace. Cari Simonton a fost o astfel de persoană. El şi-a rezervat regulat o anumită perioadă de joacă şi a învăţat să jongleze pentru a permite manifestarea copilului interior. In acest fel, a fost capabil să devină ceva ce nu fusese condiţionat să fie. El s-a străduit să se joace.

Noi trebuie să învăţăm să punem distracţia pe primul plan în viaţa noastră. Asemenea tuturor celorlalte schimbări pozitive, şi aceasta porneşte cu primul pas esenţial - să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească timp să citească unele cărţi de umor, să vadă filme umoristice, să joace jocurile care le fac plăcere, să spună glume cu prietenii, să mâzgălească ori să se amuze cu cărţi de colorat sau orice alege copilul din noi. Jocul nu numai că ne face să ne simţim bine, dar ne si dezinhibă si ne deschide uşa creativităţii, un element esenţial al schimbărilor lăuntrice despre care vom discuta în Capitolul 8. Alegeţi să iubiţi şi să-i faceţi fericiţi pe alţii, iar viaţa voastră se va schimba, pentru că veţi găsi fericire şi iubire pe parcurs. Primul pas către pacea lăuntrică este să vă hotărâţi să dăruiţi iubire, nu să primiţi.

Dr. Bernie S. Siegel
Iubire, medicina si miracole; Editura Adevar Divin

Cumpara cartea "Iubire, medicina si miracole"

• Atunci cand rasul doare
  Publicat in : Editoriale
• Bucuria este mai importanta decat rasul
  Publicat in : Credinta
• Rasul este mai bun decat orice medicament
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: