Sfantul Ioan Gură de Aur spune, într-una din omiliile sale, că cel care are „puterea” conduce și stăpânește pe alții, însă numai un Împărat adevărat e capabil să-şi dea viaţa pentru poporul său.

Acest fapt este pe deplin arătat de Domnul Iisus Hristos, care din iubire de oameni S-a răstignit pentru păcatele noastre.

De asemenea, Mântuitorul ne descoperă că în această lume, o lume tot mai străină de iubire și de jertfirea de sine, cei aflați la conducere îi supun și îi stăpânesc pe ceilalți: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc” (Marcu 10, 42).

Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu ne cheamă pe toți să fim „conducători”, stăpâni pe soarta noastră, și acest lucru se poate realiza prin slujirea aproapelui și dăruirea vieții semenilor noștri: „Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10, 43-45).

Acesta nu este un simplu mesaj dumnezeiesc, pentru unii poate chiar absurd, într-o societate în care reușita stă sub semnul minciunii, al înșelăciunii, al vinderii propriului suflet și al sacrificării oricărui om pentru un amăgitor „bine” personal sau pentru interese meschine.

Este o realitate împlinită de și întru Hristos, Biruitorul lumii, Cel care ne-a eliberat de orice teamă, de păcatele noastre și ne-a dat putere să ne răstignim din iubire împreună cu El și să înviem împreună cu El.

Pentru că doar IUBIREA, care depășește înțelegerea noastră și limitele firii omenești, ne face cu adevărat liberi. Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ne-a răscumpărat cu propriul Lui sânge din robia acestei lumi și ne-a făcut liberi, liberi suntem cu adevărat (Ioan 8, 36).

Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să păstrăm această sfântă libertate interioară, luptând cu armele duhovnicești pentru a nu fi iarăși robiți de păcate.

Pentru că astfel vom ajunge robi ai „stăpânitorilor” acestei lumi trecătoare. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Galateni 5, 1); „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2, 16).

Pătimirile și Jertfa Mântuitorului Iisus nu se termină în moarte, ci El ne împărtășește tuturor Lumina Sfintei Învieri, semn al biruinței Sale asupra păcatului și a morții. De aceea ne gândim cu nădejde că suntem ai lui Hristos şi că putem să participăm şi la slava Lui.

Părtași la veșnica slavă a Fiului lui Dumnezeu putem fi doar devenind una cu Calea. Pentru că de cele mai multe ori refuzăm Crucea, pe care i-o atribuim numai lui Hristos, alegând pentru noi doar încununarea finală, dacă se poate fără cel mai mic efort.

Suntem noi pregătiți să luăm parte și la calvarul Domnului, să pătimim împreună cu El, să gustăm măcar o picătură din paharul pe care El l-a golit până la fund?

În poezia „Odă”, Mihai Eminescu face trimitere tocmai la această suferință asumată, ca „naștere din nou”, care deși dureroasă, este în același timp și „dulce”, o dulceață ce vine de dincolo, de care se împărtășește cel care a gustat din Domnul, și a văzut că bun este (Psalmi 33, 8).

Această fericire se revarsă din nădejdea în Hristos înviat, întru care vom învia și noi. „Când deodată tu răsăriși în cale-mi, / Suferință tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare” (Mihai Eminescu, „Odă”).

Noi suntem „mădulare” ale Trupului lui Hristos, Trup care se frânge pentru iertarea păcatelor lumii. Și asemenea Mielului lui Dumnezeu suntem și noi „mielul jertfei”, trimişi în lume ca să „murim” pentru mântuirea ei.

Dar mai întâi trebuie să murim față de noi înşine, adică să renunţăm la noi și la păcatele noastre, şi apoi, urmând lui Hristos să ne întoarcem către oameni, către cei care au nevoie de El, către cei pierduţi.

Suntem chemaţi să fim asemenea Bunului Păstor; să cautăm oaia pierdută, pe aproapele nostru, să-l luăm pe umerii noștri și să-l purtăm așa cum Mântuitorul Iisus și-a purtat crucea, chiar dacă aproapele nostru este vrăjmaşul nostru, adversarul sau prigonitorul nostru, ori un om indiferent faţă de Dumnezeu sau faţă de noi (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Făcând din viaţă rugăciune”, Editura Sophia, Bucureşti, 2014).

Astfel, împreună lucrând cele ce sunt ale Împăratului Iisus Hristos, după puterile noastre, devenim și noi, prin asemănare, „împărați” - fii ai lui Dumnezeu, liberi de orice constrângere socială și deasupra oricărui regim omenesc relativ și trecător.

Să ne rugăm unii pentru alții!

Sorin Lungu

• Manastirea Sfanta Treime Libertatea - Perla Baraganului
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Libertatea in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Manastirea Libertatea - Sfanta Treime
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Libertatea omului
  Publicat in : Morala