Oricine ar putea vorbi mult despre stareţa Teosemni şi ar putea enumera multe daruri şi virtuţi deosebite cu care a fost împodobită, amintind, de asemenea, lucruri vrednice de povestit din viaţa ei. Aşa încât cred că o expunere serioasă nu poate fi rezumată doar de patru-cinci persoane ce dezbat în jurul mesei rotunde, ci îşi propune să atragă participarea multor altora. De altfel, acesta este şi scopul cuvântului meu, care constituie o simplă introducere în cadrul acestei întruniri.

Şi deoarece mulţi au ceva de spus despre stareţa Teosemni astăzi, voi încerca cât mai concis să mă limitez la trei elemente care consider că exprimă cel mai bine personalitatea neuitatei stareţe.

Primul lucru ce impresionează în viaţa fericitei stareţe - şi cred că au amintit acest lucru şi predecesorii mei interlocutori - este armonizarea cuvântului ei cu tăcerea ei. Precum Hristos a fost Cuvântul ce din tăcere a provenit, a avut întotdeauna cuvântul adâncit şi botezat în tăcerea ei. De obicei, cuvântul nostru oboseşte. Uneori chiar generează dureri de cap. Cuvântul stareţei nu doar că nu obosea, ci odihnea şi mângâia sufletele oamenilor care i se apropiau. Ştia să vorbească şi prin tăcere. Ştia ceea ce ne spune Sfântul Ignatie Teoforul, că „mai de dorit este tăcerea decât vorbirea". Ştia să vorbească prin tăcerea ei, dar şi prin simpla sa prezenţă. Era şi este încă prezentă peste tot, chiar şi când trupeşte lipsea. Desigur, ea avea doar într-o anume măsură şi într-un anume grad această însuşire dumnezeiască, prin care I se asemăna lui Dumnezeu. Astfel, putea să fie prezentă şi vorbitoare chiar şi atunci când era tăcută sau absentă trupeşte. Mă gândesc că stareţa Teosemni se regăseşte foarte mult în cuvântului Marelui Vasile, care funda menta monahismul chinovial, comunitar pe acel rol şi cuvânt esenţial: „Nici înţelepciune fără împărtăşire, şi nici făptuire fără înţelepciune". Iar aceasta, stareţa, îngemăna tăcerea cu activitatea, armoniza liniştirea cu sociabilitatea. Când îndruma pe monahii şi pe oamenii ce o vizitau şi-i cereau sfatul, avea întotdeauna în minte cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, ce spune că legătura monahului cu ceilalţi oameni îi învaţă, îi educă, în timp ce depărtarea întru rugăciune faţă de ceilalţi oameni îi poate iniţia. A reuşit în însăşi viaţa ei să trăiască tăcerea cerului şi să vorbească limba veacului viitor. Astfel, a prefăcut toate în adevăr şi viaţă. Chiar şi durerea şi încercarea bolii ei au făcut-o izvor de viaţă şi de mijlocire pentru ea şi pentru ceilalţi.

Un al doilea element ce a impresionat în viaţa fericitei stareţe este autenticitatea relaţiei ei cu Dumnezeu. Tăcerea stareţei, despre care am vorbit deja, te chema să descoperi izvorul dragostei ei, să descoperi Cârmaciul vieţii ei, pe Insufleţitorul faptelor ei filocalice, pe Dăruitorul puterilor ei şi pe Mijlocitorul bucuriei şi al dulceţii ce o răspândea prin prezenţa ei. Era ea însăşi un om preadulce, deoarece avea în adâncul ei, vorbitoare şi lucrătoare, „dulceaţa simţirilor celor cuvioase, celor sfinţite". De aceea, sfătuirea ei repetată către surori era: „Surorilor, gândiţi-vă neîncetat la Hristos! Dacă-L avem pe Acesta în mintea noastră, toate sunt frumoase şi ne vin uşor. Doar către El şi nimic din celelalte." Se sălăşluise pe deplin, dacă vreţi, în ceea ce ne spunea şi ne-a lă-sat fericitul stareţ Porfirie, şi anume, în cuvântul că Hristos este totul.

Al treilea element este felul în care fericita stareţă îi privea şi îi iubea pe oameni, chiar şi pe cei păcătoşi. Atitudinea ei faţă de oameni nu era în funcţie de calitatea lor morală, ci întotdeauna sublinia: „Trebuie să-i respectăm şi să-i cinstim pe ceilalţi, fie de greşesc, fie de fac bine. Nu trebuie să-i rănim sau să-i certăm. Să evităm întotdeauna ceva ce l-ar putea mâhni pe celălalt..., să nu-l smintim chiar dacă a greşit cu ceva, deoarece dragostea aceasta doreşte: să-l justificăm şi să-1 îndreptăţim pe celălalt, să-l iubim şi să-i luăm toate greşelile asupra noastră." Şi cred că ar fi multe de zis aici. Stareţa se gândea mereu la ceilalţi, îi mângâia şi îi ajuta în felurite chipuri pe toţi, şi pe bolnavi, şi pe îndureraţi, şi pe nevoiaşi, şi pe întristaţi.

Aici nu pot să nu-mi aduc aminte de două întâmplări ce arată cum era stareţa. Una mi s-a întâmplat mie, pe când încă ea trăia. Era începutul anilor '90, când am fost chemat să ţin o cuvânta re la Centrul cultural al Mitropoliei din Hania. Persoana care a venit să mă preia şi să mă ducă de la mănăstirea din Hrisopighi la centrul cultural era o doamnă, ea însăşi îndurerată, îmbrăcată în negru, având o problemă evidentă. De curând îşi pierduse bărbatul, rămânând cu doi copii, ea nefiind din Creta, ci doar bărbatul ei. Mi-a spus că era din Macedonia şi ca se bucură să mă vadă, de vreme ce şi eu veneam din Tesalonic. La un moment dat am întrebat-o: „Acum vă gândiţi să vă întoarceţi iarăşi între ai dumneavoastră, în Macedonia?" Şi mi-a răspuns: „Nu, deoarece aici, am acum rude. Persoana care m-a întărit şi mă întăreşte în continuare, pe toată perioada aceasta, este stareţa Teosemni. Şi acum rudele mele sunt surorile mănăstirii din Hrisopîghi."

O a doua întâmplare este următoarea: înainte cu patru ani mă găseam în nordul Italiei, la Milano, şi în comunitatea ortodoxă de acolo am întâlnit o doamnă, medic, cu doi copii, pe care-i aducea la biserică, precum făcea şi cu soţul ei, italian, participând cu toţii foarte implicaţi la slujbă, Mi-a spus că provenea din Hania. Când, în discuţie, am întrebat-o cum de este aşa de legată de biserică, iarăşi mi s-a adus în faţă chipul stareţei Teosemni. Acea doamnă mi-a spus: „Noi suntem dintre familiile care s-au sălăşluit pe terenurile mănăstirii. Stareţa a fost cea care ne-a dăruit câte un teren fiecărei familii, şi ne-am putut aşeza şi noi undeva. Stareţa a fost mama mea duhovnicească."

Inchei spunând că stareţa Teosemni şi-a rânduit întreaga viaţă, a trecut încercarea vieţii ei monahale, dar a şi adormit în felul în care a trăit, în mod isihast şi cuvios. Câtă a fost printre noi, a vorbit în cuvinte puţine, dar foarte adânci. A trăit în Hristos şi împreună cu Hristos şi i-a iubit cu adevărat pe toţi oamenii, pe fraţii ei în Hristos, pe cei în chipul lui Hristos. Acum, mutându-se la viaţă, se găseşte la fel printre noi, vorbeşte prin amintirea ei vie şi prin prezenţa ei intensă. Trăieşte în deplinătatea ei acum dragostea pentru Hristos, dar aleargă şi printre oamenii care o cheamă în rugăciunile lor.

Anestis Keselopoulos,
profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic

Maica Teosemni, Editura Sophia

Cumpara cartea "Maica Teosemni"

 

• Maica Teosemni
  Publicat in : Religie
• Cuvinte duhovnicesti ale Maicii Teosemni
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: