
Minuni petrecute în timpul vieții Sfântului Paisie Aghioritul (I)
Un fapt minunat s-a petrecut atunci când Cuviosul Paisie avea cincisprezece ani. Kostas, prietenul fratelui său cel mai mare, i-a vorbit despre teoria lui Darwin, ceea ce i-a semănat o oarecare îndoială în suflet. După ce s-a rugat, nădăjduind că va primi o dovadă care să-l încredinţeze că Iisus Hristos este Dumnezeu, Însuşi Domnul i S-a arătat într-o lumină negrăită, spunându-i: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25). Această descoperire i-a alungat orice gând de îndoială. „Astfel, prin harul dumnezeiesc, L-a cunoscut pe Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii. S-a încredinţat nu de la om sau din cărţi, ci de la Însuşi Domnul care i s-a arătat că Hristos este Dumnezeu şi Om” (Isaac, „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, Edit. Evanghelismos, București, 2005, p. 39).
Într-una dintre mărturiile sale, Cuviosul Paisie povesteşte despre apariţia Sf. Arsenie Capadocianul (cel care i-a dat numele lui împreună cu binecuvântarea sa, întrucât a văzut mai dinainte, încă de la botezul pruncului Paisie, că acesta va deveni călugăr) în timp ce corecta manuscrisul cu viaţa acestuia: „În vreme ce citeam, m-a cercetat Părintele Arsenie şi, precum profesorul mângâie pe elevul care a scris bine lecţia, la fel a procedat şi el. În acelaşi timp mi-a lăsat în inimă o dulceaţă negrăită şi o bucurie cerească atât de mari, încât erau cu neputinţă de suportat” (Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”, Edit. Evanghelismos, București, 2006, p. 34). Această întâlnire l-a marcat pe Starețul Paisie, determinându-l să facă portretul Cuviosului Arsenie în creion, după care maicile de la mănăstirea Suroti au pictat cunoscuta icoană a sfântului, care redă cu fidelitate trăsăturile chipului său.
O altă întâmplare minunată, despre care povesteşte Cuviosul Paisie, s-a petrecut în Sfântul Altar, pe când era vieţuitor în Mănăstirea Esfigmenu. Atunci când preotul săvârşea proscomidia, la cuvintele „Se junghie Mielul lui Dumnezeu”, el a văzut pe Pruncul Iisus aşezat pe Sfântul Disc, cum se zbătea ca un miel gata să fie junghiat. De aceea era încredinţat că taina începe înainte de Sfânta Liturghie. Din acel moment el a început să noteze într-un caiet acele pasaje, din cărţile citite, care îl ajutau în asceză şi pe care încerca să le pună în lucrare.
Atunci când era secătuit de putere, din cauza nevoinţelor aspre şi a bolii (Cuviosul Paisie ajunsese să scuipe sânge, de aceea doctorul l-a sfătuit să stea două luni la bolniţa mănăstirii), a fost cercetat de harul Duhului Sfânt. Iată ce spune Părintele Paisie: „Într-o noapte, în timp ce mă rugam în picioare, am simţit ceva coborând de sus şi cuprinzându-mă cu totul. Simţeam veselie, iar ochii îmi deveniseră ca două izvoare, din care curgeau continuu lacrimi. Vedeam şi trăiam în chip simţit harul. Până atunci mă simţisem de multe ori mişcat sufleteşte, dar un asemenea lucru mi se întâmpla pentru prima oară. Faptul acesta mi-a dăruit atâta putere duhovnicească, încât m-a întărit şi susţinut timp de aproape zece ani, până când, la Sinai, am trăit şi altfel de stări, mai înalte” (Isaac, op. cit., p. 84).
Plină de emoţie a fost clipa în care i-a apărut Maica Domnului, în perioada când era monah în Mănăstirea Filoteu. Aşa cum povesteşte Bătrânul Paisie, ostenit fiind din pricina postului, a privegherii şi a foamei, s-a rugat Preacuratei Fecioare, iar Aceasta i-a dat o pâine caldă şi un strugure.
Şi la Mănăstirea Stomiu, Cuviosul Paisie s-a învrednicit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi de descoperirile Duhului Sfânt, dar a şi pătimit din cauza dracilor. Aşa precum el însuşi povesteşte, într-o noapte, în timp ce se ruga, diavolul a încercat să-l înşele cu falsa vedenie a lui Hristos şi, pentru că nu a reuşit, l-a zgâriat pe picioare. În acest sens, Părintele Paisie sfătuia că nu trebuie să primim cu uşurinţă vedeniile, chiar dacă ele ar fi de la Dumnezeu.
Nici în Muntele Sinai, Părintele Paisie n-a scăpat de uneltirile diavolului. Astfel, pe când făcea rucodelie aşezat pe o stâncă sub care se deschidea o prăpastie adâncă, vrăjmaşul i-a apărut, îndemnându-l să se arunce că nu va păţi nimic. În cele din urmă, întărit fiind de harul lui Dumnezeu, a biruit această ispită, precum şi pe cea a mândriei prin care diavolul încerca să-l piardă, sugerându-i că e mai mare decât Domnul Iisus Hristos.
Multe întâmplări arată dragostea pe care Stareţul Paisie o avea faţă de animalele sălbatice, precum şi familiaritatea lui cu acestea, aşa încât până şi urşii se supuneau poruncilor sale. Vorbind despre prietenia sa cu două potârnichi care veneau să-i ţină tovărăşie atunci când era mâhnit, Cuviosul arată devotamentul și spiritul de sacrificiu al animalelor sălbatice, comparativ cu sărăcia sufletească a multor oameni. De aceea el sfătuia, să facem mai înainte de toate prietenie cu Dumnezeu, apoi cu Sfinţii, iar dacă nu, atunci mai bine cu animalele sălbatice.
O importanţă deosebită din punct de vedere teologic şi dogmatic o are descoperirea în Duhul Sfânt pe care Părintele Paisie a avut-o în Muntele Sinai. Ea vine să întărească credinţa noastră privind legătura curată şi nepătimaşă a Sfinţilor Ioachim şi Ana, din care s-a zămislit şi s-a născut Fecioara Maria: „Sfinţii Ioachim şi Ana au fost cu desăvârşire duhovniceşti, nu aveau deloc cugetare trupească. A fost cea mai nepătimaşă însoţire care a existat vreodată. Mai întâi s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi fiecare îndeosebi ca să le dăruiască un copil, iar după aceea s-au împreunat din ascultare faţă de Dumnezeu, iar nu din dorinţă trupească. Fiindcă zămislirea s-a făcut fără plăcere, Maica Domnului a fost Preacurată. Dar nu s-a născut fără de păcatul strămoşesc, precum în mod greşit cred papistaşii, deoarece s-a zămislit într-un mod firesc (adică nu fără de sămânţă), dar cu desăvârşire în mod nepătimaş, aşa cum voia Dumnezeu să se nască oamenii” (Isaac, op. cit., pp. 158-159).
Pe când urca la „Coliba lui Ipatie”, în pustia Katunakia, încărcat cu multă greutate, Cuviosul Paisie s-a întâlnit cu un mirean din Tricala, care s-a oferit să-l ajute. Acesta era însă îndrăcit, iar atunci când diavolul a început să-l muncească, Stareţul Paisie l-a însemnat în chipul Sfintei Cruci cu crucea de la metanie, zicând: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi duhule necurat!” Şi îndată s-a liniştit şi şi-a cerut iertare, dovedind astfel că metania are mare putere.
La Katunakia, Părintele Paisie a avut şi experienţe dumnezeieşti. După cum povesteşte Cuvioşia sa, într-o noapte în timp ce se ruga a simţit înlăuntru o mare bucurie şi toată chilia s-a umplut de o lumină albă-albăstruie. Această lumină, mai puternică decât lumina soarelui, a rămas în chilie până dimineaţă. Deşi nu a numit-o şi nici n-a descris-o, fără nici o îndoială că este vorba despre „lumina necreată”, care poate fi văzută şi cu ochii deschişi şi cu ochii închişi, atât noaptea în întuneric cât şi în timpul zilei cu soare, după mărturia Stareţului Paisie.
Un alt fapt dumnezeiesc, despre care Părintele Paisie povesteşte, este întâlnirea sa cu Sfânta Eufimia, care i s-a arătat pentru a-i dezlega nedumerirea pe care o avea în legătură cu un subiect ce făcea referire la situaţia Bisericii în general. Muceniţa Eufimia i-a relatat toată viaţa sa pe care Stareţul nu o cunoştea.
De menţionat este şi întâmplarea petrecută în noaptea de 1 iunie 1975, atunci când Stareţul Paisie, în timp ce se ruga, a văzut sufletul bătrânului Filaret (călugăr român de la Chilia „Sfântul Andrei” din Kapsala, despre care Sfântul Paisie vorbeşte în cartea sa „Părinţi aghioriţi”, p. 88), cum urca la cer învăluit într-o lumină cerească. Părintele Paisie a avut această vedenie chiar în clipa în care Cuviosul Filaret s-a odihnit în Domnul.
În marea sa iubire pe care o avea pentru toată zidirea lui Dumnezeu, Stareţul se ruga şi pentru mântuirea diavolilor. După cum el însuşi povesteşte, în timpul rugăciunii i s-a arătat un cap de câine care îl lua în râs. Dumnezeu a îngăduit acest lucru, tocmai pentru a-l încredinţa de faptul că El voieşte să-i mântuiască, dar diavolii nu se pocăiesc.
Pilduitoare este şi întâlnirea Bătrânului Paisie cu Gheorgaki, un tânăr de şaisprezece-şaptesprezece ani pe care părinţi lui l-au dus la o mănăstire buddhistă, atunci când avea doar trei ani. Tânărul practicase yoga, avea centura neagră la karate şi ajunsese un vrăjitor renumit, care reuşea să cheme pe orice diavol voia. În plus, cu puterea satanei, făcea tot felul de demonstraţii prin care îi uimea pe privitori, spărgând pietre mari cu mâna goală sau citind cărţi închise. Cu toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puterea Sfintei Cruci, Cuviosul Paisie i-a destrămat vrăjile, în timp ce puterile demonice s-au întors împotriva tânărului deoarece n-a fost în stare să-l biruiască pe Stareţ. În cele din urmă Părintele Paisie l-a convins pe Gheorgaki să-i aducă toate cărţile lui de vrăjitorie pe care apoi le-a ars. Stareţul povestea de fiecare dată această întâmplare pentru a arăta cât de mare este înşelarea celor ce cred că toate religiile sunt egale, că toate cred în acelaşi Dumnezeu şi că între călugării tibetani şi monahii ortodocşi nu există nici o deosebire.
În anul 1977, Cuviosul Paisie împreună cu Părintele Vasile, egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Stavronikita, au vizitat Australia pentru a-i ajuta duhovniceşte pe grecii ortodocşi care locuiau aici. De remarcat este faptul că atunci când zburau cu avionul deasupra Siriei, Părintele Paisie a simţit harul datorat asceţilor care s-au nevoit în pustiurile siriene, precum şi atunci când se aflau deasupra Sfintelor Locuri. În legătură cu Australia, el a spus că, în cele din urmă, acel loc avea să fie sfinţit cu sângele mucenicilor şi cu sudoarea cuvioşilor părinţi.
Stareţul Paisie povesteşte şi momentul emoţionant al întâlnirii sale cu Mântuitorul nostru. Era în dimineaţa zilei de după sărbătoarea închinată Cinstitului Înaintemergător (la 25 mai 1977, după sărbătoarea „A treia aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul”): „Deodată peretele chiliei de lângă pat a dispărut şi L-am văzut pe Hristos în lumină, la o distanţă cam de şase metri. Părul Lui era blond, iar ochii albaştri. Nu mi-a vorbit nimic şi nici nu a privit la mine, ci puţin într-o parte. Nu Îl vedeam cu ochii trupeşti, căci în astfel de trăiri este totuna dacă sunt deschişi sau închişi, ci Îl vedeam cu ochii sufletului. Când L-am văzut, m-am gândit: <<Cum de au putut să scuipe un astfel de Chip? Cum de au putut netemătorii de Dumnezeu să răstignească un astfel de Om? Cum de au putut să bată cuiele într-un asemenea Trup? Vai! Vai! Vai!>> Am rămas încremenit. Ce dulceaţă am simţit! Ce bucurie! Nu pot să exprim în cuvinte această frumuseţe. Era ceea ce se spune: <<Frumos mai mult decât fiii oamenilor>>. Nu am mai văzut niciodată un astfel de Chip. O singură dată am văzut – nu-mi amintesc unde – o icoană care semăna oarecum. Merită ca cineva să se nevoiască mii de ani pentru ca să vadă, fie şi numai pentru o singură clipă, această frumuseţe. Ce lucruri mari şi negrăite se pot dărui omului şi cu ce nimicuri ne ocupăm noi” (Isaac, op. cit., pp. 226-227). Mai târziu, atunci când a ieşit din Sfântul Munte, Părintele Paisie a povestit maicilor de la mănăstirea Suroti această vedenie minunată, iar ele L-au pictat pe Iisus Hristos potrivit descrierii pe care Cuviosul Paisie a făcut-o.
Sorin Lungu
-
Parintele Paisie Aghioritul
Publicat in : Parinti -
Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.