Doar Dumnezeu este neschimbat, fraţilor, pentru că, fiind fără început şi veşnic, se află dincolo şi mai presus de timp. Omul, care a fost plăsmuit şi trăieşte în timp, se schimbă atât la trup, cât şi la suflet.

La suflet se schimbă de la un moment la altul orice luptător duhovnicesc. Vine o vreme când se umple de cucernicie şi se topeşte în lacrimi de pocăinţă, de tristeţe îmbucurătoare, de evlavie, de pace, de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de iubire către aproapele. In această stare rabdă cu bucurie şi smerenie orice ispită, orice încercare,
orice rană, orice dispreţuire. Această binecuvântată cucernicie este dar al lui Dumnezeu. Harisme ale Sfântului Duh sunt fiecare din aceste lacrimi mântuitoare. Rod al iubirii de oameni a Binefăcătorului nostru este toată această trăire paradisiacă care în felul acesta ne mângâie şi ne întăreşte sufletul obosit, chinuit, rănit de patimi şi de demoni.

Vine însă şi altă vreme, care este cu totul diferită. Atunci omul este stăpânit de akedia nimicitoare de suflet şi de uscăciune duhovnicească, îşi pierde râvna pentru orice lucrare duhovnicească. Nesocoteşte poruncile Evangheliei. Se dezbracă de frica de Dumnezeu. Este stăpânit de asprime, mânie, tulburare şi deznădejde. De unde provine această stare? Cui se datorează? Mai întâi, nesârguinţei noastre; în al doilea rând, răutăţii demonilor; iar în al treilea, uneori, condiţiilor vremii, care lucrează negativ în suflet, după cum ne spun Sfinţii Părinţi.

Deseori, când ne aflăm în această stare nesuferită, vrem să ne revenim, să ne pocăim, să plângem cu zdrobire a inimii, să ne schimbăm viaţa. Atunci strigăm cu durere la Dumnezeu, împreună cu sfântul imnograf:

„Aş vrea să şterg, Doamne, zapisul greşelilor mele cu lacrimile şi să-Ţi plac în cealaltă vreme a vieţii mele prin pocăinţă; dar vrăjmaşul mă amăgeşte şi se luptă cu sufletul meu..."95.

Da, vrăjmaşul nostru, diavolul, ne amăgeşte cu viclenie şi ne războieşte cu turbare, nelăsându-ne să punem început pocăinţei. Şi nu este doar diavolul care se împotriveşte îndreptării noastre. Este şi însuşi şinele nostru. Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios (Matei 26,41).

Ce se întâmplă deci? Ne hotărâm cu intenţie curată şi râvnă înflăcărată să punem început în războirea unei patimi - de exemplu, a patimii îmbuibării pântecelui. Ne cercetăm şi ne înfrânăm pentru o zi-două. Mâncăm mai puţin. Dar după aceea ne ademeneşte patima şi înghiţim nu doar mâncarea de care am fost lipsiţi, ci încă o dată pe atât. Alteori, iarăşi, ne hotărâm să biruim nesârguinţa şi risipirea minţii în lucrarea noastră duhovnicească, mai ales în rugăciune. Pentru puţin izbutim asta. Dar în curând trândăvia ne conduce la amorţirea hotărârii noastre. La fel facem şi cu mânia, şi cu îndelunga vorbire, şi cu judecarea aproapelui, şi cu orice altă patimă sau greşeală. Atunci când vrem să ne ridicăm, iarăşi ne prăbuşim. Atunci când vrem să ne pocăim, să plângem pentru greşelile noastre şi să ne îndreptăm, iarăşi cădem în păcat. Şi în vreme ce conştiinţa ne cercetează, în vreme ce moartea ni se apropie, în vreme ce frica de chinurile iadului ne cuprinde, strigăm cu putere către Dumnezeu:

„Aş vrea să şterg, Doamne, zapisul greşelilor mele cu lacrimile şi să-Ţi plac în cealaltă vreme a vieţii mele prin pocăinţă...".

Ce câştigăm însă doar prin acest „aş vrea"?

Nimic. De vină nu e voinţa şi hotărârea pentru ştergerea păcatelor. Ci e nevoie şi de pocăinţă în faptă, de lepădarea de răutatea sinelui nostru. E nevoie şi de zdrobirea inimii, şi de lacrimi cucernice, de lacrimi binecuvântate, de lacrimi de izbăvire, de lacrimi mântuitoare. Şi aceste lacrimi, cum am spus la început, sunt darul lui Dumnezeu pentru sufletele binevoitoare. Căci fără harul Domnului nici pentru păcatele noastre nu putem plânge. Fără Mine nu puteţi face nimic, ne încredinţează Acela (Ioan 15, 5).

Aşadar, dacă vrem să dobândim lacrimi cucernice, care ne curăţă de mizeriile păcatelor, să le cerem prin rugăciune fierbinte de la Dumnezeu şi, totodată, să luptăm cu lepădare de sine în lupta cea bună a nevoinţelor, ascultând de conştiinţa noastră, păzind legea dumnezeiască şi îndelung răbdând fiecare încercare. Pentru că cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22). Incercările, atunci când le răbdăm urmându-L pe Hristos, aduc smerenie. Iar smerenia aduce lacrimi, care fac sufletul să strălucească.

Dacă măslinele nu sunt zdrobite, nu vom mânca untdelemn. Dacă strugurii nu sunt zdrobiţi, nu vom bea vin. Iar dacă cerul nu se înnourează, nu va veni ploaia. Aşadar, în chip asemănător, dacă egoismul nostru nu este zdrobit prin ispitele fără de voie îngăduite de Dumnezeu şi prin nevoinţele noastre de voie, nu vom dobândi lacrimi.

Lacrimile nu vin prin nesârguinţă şi trândăvie, prin înlesniri şi trai bun, prin râsete şi risipire a minţii, prin îndelungă vorbire şi vorbire de rău.

Lacrimile vin prin tăcere şi viaţă lăuntrică, prin nevoinţe şi luptă, prin trezvie, lepădare de sine şi mustrare de sine. Aşa vin. Iar atunci când vin, înmoaie inima, care se umple de iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Omul atunci se bucură cu cei ce se bucură şi se întristează cu cei ce se întristează96, dar totodată îşi doreşte să plece din lume, pentru a fi mereu împreună cu Hristos97.

Fie ca toţi să trăim veşnic împreună cu El, curăţindu-ne sufletele prin lacrimile adevăratei pocăinţe, care atrag mila dumnezeiască.

Ieromonahul Dionisie Aghioritul

Fragment din cartea "Pe urmele lui Hristos", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Pe urmele lui Hristos"

Note: 

95 Vecernia zilei liturgice de duminică seara, glas 4.
96 Parafrază la Romani 12,15.
97 Parafrază Ia Filipeni 1, 23.
 

• Lacrimile - dar dumnezeiesc
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Lacrimile omului duhovnicesc
  Publicat in : Credinta
• Lacrimile - tamaduirea persoanei
  Publicat in : Credinta
• Te incurajez sa te imprietenesti cu lacrimile
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: