Mândria este unul dintre cele șapte păcate capitale, care, din păcate, este trecut cu vederea de cele mai multe ori, dar care împiedică mântuirea sufletului omenesc. Mândria este păcatul strămoșesc, și a constat pentru om, cât și pentru diavol, în auto-îndumnezeire, în nerecunoașterea sub nicio formă a greșelilor și a păcatelor săvârșite; în pretenția omului de a socoti eul propriu un centru absolut și ca proprii, calitățile sale.

Fie că vrea să conștientizeze sau nu, Dumnezeu lucrează în viața fiecărui om, pentru că El dorește ca toți oamenii să se mântuiască. Numai că omul mândru pune minunile din viața lui pe seama întâmplării sau pe seama calităților lui deosebite. Unul dintre cei mai mari sfinți, Antonie cel Mare în învățăturile sale despre viața morală a oamenilor afirmă că ,,oamenii se socotesc raționali” , dar, ,,pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului, iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali. Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-i placă.”

Sfinții Părinți ne avertizează asupra faptului că mândria este cea mai puternică armă a diavolului împotriva mântuirii sufletului omenesc: „Fii cu luare-aminte la mândrie, maica tuturor răutăților, care este orgoliu pătimaș al omului. Caci vădit este că din ea se nasc cele dintâi cugete pătimașe: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte, care își au prilejul din așa-zisa trebuință neapărată a trupului. Din mândrie se naște toată lista patimilor. Deci se cuvine a lua aminte și a lupta împotriva ei, cu multă trezire, căci pierzându-se aceasta, vor pieri împreună și toate gândurile ce apar din ea.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Mândria este o ,,inflamație” a sufletului spune Sfântul Ioan Gură de Aur rădăcină și izvor a toată păgânătatea, culme a răului, patimă care îl face pe om unealta diavolului și îl supune la aceleași pedepse cu a îngerului căzut. Patima mândriei nu lasă nici o virtute să se statornicească în sufletul omului și să-și facă lucrarea mântuitoare.

În Noul Testament, în Evanghelia după Luca, ni se prezintă, drept pildă, „Parabola despre vameș și fariseu”: „Fariseul, care postea de două ori pe săptămâna, nu era oare drept? Nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți”. Adeseori, omul cu conștiința curată cade în mândrie, și dacă nu-l vatămă păcatul, îl vatămă mândria. „Mândria îl lipsește pe om de nădejdea mântuirii” (Luca 18, 9-14). Viața duhovnicească a creștinului trebuie să fie însoțită de cunoașterea de sine și de cunoașterea propriei neputințe - pe când mândria îl lipsește pe om de vederea duhovnicească și de această cunoaștere. Cu atât mai mult, îl împiedică să-L cunoască pe Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă acestei patimi pierzătoare următoarea definiție: „A te socoti mai bun decât semenii tăi e mândrie.” El spune că mândria este semnul prin care se deosebește o minte mărginită și un suflet lipsit de noblețe. El crede că păcatul mândriei este mai rău decât curvia și explică: „...fiindcă, deși curvia este un rău care nu poate fi dezvinovățit, dar, cel puțin, unii mai pot spune că au fost biruiți de dorință, pe când trufia nu are nici o pricină firească.”

De ce nu vor ajunge toți oamenii la mântuire? Nu că nu dorește Dumnezeu, pentru că El vrea ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea Lui și să se mântuiască, ci din cauza mândriei acestora. La cunoașterea lui Dumnezeu, nu se ajunge cu mintea, ci cu inima. Omul cu mintea se minte, dar cu inima se mântuie. Mândria poate acționa într-un mod subtil, pe care omul lipsit de experiența vieții duhovnicești nu-l observă. De pildă, ea se manifestă indirect, atunci când cel cu pricina nu poate răbda îngâmfarea altui om bolnav de mândrie. Această patimă își are obârșia în necunoașterea lui Dumnezeu. „Cine-L cunoaște pe Dumnezeu așa cum trebuie El cunoscut, cel care știe cât de mult S-a smerit pe Sine, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu se va mândri, ci se va mândri cel ce nu știe asta.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Apostolul Pavel se mâhnește atunci când află că cei din Biserica din Corint se mândreau, unul față de altul, cu harismele lor duhovnicești și se întreceau în cunoștințe filosofice. De aceea, mândria, care le îmbolnăvise sufletele, a pricinuit numeroase neorânduieli în Biserică. Patima mândriei, nu cunoaște saț și nu poate fi niciodată satisfăcută. „Dacă cel mândru ar vedea că împăratul i se pleacă umilit și stă cu frică înaintea lui, nici atunci nu ar fi mulțumit, ci și mai mult s-ar aprinde.”

Așadar, dacă mândria este „maica tuturor patimilor”, atunci smerenia este „maica tuturor virtuților”. De aceea, în lupta cu mândria, creștinul ortodox trebuie să se înarmeze cu virtutea opusă acestei patimi, și anume cu smerenia. Amin.

Ștefan Popa

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta